Într-un text percutant care discută starea de fierbere din Egipt, dl Andrei Cornea — reputat filosof, istoric al ideilor și comentator politic — face câteva surprinzătoare afirmații.
Creștinismul este incompatibil structural cu democrația de tip liberal, așa cum a arătat-o istoria. Intoleranța a fost o caracteristică a sa în Evul Mediu, atunci cînd era la apogeul său, avînd cam aceeași vîrstă cu Islamul azi: persecutarea ereticilor, vrăjitoarelor, evreilor, leproșilor nu au fost tocmai dovezi de tolerență și pluralism! Diferența dintre Islam și creștinism a dat-o nu natura credinței în sine, ci relația originară cu socio-politicul: creștinismul a apărut și a trebuit să viețuiască dintru bun început într-un stat puternic, preexistent cu care nu avea nicio legătură genetică – statul roman. Celebrul „dați Cezarului ce e al Cezarului și dați lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”!, rămâne, înainte de toate, o maximă a conviețuirii obligate dintre Dumnezeu (sau locțiitorii săi) și Cezar (sau regi, principii, președinți).
În afara acestei șarje polemice, dl Cornea glosează asupra contextului social al genezei Islamului, subliniind totodată rădăcinile grecești ale democrației contemporane. Separația între domeniul politic (Cezarul) și domeniul spiritual (Dumnezeu) este, în opinia dlui Cornea, efectul apariției creștinismului într-un context istoric dificil: dominația politică a Imperiului Roman.
Cuvintele lui Iisus care cer distingerea între Cezar și Dumnezeu (precum și exegeza paulină ulterioară, cu referința centrală din Romani, cap. 13) sunt atribuite unei dibace încercări de diplomație publică. Cel răstignit pe Cruce la marginea Ierusalimului ar fi căutat inițial, pare-se, calea împăcării cu un regim opresiv. Profetul lăudat de Coran, în schimb, n-ar fi avut de înfruntat această limitare socio-politică, declanșînd de la bun început proiectul de colonizare teocratică a Peninsulei arabe. Credincioșii musulmani au, așadar, vocația naturală de-a converti orice formă de guvernămînt la preceptele aspre ale Legii (Sharia). Incompatibilitatea principială între Statul secular de tip modern și religia islamică este o ipoteză interesantă, nelipsită de invalidări empirice (cazul Iordaniei sau al Indoneziei, bunăoară). Vom reține însă aceste sugestii pentru o confruntare ulterioară.
Să revenim, deocamdată, la afirmația cea mai tulburătoare a articolului: creștinismul e incompatibil cu democrația. Un democrat veritabil, s-ar zice, e un creștin infirm; un autentic creștin trăiește cotidian în divorț cu modernitatea seculară.
Atent îndeobște la nuanțe, dl Cornea pleacă de la falsa presupoziție că teologia (i.e., discursul interior de structurare simbolic-liturgică și metafizic-categorială a fiecărei religii monoteiste) e irelevantă în judecarea diferențelor dintre islam, iudaism și/sau creștinism. Se pune atunci întrebarea de ce au existat dispute doctrinare între religiile monoteiste (și înăuntrul fiecărei confesiuni)? De ce în rostirea Crezului contează și absența sau existența unui semn iota (homoousios vs. homoiousios)?
Neglijînd diferențele de conținut doctrinar-teologic, poți alege o epocă istorică lipsită de trecere printre contemporani: ce altceva decât Evul Mediu? Preopinentul va spune că geniul religiei creștine nu se exprimă în superbele catedrale gotice, în muzica călugărilor cistercieni, în apetitul pentru cunoaștere al scolasticilor, în sentințele sapiențiale ale lui Petrus Lombardus, nici în caritatea maicilor din așezămintele pentru invalizi sau leproși, în pictura lui Giotto, în opera spirituală a unui Francisc de Assisi, în poemele lui Dante, nici în scriptoriile mănăstirești care au salvat manuscrisele greco-romane, ci exact în …. delirul fanatic al Inchiziției. Ce surpriză, așadar! Facem aici o descoperire la nivelul bibliografiilor promovate de Victor Kernbach, odinioară. E straniu să sugerezi că un Torquemada reprezintă nu trădarea, ci chiar o aplicarea — pesemne — a principiilor evanghelice….
