Corneliu Coposu Fan Page

Ghiţă Vlad Bogdan - "ECCE HOMO..."

Înapoi la Lucrările Câștigătoare

Ghiţă Vlad Bogdan, 16 ani, clasa a IX-a,
Colegiul Naţional „Moise Nicoară” – Arad
Profesor coordonator: Cristina Milltaler
Adresa şcolii: Piaţa Moise Nicoară, Nr. 1, Arad

Parafrazând această sintagma celebră, întrebarea care se pune în mod firesc este: oare Corneliu Coposu ar fi putut fi omul providenţial de care România avea nevoie în ultimul deceniu al secolului trecut?

Într-o criză aproape permanentă de repere identitare, noi, cei născuţi după „ceea ce a fost” în 1989, parcă suntem damnaţi să găsim în mess, chat, jocuri pe calculator, singurele refugii. Dezinteresul suveran faţă de şcoală, faţă de istoria recentă sau mai îndepărtată, a devenit aproape o virtute în zilele noastre.

O astfel de abordare ar fi însă mult prea simplistă, ar însemna renunţare, atitudine defetistă. Într-adevăr, prezentul ne oferă mult prea puţin, dar, ca în atâtea alte cazuri, momentele de resurecţie adevărată s-au realizat făcând „recurs la istorie”. Istoria, prin exemplele ei, este poate singura în stare să alimenteze rezervorul gol al moralităţii, demnităţii şi onestităţii unei generaţii sau chiar a unui neam în momente de restrişte.

Cu siguranţă că „zăcămintele” de moralitate şi demnitate au fost şi sunt peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să facem un minim de efort de a observa, de a copia, de a populariza. Unii din această categorie au avut sau au neşansa istorică a lipsei de notorietate, alţii şi-au dus însă menirea până la capăt, chiar dacă privind retrospectiv am fi tentaţi să amendăm această afirmaţie.

Printre aceşti „alţii” s-a aflat cu siguranţă şi liderul ţărănist Corneliu Coposu. Mărturisesc că cele mai multe informaţii despre acest om le-am aflat în ultimele săptămâni, prin aceasta recunoscându-mi ignoranţa scuzată doar de vârstă.

Îmi este greu să judec un om care, dacă ar fi trăit, ar fi reuşit să schimbe destinul acestei ţări. Singura acuzaţie pe care aş putea să o formulez împotriva lui este aceea că a trecut în eternitate într-un moment când ţara avea cea mai mare nevoie de el.

Sunt convins că o primă împlinire sufletească a avut-o atunci când, după căderea regimului dictatorial, a putut să ducă la îndeplinire ceea ce mentorul său Iuliu Maniu i-a lăsat ca un fel de testament politic – „să nu laşi partidul să moară!”. Şi într-adevăr, după mai bine de 4 decenii de agonie, PNŢ a „reînviat” sub conducerea lui Corneliu Coposu care, din postura de lider de partid, a devenit şi adevăratul lider al opoziţiei într-un moment în care cripto-comuniştii controlau ţara.

A fost primul care a intuit pericolul pentru democraţia română al perpetuării vechilor metehne comuniste prin intermediul unor foşti comunişti din eşalonul II propulsaţi în faţă de evenimente. S-a aflat tot timpul în „tranşeele” luptei politice ţinându-le piept celor care au confiscat revoluţia din 1989 în folosul propriu. Armele sale – consecvenţa principiilor, forţa argumentului, replica tăioasă, glasul molcom dar hotărât – au atras teama şi, deopotrivă, respectul adversarilor săi ideologici, gândindu-mă aici în principal la Ion Iliescu.

Acestea au fost calităţile care în mod îndreptăţit au atras supranumele de „senior” al politicii româneşti pentru Corneliu Coposu, un model de verticalitate morală care a dus mai departe modelul mentorului său Iuliu Maniu.

Figura sa brăzdată de anii grei de suferinţă petrecuţi în închisorile comuniste era oarecum în contrast cu o frumuseţe a sufletului dovedită şi numai prin faptul că a declarat în repetate rânduri că i-a iertat pe toţi cei care l-au chinuit, uneori cu exces de zel, în anii de detenţie.

