Nume şi Prenume: Ştefan Ana-Maria, 16 ani
Adresa: Str. Poieniţa, Loc. Focşani, Jud. Vrancea
Şcoala: Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, clasa a X-a
Prof. coordonator: Bentz Teodora
Adresa şcolii: Str. Cuza-Voda, Nr. 47

Motto: „ Sper că generaţia viitoare care va prelua ştafeta se va achita de răspunderea care va apăsa pe umerii ei, şi că obiectivele pe care le-a ţintit de 148 de ani partidul nostru vor fi duse la îndeplinire.”
(Corneliu Coposu)

Generaţia mea s-a născut in inima celei ce se declara „cea mai cultă generaţie a culturii române”. Posmodernismul românesc, înfloritor după anii ’80, trăia sub zodia lui totul „s-a scris”, iar literatura şi istoria ce veneau se situau diacronic in urma tuturor celor deja concepute, de la epopeile antice pâna la „À la recherche du temps perdu” , de la civilizaţii preistorice pânǎ la anii grei ai comunismului. Ne surprindem neîncetat aruncând priviri furişe peste umǎr, in urmǎ: „Cum era atunci?”,” Cum au facut ei?”, „Noi putem mai bine!”. Ficţiunea, respectiv realitatea, deveneau în felul acesta, straniu asumat, rǎzboi cu sine şi, se pare, cu trecutul; crimǎ a istoriei şi pedeapsǎ pentru toate câte nu se mai puteau concepe. Ne simţim captivi într-un „labirint al lui Dedalus” , cǎutând un „timp pierdut” între douǎ trenuri spre o istorie ideala, la procesul cǎreia suntem toţi vinovaţi fǎrǎ vinǎ. In fond, „trecutul este totul, viitorul este nimic, alt sens al timpului nu existǎ” (Mircea Cǎrtǎrescu).

Flacăra credinţei a luminat aproape douǎ milenii istoria sufletelor însetate de dragoste ale oamenilor, încrezători cǎ într-o zi Dumnezeu îl va trimite iar pe Iisus pentru a şterge rǎul de pe Pământ. Poporul român a avut fericirea sǎ se adape de la izvorul cu apǎ vie roman şi, datoritǎ acestui fapt, a putut sǎ reziste persecuţiilor ce-i ameninţau fiinţa. Sistemul comunist a încercat sǎ transforme umanul într-o brută, sǎ-i taie legăturile ancestral- spirituale pentru a-l duce in sclavie, atrofiindu-i sentimentele familiare şi credinţa spirituala, lăsându-l fără un suport moral, o pradǎ uşoară in ghiarele marxismului, cancer care a măcinat societatea până spre sfârşitul mileniului.

„Comuniştii au realizat însă o performanţă: au inventat şi cultivat complexul minciunii, complexul relei credinţe”, spunea Corneliu Coposu, sancţionând aspru regimul care a „denaturat spiritualitatea” României. S-a ajuns până într-un punct în care acea „datorie de onoare a fiecărui roman” de a apǎra democraţia şi „spiritul moralei creştine” devenise o simplǎ amintire, subţiată de trecerea timpului şi de persecuţiile asupritorilor. Să ne gândim numai la Biserica Mihai Vodă, surghiunită intre solidele blocuri comuniste, un simbol deopotrivǎ al domnitorului unificator de ţara cât şi al tezaurului istoriei, lăcaş al arhivelor statului. Paradoxal însă, Ceauşescu păstra în cabinetul sǎu chipul lui Mihai Viteazul şi demola in acelaşi timp biserica unde acesta se rugase in genunchi la icoana Sfântului Nicolae „ca să-l izbǎveascǎ de osânda morţii”, după cum citim in „Cronica”. Atunci a apǎrut, şi nu s-a stins înca , strigătul de durere: cu ce conştiinţă- sau lipsă de conştiinţǎ- demolau comuniştii asemenea locaşuri ale păcii, denigrau conştiinţa de neam, ultima stâncă de rezistenţă, nădejdea care înaripa gândul românului simplu? Iatǎ cum vedea un gânditor contemporan, François Jackob ( laureat al Premiului Nobel), apropierea de sacralitate: „Este o cerinţǎ a spiritului [ca omul] să aiba o viziune coerentǎ şi unificatoare despre lume. In lipsa acesteia apar angoasele şi schizofrenia”. „Casă a numelui Lui”, numea Solomon Biserica, aşteptând revelaţia dumnezeirii. Dar atunci era mai adânca setea de distrugere, exces absurd de intoleranţă ideologicǎ şi desconsiderare a valorilor trecutului. Comuniştii ştergeau încă un „axis mundi”…

