Niciun proiect politic modern nu poate rezista în absenţa unui substrat ideatic. Lansarea Fundaţiei Creştin-Democrate la Bucureşti, intervenţiile publice ale dlui Teodor Baconschi şi ale altor intelectuali apropiaţi de această Fundaţie, discuţiile tot mai intense pe subiectul doctrinei şi strategiilor creştin-democrate sunt tot atâtea raţiuni de a lumina genealogia acestor idei.
Salut aici noua colecţie "Democraţie creştină" de la Editura Curtea Veche şi semnalez importanta lucrare "Creştinism şi democraţie" de Teodor Baconschi. În mod cert, în România, vizunea creştin-democrată este legată de moştenirea politică şi morală a lui Iuliu Maniu şi a lui Corneliu Coposu. Nu sunt mulţi care îşi amintesc că în octombrie 1986, când principalele ziare din Europa de Vest au publicat declaraţia-apel a disidenţilor din Europa de Est şi Centrală legată de aniversarea Revoluţiei Maghiare din 1956, Corneliu Coposu a fost printre semnatari. Mai mult, când vorbim despre originile şi dezvoltarea proiectului unificării europene, este bine să nu uităm că tocmai politicienii creştin-democraţi, de la Konrad Adenauer şi Maurice Schumann la Alcide de Gasperi, spre a-i numi doar pe aceştia. au fost cei care au militat cu inepuizabilă stăruinţă în această direcţie (rezervele multor socialişti erau cunoscute, despre comuniştii din Vest nu mai are sens să insist, ei denunţau unificarea europeană drept un alt complot imperialist).
Evident, nu poate fi uitat rolul unui Paul-Henri Spaak, liderul socialist belgian, în construcţia europeană şi în consolidarea NATO. Adevărul este că ideea depăşirii formulelor încremenite ale statului-naţiune, moştenite din secolul al XIX-lea, a fost mai degrabă dezvoltată de conservatorismul creştindemocrat şi de unele direcţii liberale decât de stânga europeană.
În cartea sa intitulată "Politics as Religion" (Princeton University Press, 2006), filosoful politic italian Emilio Gentile se ocupă de reacţiile gânditorilor creştini împotriva statolatriei şi tribalismului organicist (neo-romantic) proprii fascismului, dar şi împotriva falsului egalitarism colectivist de tip bolşevic. Creştin-democraţia teoretizată de don Luigi Sturzo (1871- 1959), fondatorul Partidului Popular Italian în 1919, constrâns să se exileze de către regimul fascist, calomniat şi atacat în publicaţiile fasciste şi în cele comuniste, se opune seducţiei exercitate de entităţi colective precum Naţiune, Stat, Libertate, Autoritate, Republica, Monarhie, Rasă ori Clasă.
Scria astfel gânditorul catolic italian: "Este adevărat că idolatriile moderne sunt religii secularizate, însă ele nu sunt lipsite de sanctuare, altare şi victime. Începând cu dezvoltarea cultului Raţiunii, idolatriile moderne simt în momente de fervoare specială o nostalgie pentru vechile idolatrii şi ritualurile lor de adoraţie. Dar ceea ce doresc în special sunt victime. Astăzi, numărul de fiinţe sacrificate pentru aceşti zei cruzi în războaie civile şi convenţionale este mai mare decât în vremurile Ifigeniei. Este vorba de mii şi chiar de milioane". Acest text de o arzătoare luciditate a fost scris în decembrie 1933, la sfârşitul anului când Hitler luase puterea în Germania, puţin timp după triumful barbariei genocidare a colectivizării staliniste. Cei care susţin că stânga ar fi fost singura exponentă a antifascismului real se înşală. Tradiţia creştin-democrată a fost şi rămâne una a pluralismului democratic, a individualismului civic, a luptei antitotalitare.
Scriind despre lucrarea deschizătoare de drumuri a lui Eric Voegelin pe acest subiect, Hannah Arendt şi-a exprimat reticenţa în raport cu conceptul de religie politică, dar viziunea ei despre totalitarism este neîndoios influenţată nu doar de ipotezele lui Voegelin, Sigmund Neumann, Walter Benjamin, dar mai ales de acelea a gânditorului catolic Waldemar Gurian (despre care a şi scris un eseu inclus în volumul "Men in Dark Times"). În concepţia lui Gurian, "regimul totalitar îl recunoaşte pe individ doar ca instrument al statului, ca o parte complet subordonată a comunităţii naţionale ori sociale şi ca purtător de cuvânt al religiei politice". În "Originile totalitarismului", Hannah Arendt observă că acest tip de sistem întemeiat pe supremaţia unei ideologii care interzice îndoiala şi ezitarea, în ambele sale încarnări din secolul al XX-lea, comunismul şi fascismul, a urmărit două scopuri esenţiale: distrugerea persoanei juridice şi anihilarea persoanei morale. În totalitarism, individul devine superfluu. Spiritul creştin-democraţiei se opune metapoliticii totalitare, nesăbuinţei radicalismului utopic şi fundamentalismelor nihiliste.
Astfel, nu pot fi negate continuitatea filosofiei antitotalitare a creştin-democraţiei şi caracterul constant al pariului european al acestei orientări de gândire şi acţiune politică.
Vladimir Tismăneanu, 24 noiembrie 2010, Evenimentul Zilei
