Corneliu Coposu Fan Page

Ionescu Dumitru - "Un adevărat reper"

Înapoi la Lucrările Câștigătoare

prof. coordonator: Dumitru Tomoni
elev: Ionescu Dumitru, 17 ani, Luncani, com Tomeşti, cls. a XI-a B,
Liceul Teoretic „Traian Vuia” Făget, str. Traian Vuia, nr. 1, Făget, jud. Timiş

Au trecut 13 ani de când Seniorul ne-a părăsit, de când a lăsat în urmă această lume ingrată şi nedreaptă ce nu l-a meritat. Au trecut 13 ani de când suferinţele sale, parcă desprinse dintr-un roman, au încetat…

Suferinţe care au început încă din 1937, când din răzbunarea personală a lui Carol al II-lea, în urma procesului Skoda, este închis pe nedrept timp de 3 luni şi o zi. Adăvăratul calvar începe însă după 1946 cînd este arestat şi închis „pentru fapte ce interesează Siguranţa”. Fiindcă refuză să depună mărturie mincinoasă contra lui Lucreţiu Pătrăşcanu, este supus unor torturi inumane: bătut la tălpi, bătut cu cearceaful ud, alergat în pielea goală prin celulă. Întrucât aceste pedepse nu avuseseră efectul scontat, este trimis la o colonie de muncă. Colonie de muncă însemnând un loc unde deţinuţii trebuiau să sape şi să încarce pământ timp de 10 ore pe zi, cu mîinile goale, pe un frig de -25 grade C. Cât despre mâncare se vedeau siliţi să consume iarbă şi animale moarte spre a supravieţui sau a-şi prelungi agonia. În pofida acestor chinuri groaznice şi umilitoare Corneliu Coposu a rămas acelaşi. Acelaşi bărbat demn şi fidel principiilor. Nu s-a dezis nici o clipă de mentorul său politic, Iuliu Maniu şi cu atât mai puţin de riguroasele sale norme etice.

Toate declaraţiile sale sunt demne de un doctor în Drept. Sunt scrise lizibil, cu un aer detaşat, din ele răzbătând doar o uşoară notă de ironie, nicidecum de ură. Din aceste declaraţii Securitatea nu a aflat nici un lucru folositor, sau a aflta lucruri deja cunoscute. Dacă Seniorul nu şi-a trădat prietenii niciodată, reciproca nu este valabilă. Mulţi dintre cunoscuţii şi apropiaţii săi au dat dovadă de laşitate colaborând cu infama poliţie politică.

Însă el a dovedit că este vrednic să fie numit creştin şi i-a iertat. Chiar şi după revoluţie el nu a manifestat nici o dorinţă de răzbunare, şi evita să vorbească despre cei ce i-au cauzat atâtea necazuri cu rapoartele lor. Mai mult decât atât, el a pus întotdeauna binele altora înaintea binelui său. Aflând de la un prieten că unica şansă de salvare a fiicei acestuia ( o operaţie în străinătate) este condiţionată de notele informative, el l-a încurajat să continue. Din nefericire regimul nu a dat dovadă de aceeşi filantropie. Aprobarea a venit mult prea târziu…

Pentru „crima de activitate contra clasei muncitoare” este închis la penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Torturile pe care le-a suferit aici i-ar îngrozi până şi pe cei mai cruzi inchizitori. Îi era interzis să stea pe pat cu excepţia programului de somn (orele 22-5). Nu avea voie să cheme gardianul sub nici un pretext, altfel risca să fie încarcerat. La duşul improvizat din curte era scos întotdeauna complet dezbrăcat, inclusiv iarna, iar hrana nu îi asigura nici pe departe necesarul zilnic de calorii. În timpul deselor şi lungilor perioade de izolare, spre a nu-şi pierde minţile, compunea poezii, făcea traduceri din opere literare străine, rezolva diverse probleme de matematică pe care tot el le alcătuise. Când nu era singur în celulă, el proceda la alfabetizarea celor ce nu ştiau carte. La ieşirea din penitenciar cântărea 51 de kilograme (avea 114 când intrase).

