Trăim cu senzaţia că România nu mai are o soluţie politică să iasă din criză. Că avem de-a face de 20 de ani cu o criză a clasei politice: ea ne-a adus în 2009 în criză economică şi financiară (criză indusă la români cică de criza mondială; altfel, trăind într-o „ţară profund coruptă“, văzută ca atare de străini şi după ce a fost integrată în Uniunea Europeană, oricând noi putem exporta criză, pe toate planurile).
Deşi suntem conştienţi că la mijloc e vorba şi de o criză de mentalitate a electoratului (care alege emotiv, naiv, furat de aparenţe sau care nu se prezintă majoritar la urne, scârbit de politicieni, în semn de protest, cu lozinca: „Mai duceţi-vă dracului cu toţii, că tot singur trebuie să mă descurc“). Curios, nimeni nu mai face caz azi de criza morală în care ne complăcem. Fiindcă ea ar trebui să fie prima scoasă în evidenţă, că de la ea ni se trage totul - criză morală ce a fost rostogolită din secolul al XX-lea în acest secol, dramatic.
Un singur partid, de sorginte democrat-creştină, a făcut caz de criza morală, după ce a reapărut pe scena politică românească, după Revoluţie: PNŢCD.
Criză morală care a amestecat binele şi răul regimurilor politice postcomuniste, a relativizat criteriile de selecţie, a provocat confuzie şi ne-a afundat în marasm. Doctrina PNŢCD începe şi se sfârşeşte cu principiile moralei creştine, naturale, ale bunului-simţ (principii descoperite inclusiv în scrierile biblice, care au fost aplicate explicit în politica occidentală, de la mijlocul secolului trecut). Promovarea principiilor moralei creştine prin politică ar fi o soluţie să ieşim din criză. Dar românii se pare că se simt ca peştii numai în ape tulburi, numai ideea de respectare a unor norme elementare de morală creştină, într-o economie de piaţă sălbatică laică, îi scoate din minţi. Cu atât mai mult cu cât PNŢCD a fost ţapul ispăşitor al coaliţiei guvernamentale din 1996-2000, care a gestionat fără clarviziune România (condusă de Emil Constantinescu).
Urmarea? PNŢCD a fost sacrificat resentimentar pe altarul politicii de tip balcanic de la noi, electoratul nu l-a mai ajutat să treacă de pragul de 5 la sută nici în 2000, nici în 2004, nici în 2008. Principalii vinovaţi pentru „îngroparea“ PNŢCD rămân ministrul Traian Băsescu (care „l-a lucrat“ din interiorul Guvernului) şi preşedintele Emil Constantinescu, dezis ruşinos de PNŢCD atunci când lucrurile au început să meargă prost la guvernare. Nu mai pun la socoteală certurile destabilizatoare din coaliţia guvernamentală (CDR) şi lipsa de autoritate a premierilor PNŢCD. S-a ajuns până acolo încât şi un lider de necontestat al democraţiei creştine, parlamentarul Ion Raţiu, întors din emigraţie, cu viziuni occidentale de impunere a reformelor postcomuniste, a fost marginalizat în PNŢCD deoarece devenise critic la adresa celor ce dăduseră de gustul puterii din PNŢCD şi se comportau abuziv, incompetent în funcţii înalte de stat, la centru şi în teritoriu. Serviciile secrete postcomuniste au avut şi ele rolul lor în destrămarea PNŢCD, mai ales după ce cererile de retrocedare a proprietăţilor furate de statul comunist (intrate în custodia activiştilor PCR şi a securiştilor, în principal) s-au confundat cu lupta intransigentă dusă împotriva neo şi criptocomuniştilor. În morala PNŢCD intrând şi susţinerea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care cerea eliminarea activiştilor PCR şi a securiştilor de pe listele electorale - un deziderat de neatins.
Paradoxal, un partid care are în titulatură creştin-democraţia, într-o ţară majoritar creştină, Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu binecuvântează PNŢCD, nici democraţia fundamentată pe principiile moralei creştine din doctrină. Sigur, BOR declară că se menţine în „apolitism“ şi că slujeşte interesele puterilor trecătoare alese de „popor“. N-au românii nevoie de o democraţie de inspiraţie creştină (se subînţelege, partidele creştin-democrate, populare sau conservatoare nu sunt partide confesionale), cum au occidentalii europeni? Trebuie să iasă din mormânt Corneliu Coposu să pună un partid democrat-creştin pe valuri, să ocupe centrul politic? De ce elita românească neafiliată la curtea preşedintelui Traian Băsescu, care are nevoie nu numai de acumulări materiale, ci şi spiritual-creştine, stă neputincioasă, pasivă, şi nu susţine o alternativă „populară“ la liberalism (neoliberalism) şi socialism (social democraţie), să fie măcar arbitru politic între dreapta şi stânga de la noi, care ne duc ţara de râpă?
Liviu Ioan Stoiciu, 23 Aug 2009, Cotidianul