Din postura de lider al Convenţiei Democrate (1991-1993), Corneliu Coposu a pregătit alături de colaboratorii săi lupta politică pentru alegerile din 1996. Chiar dacă nu a apucat să vadă victoria Convenţiei Democrate el a fost, cu certitudine, preşedintele moral al românilor. Nu întâmplător a fost printre primii care au susţinut interesele euro-atlantice ale României. A văzut prin aceasta o „securizare” a tinerei democraţii române, ameninţată de cei care au denaturat sensurile adevărate ale revoluţiei din 1989.

Cu siguranţă că dacă ar fi trăit ar fi reuşit să accelereze, din postura de lider politic al României, procesul de integrare a ţării în UE şi NATO. Conducătorii occidentali au văzut în el întotdeauna un interlocutor de valoare cu calităţi de lider de stat, dovada supremă în acest sens fiind vizitele făcute la invitaţia unor şefi de stat şi de guvern în condiţiile în care preşedintele României în exerciţiu era prea puţin agreat de cancelariile statelor occidentale.

A fost preşedintele moral pentru că politica nu l-a corupt niciodată şi pentru că nu şi-a dorit niciodată vreo funcţie sau demnitate pentru sine, ci doar să ducă la îndeplinire crezul său politic care urmărea un singur interes – propăşirea României. A fost principial faţă de instituţia monarhică şi probabil că în adâncul sufletului său a sperat tot timpul într-o revenire a monarhiei la conducerea României. A fost consecvent valorilor pe care le-a preţuit dintotdeauna: democraţia adevărată, dragostea de neam şi de ţară, naţionalismul autentic.

Moralitatea lui a reprezentat o chintesenţă a spiritualităţii româneşti ardelene clădită de-a lungul veacurilor printr-o atitudine de respect faţă de marii săi înaintaşi. Ca tipologie şi valoare se înscrie în galeria marilor lideri politici – Inochentie Micu, Gheorghe Şincai, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu – pe care i-a dat Transilvania de-a lungul vremii, dovedind prin aceasta, poate nu întâmplător, că „filonul de aur” al politicii româneşti vine din Ardeal.

Moştenirea lui Corneliu Coposu, un partid PNŢCD puternic în care valorile tradiţionale să fie adaptate la încercările mileniului III, se lasă aşteptată. Partidul este – încă – în căutarea unui lider exponenţial care să fie, precum Corneliu Coposu, un catalizator care să echilibreze în aceeaşi măsură energiile noii generaţii cu experienţa şi înţelepciunea vechii generaţii.

Revenind la întrebarea iniţială cred că putem spune despre Corneliu Coposu: ECCE HOMO de care politica românească ar fi avut şi ar avea nevoie.

Încheierea cea mai potrivită pentru acest scurt eseu îmi pare a fi chiar ultima strofă din poezia „If” de Rudyard Kipling, pe care a tradus-o magistral în 1967. Poate că nu doar întâmplarea face că această strofă să se suprapună aproape perfect cu destinul unui OM deosebit:

„Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen şi mare
Calm vei putea să-l asemeni, în timp, cu-n minut oarecare
Lumea cu tot ce cuprinde va fi stăpânită de tine,
Tu, peste toţi vei răzbate: om al puterii depline!”

 

Întrebare: "Tot atunci mi-a dispărut o alta scriere de nerefăcut –Istoria unui tribun".

Răspuns: Textul face parte din interviul "Manuscrise şi percheziţii" care a apărut pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, nr. 109, din 22 martie 1992. Afirmaţia a fost făcută în contextual în care Corneliu Coposu povesteşte cum la 14 iulie 1947 i-a fost ridicată arhiva personală împreună cu cea a PNŢ.
Acest interviu se regăseşte în site la secţiunea Presă,…………2005, subsecţiunea Ziare din 1990.

Întrebare: "Ceea ce a pierdut poporul român prin comunism nu poate fi compensat în viaţa a doua sau trei generaţii".

Răspuns: Textul se regăseşte în lucrarea Memorialul durerii de Lucia Hossu Longin, într-un fragment care Corneliu Coposu face referire la Aducerea osemintelor Ostaşului Necunoscut în Parcul Carol în anul 1991.
Acest text se regăseşte în site la secţiunea Cărţile Seniorului, Biblioteca, Memorialul Durerii - Lucia Hossu Longin.

Articol citit de 3115 ori.

Alte articole