In acest vertij al nelegiuirilor şi al nedreptăţilor de tot felul se zărea o licărire de speranţă. Era posibil să existe un „Preşedinte moral al României”? Un …om (!) care să conducă neamul spre „mântuire”, eliberarea de sub tiranie, aşa cum Moise croise drum prin marea Roşie pentru el şi pentru poporul evreu, aşa cum iluminiştii işi propuneau să călăuzească drumul omenirii spre fericire şi să inlăture tenebrele ignorantei. Istoria românilor era luminată deja de „precursorii Unirii şi de cei care au aprins flacăra revoluţiilor naţionale, de vlădicii şi cărturarii noştri, care s-au stins cu jalea dorului neîmplinit, de glorioşii stegari ai vremurilor noastre, domnitori ca Mihai Viteazul, tribuni ca Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu, iobagi ca Horea” (Corneliu Coposu), dar spiritul neamului avea nevoie de cineva care să le arate oamenilor că se poate: un „zbor în bǎtaia săgeţii” era posibil. Acel „cineva” şi-a găsit materializarea în personalitatea lui Corneliu Coposu, care într-un timp al atâtor conformisme şi oportunisme a încarnat ideea de moralitate în politica. A fost un om demn, curajos şi onest care a cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale. Corneliu Coposu este simbolul prin excelenţa al rezistenţei in faţa sistemului opresiv, politicianul care nu şi-a abandonat niciodatǎ principiile şi crezul axiologic. Supranumit "Seniorul", el a luptat neîncetat pentru idealurile democratice a căror necesitate a inţeles-o mai bine decât oricine altcineva. Şi, contrar moravurilor vremii, acesta lupta s-a dat intr-un mod nedisimulat, intr-o maniera care nu a părut niciodată forţata, ci firească. „Etiamsi omnes, sed non ego” (Chiar dacă toţi, eu nu.), acesta pare sa fie dictonul latinesc in jurul caruia s-a mulat intreaga existenţă a „Seniorului”.

Deliberat sau nu, Corneliu Coposu şi-a construit o imagine care se poate rezuma într-un singur cuvânt: "martirul" sau, cum se spune in literatură, „Marele Personaj”, Principe intr-o lume care sfârşeşte in praf, scindata între realitate şi spiritualitate. Aceasta imagine (care are la baza suferinţa îndurată in închisorile comuniste) l-a consacrat ulterior ca pe unul dintre miturile politice fondatoare ale României democratice.

Personal, cred că reafirmarea valorilor se face mereu prin verificarea sedimentelor, aşa cum în arhitectura, înainte de a adăuga un etaj sau o dependinţa, se asigurǎ fundaţia. Existenţa de idealuri făureşte destine; nu poţi avea idealuri fǎră a avea drept model arhetipuri excepţionale, deci fǎră a cunoaşte trecutul. In prezent, imaginea Seniorului este singurul produs al politicii româneşti post-revoluţionare care nu naşte contestare, ci doar respect şi admiraţie. In antinomie cu alte personalităţi, Coposu a fost un personaj cu verticalitate, apropiat de Dumnezeu, susţinător al tradiţiilor istorice şi promotor al moralităţii in politică. Amintirea lui este cea care ne dovedeşte că existǎ oameni profund atipici, cu destine exepţionale, iar detaliile poveştilor acestora nu pot fi ignorate. El este, condiţia sine qua non, „arhetipul” după care trebuie să se ghideze „generaţia viitoare care va prelua ştafeta” (Corneliu Coposu), ca să creeze astfel o lume mai bunǎ, „ echilibrul perfect între fiinţa şi neant” (Gabriel Liiceanu). In ceea ce-l priveşte pe „Senior”, desǎvârşirea imaginii sale de martir nu s-a putut face, paradoxal, decât prin moarte, „unicul fenomen din această lume despre care nu poţi să spui nimic cu privire la ce anume reprezinta” (Sorin Cerin, „Moarte, neant, aneant, viaţă şi Bilderberg Group”).