Paradoxal domiciliul obligatoriu fixat la Rubla (jud. Brăila) îi va fi de bun augur întrucât îţi va reface sănătatea serios şubrezită. Ca să-şi câştige existenţa muncea în domeniul construcţiilor, cu această ocazie recalificându-se drept zidar. Această etapă îi aduce o oarecare bucurie sufletească întrucât mica comunitate formată aici trăia în deplină armonie asemenea unei familii.

După eliberare, va fi în continuare urmărit de către informatori. Când mergea la cumpărături aceştia notau fiecare mişcare şi fiecare lucru la care a privit sau pe care l-a achiziţionat. Astfel, din această activitate, mulţi oameni au avut de câştigat, întrucât pe statul de plată deseori apăreau drept cheltuieli, mese la restaurant sau sticle cu vin.

Anul 1989 marchează căderea regimului comunist la noi în ţară. Însă Corneliu Coposu are parte de o nouă dezamăgire întrucât respectul binemeritat nu i se acordă. Tinerii FSN-işti care probabil nici nu se născuseră pe vremea când el suferea în închisorile comuniste, scandează: „Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi!”, aduc un câine jigărit şi-l prezintă „Ăsta-i Corneliu Coposu!”, iar mai apoi, un coşciug inscripţionat, cum altfel decât „Pentru Corneliu Coposu”.

Nici minerii nu vor rata ocazia de a percheziţiona violent casa acestuia, după ce cu o seară înainte în faţa uşii fusese aruncată o sticlă incendiară, şi îi fuseseră adresate câteva ameninţări. Noul regim politic era profund dispreţuit de Senior care îi numea „criptocomunişti”. El a refuzat ferm orice colaborare a opoziţiei la guvernare: „Suntem dispuşi să negociem tactici şi strategii. Nu suntem dispuşi să negociem principii.”

A fost nevoie ca acest minunat om să moară pentru ca meritele sale să fie recunoscute inclusv de către rivalii săi, căci în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le-a înfruntat, el a fost un învingător. Acest martir al politicii româneşti a supravieţuit comunismului rămânând în amintirea românilor ca un adevărat reper, poate unicul în această junglă politică. Fără îndoială titlul de „Preşedinte moral” nu-l poate purta decât Corneliu Coposu. Şi asta, cu toate că după liniştirea spiritelor postrevoluţionare şi devoalarea adevăratelor intenţii ale liderilor FSN-işti, tot mai mulţi români vedeau în Corneliu Coposu adevăratul conducător al unei Românii democratice, întoarsă cu faţa spre Occident. Pentru electoratul educat şi oripilat de „spiritul de la Apaca”, Seniorul reprezenta nu numai garanţia rupturii definitive de comunism şi întoarcerii la democraţie, dar şi revenirea la moralitate, onestitate şi bun simţ în viaţa politică românească.

Ar fi fost prea frumos. Poate am fi uitat prea repede lunga noapte comunistă. Poate nu eram pregătiţi şi de ce nu, nici nu meritam un preşedinte moral. Şi astăzi, după 13 ani de la dispariţia Seniorului, moralitatea aşteaptă în anticamera politicii. Corneliu Coposu ştia aceste lucruri şi mai ştia că loialitatea faţă de Majestatea Sa regele Mihai – pe care îl considera conducătorul de drept al României – valorează mai mult decât toate titlurile din lume. De aceea n-a candidat niciodată şi a rămas un reper şi un model pentru preşedinţii de azi şi de mâine.

Răspunsurile celor 2 întrebări:

1.Paragraful („Tot atunci mi-a dispărut o altă scriere de nerefăcut - Istoria unui tribun -") face parte din articolul-interviu, redactat de către Mihai Rădulescu, şi anume Manuscrise şi percheziţii, care face parte din revista “Agero Stuttgart” – revistă a Asociaţiei Germano-Române.Articolul apare pentru prima dată în Adevărul literar şi artistic la 22 martie 1992.

2.Paragraful (“Ceea ce a pierdut poporul român prin comunism nu poate fi compensat in viata a două sau trei generatii”) face parte din capitolul “Corneliu Coposu – un destin”, al cărţii Memorialul Durerii: o istorie care nu se învaţă la şcoală scrisă de Lucia Hossu Longin,publicată în 17 aprilie 2007 la Bucureşti.

Articol citit de 2420 ori.

Alte articole