Corneliu Coposu Fan Page

Proca Viorela - "Corneliu Coposu - Seniorul care nu a dorit să ajungă „tovarăş”"

Înapoi la Lucrările Câștigătoare

Nume şi prenume: Proca Viorela
Adresa: Comuna Deveselu, judeţul Olt
Vârsta: 17 ani
Şcoala: Colegiul Naţional „Ioniţă Asan”, Str. Nicolae Titulescu, Nr. 37-39, Caracal, Olt
Clasa: a XI-a H
Profesor coordonator: Marica Jeana

Motto:
„ cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării…”
( Corneliu Coposu – „Rugă”)

Acum 18 ani, România era eliberată din ghearele comunismului, care umbrise aproape jumătate de secol bună parte din Europa. „Despărţirea” de comunism nu s-a realizat uşor, existau structuri, mentalităţi, oameni care nu puteau renunţa uşor la avantaje, drepturi pe care numai unii „tovarăşi” le deţinuseră. A fost nevoie de sânge, mult sânge nevinovat pentru a ne câştiga libertatea. Cu toate interpretările date evenimentului – revoluţie, sau lovitură de stat, etc -, cei care s-au aflat în prim-planul luptei au fost tinerii. Pentru mine această perioadă a reprezentat un „a fost odată”, despre care ştiam câte ceva din manualele de istorie, subiect tratat destul de evaziv, din mass-media, prezentat destul de ambiguu , şi din familie. Campania profesorului de istorie legată de acest concurs, m-a determinat să caut adevărul, atât cât îmi era cu putinţă, despre comunism, despre crimele înfăptuite de acest regim. Aşa am ajuns să-mi petrec zile şi nopţi în faţa calculatorului, citind şi informându-mă despre viaţa şi personalitatea lui Corneliu Coposu. Cu cât citeam mai mult cu atât realizam că oricâte „realizări” ar fi avut regimul comunist, nimic nu putea justifica crima împotriva omului care îşi respectă istoria, îşi cinsteşte înaintaşi, care face din demnitate, curajul de a spune adevărul, chiar şi cu preţul unor ani din viaţă, şi nu puţini – 17 ani şi jumătate, un crez.. Am ajuns o tristă concluzie, aceea că poporul român a pierdut imens prin implantarea acestui regim politic şi mai rău, prin menţinerea lui timp de 45 de ani. Corneliu Coposu afirma întru-un interviu că, „poporul român a pierdut prin comunism, ceea ce nu poate fi compensat în viaţa a două sau trei generaţii”.

Faptul că un om a făcut politică de tânăr, că s-a aflat în preajma unui „tribun”, cum îl numea pe Iuliu Maniu într-o lucrare confiscată şi distrusă o dată cu arestarea sa nu m-a surprins atât de mult. Nu m-a surprins nici ascensiunea sa politică – secretar politic al lui Iuliu Maniu -, m-a impresionat puterea morală de care a dat dovadă, înainte, dar şi după 1990. Nu cred că l-a durut anii de închisoare, şi nici cei de izolare totală, cum l-a durut acea indiferenţă manifestată de părinţii noştri în zilele de după 1989; nu am înţeles de ce era nevoie de scenarii de genul „ nu ne vindem ţara”, sau, „bogătaşul acesta care a dus-o bine în străinătate, şi a venit acum să plângă alături de noi…”. M-am simţit ruşinată, de parcă aş fi fost acolo, dar oare era nevoie să denigrezi un om doar pentru că şi-a dorit să apuce ziua în care să împlinească un crez? Acela de a reînfiinţa Partidul Naţional Ţărănesc. Cine se temea de Corneliu Coposu? Oare să nu fi ştiut cei din eşalonul doi că el nu-şi dorea fotolii de preşedinte şi nici măcar de ministru? Că singura dorinţă era să împlinească testamentul lui Iuliu Maniu, lăsat pe patul de moarte de acesta?

Corneliu Coposu a fost pentru prieteni un om pe care l-au apreciat, iar pentru adversarii politici, un om pe care l-au respectat. Ce a fost pentru poporul român? Un simbol al rezistenţei, un exemplu că un regim la oricât de multe metode ar apela pentru a înfrânge rezistenţa unui om, nu reuşeşte; poate să-i strivească fizicul, dar nu şi crezul. Odată, a fost întrebat dacă în anii de puşcărie a fost tentat să renunţe la credinţă, la Dumnezeu, iar el a răspuns, fără ezitare că nici o clipă nu s-a gândit la acest lucru, deşi întâlnise destule situaţii când oamenii chinuiţi şi dezumanizaţi încetaseră să mai creadă în Dumnezeu. Crezuse în toate momentele grele că va ieşi din puşcărie, iar regimul adus odată cu armata roşie se va prăbuşi la fel cum fusese adus. Şi credinţa l-a ajutat.

Corneliu Coposu a fost un mare învingător. A învins un sistem – sistem care se poate „lăuda” cu sute, mii de morţi -, şi-a păstrat nealterată credinţa, a îndeplinit un ideal în care mulţi nici nu mai sperau. Nu a candidat la funcţiile înalte, dar pentru mulţi români el a fost mai mult decât un preşedinte. Oricine poate aspira la funcţia de preşedinte, şi ce este mai rău, o şi poate ocupa prin vorbe şi promisiuni înşelătoare. Dacă nu făcuse compromisuri în cei 17 ani şi jumătate de închisoare, nu putea face acum candidând la această funcţie. A respectat Constituţia republicană din 1991, ca şi rezultatul referendumului referitor la forma de guvernământ, dar a rămas un monarhist convins de avantajele acestei forme de guvernământ.

Astăzi, multe din câştigurile democraţiei le datorăm generaţiei lui Corneliu Coposu. Personal, mulţumesc Domnule Coposu că în locul „viitorului sigur” pe care mi l-ar fi asigurat partidul, prefer un viitor pe care să mi-l aleg eu; că în locul unei tinere uteciste, viitoare comunistă, prefer să fiu o tânără într-o lume încă nesigură, dar liberă, o lume în care să mă exprim liber, să port blugi şi nu uniforma bleumarin, să fiu o individualitate într-o diversitate şi nu o „tovarăşă".

Consider că este datoria noastă a tinerilor, să conştientizăm pericolul pe care-l reprezintă comunismul pentru o societate. Societatea românească este încă sub sechestrul regimului apus; încă urmările sunt destul de vizibile, iar oameni precum Corneliu Coposu nu mai sunt pentru a ne trezi conştiinţele. Încă tenebroasele umbre ale trecutului ameninţă prezentul. Apariţia unor factori, de altminteri normali într-o societate liberală, precum: şomajul, inflaţia, devalorizarea monetară, concurenţa, sperie pe cei care au fost învăţaţi cu practicile comuniste. În finalul acestui referat încerc să găsesc răspuns la o întrebare: cărui fapt se datorează imensa popularitate de care s-a bucurat SENIORUL, cu atât mai mult cu cât neocomuniştii l-au supus unei denigrării continui după 1990? Şi cred că răspunsul se află în capacitatea sa de a-i ierta pe cei care i-au distrus viaţa şi familia, în toleranţa faţă de cei care, după 1990 au continuat să-l blameze, în refuzul de a căuta cu disperare o funcţie politică.

Acestea sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un preşedinte, iar Corneliu Coposu le-a avut din plin.

Articol citit de 2741 ori.

Alte articole