In mod iminent, se naşte intrebarea : „oare ce a mai ramas dupǎ aceşti ani negri ai comunismului?” Sau mai bine spus, ce s-a schimbat?! Mă gândesc cǎ Istoria e oarbă, nu alege ce păstreaza pentru memoria viitorului. S-au pastrat piramide, temple, statui si obeliscuri în Egipt, fiindcǎ erau cioplite in piatră, ori clima a fost blânda cu ele. Monumentele mesopotaniene construite in acelaşi timp au rǎmas numai movile de moloz şi nisip. Cǎ s-a păstrat, ciuntit, dar încǎ superb, Pantenonul de la Atena, e o adevărată minune cerească. Ei bine, să ne imaginăm că peste Europa de peste 2000 de ani ar fi trecut nemaiauzite calamitǎţi, războaie, cutremure, inundaţii, şi că nu va mai fi rămas în picioare decât palatul lui …Ceauşescu . Oamenii mileniului 5 ar considera acesta ca fiind arta Europei secolului 20 ! Este cutremurător să etichetezi drept „artă” o sinteză a esteticii urâtului, cum ar numi-o elegant Arghezi. Dar totusi, „vreme este să rănesti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”, scria Eclesiastul, amintindu-ne astfel că ireparabilul nu este o categorie ortodoxă. Parafrazându-l, vom spune la rândul nostru cǎ, dupa nevinovata amnezie care a fost impusă şi în care românul s-a complǎcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai buna a neuitării, vremea noii generatii.

Elitiştii generaţiei mele sunt „geniali”. Citesc tot ce li se pare necunoscut, vor să afirme noul, să ştie tot.

Conştienţi de rolul lor social care le va presa de foarte devreme aspiraţiile, tinerii din ziua de azi işi trǎiesc liceul şi studenţia cât se poate de nonconformişti: citesc Dragoş Bucurenci, acum câţiva ani încă îl colorau pe Cărtărescu.

Generaţia mea are simţul acut al Istoriei, al societăţii şi al politicii- mai ales in ţările post-comuniste. Dorinţa de schimbare, de libertate şi de adevăr este acută. Avem gânduri mari, vise de a ieşi in faţă, de a ne afirma ca lideri, de a ne face auziţi. Succesele vrem să fie ale noastre, trebuie să fim noi cei care „scriu” Istoria de azi. Trecutul ne motiveazǎ, amintindu-ne de străduinţele inegalate ale înaintaşilor noştri care, înfruntând obstacole grele şi primejdii de moarte, au înălţat o ţară mândră, o ţară pe care nimeni nu o va putea înfrânge. (Corneliu Coposu) Ne covârşeşte gândul cǎ avem datoria de a dovedi că noi suntem „mai buni”. In fond, fiecare generaţie poartă in sine urma celei de dinainte, urma având sensul pe care îl intuia şi Jacques Derrida, de origine a originilor, pentru că Istoria care se scrie acum nu se bazează pe o distrugere a valorilor anterioare. Umberto Eco spunea că „trecutul nu poate fi distrus, căci distrugerea lui ar duce la tăcere” şi de aceea, „astăzi” inseamnă o viziune a zilei de „ieri” .

„Generaţia viitoare” -despre care vorbea Corneliu Coposu- este pregatită. Pregatită pentru marele devotament, cel care ia linia orizontului ca punct de reper, cel care se opune atracţiei artificiale a materialismului şi face din naţiune sensul vietii. Ne tragem sevele din modelele trecute, dar şi prezente. Cine ştie, poate în viitorul nu indepărtat, dintre noi va ieşi un nou „Preşedinte moral al României”.

Bibliografie eseu :
Sergiu Rossu- „Biserica persecutată”
„Bisericile osândite de Ceauşescu”, Editura Anastasia 1995

Întrebările concursului

In ce lucrari (carte, ziar, etc...) se regasesc paragrafale de mai jos?

1. Tot atunci mi-a disparut o alta scriere de nerefacut - Istoria unui tribun -"
2. Ceea ce a pierdut poporul roman prin comunism nu poate fi compensat in viata a doua sau trei generatii"

1. In „Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu - Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu” Mihai Rădulescu povesteşte despre confiscarea manuscriselor „Seniorului” la 14 iulie 1947, când i-a fost ridicată acestuia arhiva personală, o dată cu cea a Partidului Naţional Ţărănesc. „Tot atunci mi-a dispărut o altă scriere de nerefăcut - Istoria unui tribun”, mărturisea Corneliu Coposu.

2. In „Memorialul Durerii” , Lucia Hossu Longin scrie următoarele cuvinte rostite de Corneliu Coposu la aducerea osemintelor Ostaşului Necunoscut în Parcul Carol (1991) : „Ceea ce a pierdut poporul român prin comunism nu poate fi compensat in viaţa a două sau trei generaţii".