Ce ne mai învaţă dl Cornea? „Monoteismul în sine (iudaic, creștin, musulman) — ceea ce se reunește uneori sub formula «religiile Cărții» – nu are nimic în comun nici cu democrația, nici cu toleranța, nici cu libertatea personală.” Să înțelegem că devin neglijabile toate pasajele christice care susțin liberul consimțământ („cel ce vrea să-mi urmeze….”), dragostea de aproapele („să vă iubiţi unii pe alţii”), toleranța („vai lor că nu ştiu ce fac”), refuzul violenței („cel ce ridică sabia, de sabie va pieri”), iertarea vrăjmaşului („întoarce obrazul”).
A spune că diferenţele teologice între iudaism, creştinism şi Islam nu conteaza este echivalent cu a declara că toate convertirile sunt iluzorii (sau că filosofia lui Aristotel şi Platon seamănă întrucit amândoi… vorbeau greaca). Când decizi faptul că învăţătura morală a Coranului şi a Noului Testament sunt cvasi-identice prin raportarea lor la tema libertăţii, atunci poţi purcede la orice ilustrare selectivă a pildei cu fragmente din istoria religiilor.
Este şi argumentul reacţionarilor ultra-conservatori care, obosiţi de agnosticismul democraţiei liberale, decid să atace modernitatea şi secularizarea cu următorul tertip logic: comunismul şi nazismul sunt fenomene politice ale modernităţii, fără precedent în istorie. De ce nu am socoti totalitarismul o formă supremă de împlinire istorică a utopiei moderne? De ce n-am afirma că anticlericalismul lui Voltaire se materializeaza ideologic în campaniile anti-religioase ale lui Lenin şi Stalin? De ce n-am spune că Diderot a prevăzut celulele din Gulag destinate preoţilor şi credincioşilor? Ar acuza oare aici dl Cornea o lipsă de nuanţă? A reduce o civilizație veche de două mii de ani la aberațiile sale cele mai respingătoare nu ține oare de resentiment, pripă silogistică, reductivism hermeneutic sau hybris epistemic?
Tema relaţiei între religiile abrahamice şi democraţiile moderne este sobră şi urgentă. Ea ar merita reluată fără a ignora miezul constitutiv al discursului religios (teologia). Susţinătorii argumentelor pro şi contra ar trebui să evite esenţialismele pernicioase, să recunoască caracterul viu al religiilor, caracterul elastic al auto-interpretării corpului eclezial, dar şi natura deschisă a proiectului politic modern. Democraţiile sunt mereu plurale, ca şi ideile religioase. În Grecia lui Pericle, democrația antică permitea sclavia, discriminarea femeii, excluziunea pe criterii etnice.
Regimul parlamentar englezesc, în schimb, a permis unui politician creștin precum William Wilberforce (1759–1833) să devină, în numele Evangheliei, un campion al aboliționismului. În Transilvania secolului XIX, un prelat ortodox ca Andrei Șaguna (1809-1873) prelua idei democratice occidentale pentru înnoirea organizării Bisericii.
Au existat apoi în secolul XX democraţii slabe, care au deschis poarta regimurilor autoritare sau dictatoriale. În Europa, vor spune unii, votul democratic și universal l-a plebiscitat pe Hitler. În Palestina, democrația a permis ascensiunea grupării Hamas, cunoscută pentru atacurile teroriste asupra Israelului? Să fi fost alegerile libere de vină? Elita politică? Cultura? Poporul de rând? Analfabetismul civic? Toate aceste întrebări se nasc atunci când operăm cu definiții înguste.
Căci știm, pe de altă parte, în ce măsură modernitatea euro-atlantică se mândrește cu democraţii consolidate, cum este cazul Statelor Unite ale Americii. Urmașii lui Thomas Jefferson și John Adams au evitat patinajul totalitar coabitînd perfect cu valorile tradiţiei iudeo-creştine. Nici istoria creștin-democrației europene, de la Luigi Sturzo și Iuliu Maniu până la Konrad Adenauer și Corneliu Coposu, nu e chiar străină de proiectul coabitării pașnice între religie și politică. De ce-am trata atunci subiectul cu prejudecăți, într-un stil expeditiv?
(Text publicat inițial în website-ul ClubRomania2020.)
3 februarie 2011, MihailNeamtu.ro
