Corneliu Coposu Fan Page

1940 - 1944

Înapoi la Biografie comentată

1940

În urma Dictatului de la Viena, Corneliu Coposu se mută la Bucureşti şi devine secretar politic al lui Iuliu Maniu. În această calitate l-a însoţit în toate negocierile şi tratativele purtate cu occidentalii şi cu liderii partidelor politice din coaliţia antihitleristă. I s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi revenirea la aliaţii tradiţionali. Avea misiunea de a întreţine relaţii confidenţiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool, cu delegaţii opoziţiei române care duceau tratative la Cairo (prinţul Ştirbei, Constantin Vişoianu), cu emisarii români de la Stockholm şi cu comandamentul militar aliat din Italia.

Colaborează la săptămânalul "Ardealul", publicaţia refugiaţilor transilvăneni. Scrie de asemenea în "Zorile", "Dacia", "Saniter", "Curen­tul", "Cuvântul Liber", "Dreptatea" şi alte publicaţii. Semnează ocazional cu pseudonimul "dr. C. Sălăjeanu".

22 iunie.

În locul Frontului Renaşterii Naţionale se înfiinţează Partidul Naţiunii.

26 iunie.

Franţa capitulează în faţa invaziei germane.

26-28 iunie.

URSS ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord.

28 iunie.

Horia Sima, noul conducător legionar, este cooptat în guvernul Gheorghe Tătărescu.

30 august.

Dictatul de la Viena: România pierde nord-vestul Transilvaniei (43.492 km2 şi 2,667 milioane de locuitori). Iuliu Maniu îi sugerează lui Carol să abdice.

2 septembrie.

Corneliu Coposu participă la întâlnira secretă dintre Iuliu Maniu şi Ion Antonescu, prin care cel de-al doilea îşi ia angajamentul de onoare că va cere abdicarea lui Carol al II-lea şi nu va accepta nici un mandat din partea acestuia. Opinia lui Corneliu Coposu: Antonescu era un mare patriot şi (...) împrejurarea că se bucura de o stimă deosebită din partea lui Hitler a ferit România de foarte multe necazuri.

4 septembrie.

Generalul Ion Antonescu este numit prim-ministru.

5 septembrie.

Constituţia din 1938 este suspendată. Începutul dictaturii antonesciene. Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai I.

7 septembrie.

România cedează Bulgariei sudul Dobrogei.

14 septembrie.

Prin decret regal, România este declarată stat naţional-legionar.

Octombrie.

Wehrmacht-ul se instalează în România sub forma unei misiuni militare.

26-27 noiembrie.

Legionarii îi asasinează pe Nicolae Iorga, Virgil Madgearu şi – la Jilava – lichidează peste 60 de foşti demnitari.

27 noiembrie.

Corneliu Coposu notează în jurnalul său:

Str. Vodă Caragea, 27. Telefon de la Dna Madgearu, care, disperată, îmi spune că legionarii l-au ridicat pe Virgil, înainte cu cinci minute. Este ora 14,10. Informez imediat pe Maniu, care – alarmat şi îngrijorat se îmbracă, instantaneu, şi însoţit de mine, pleacă grăbit spre locuinţa lui Madgearu din str. Vasile Conta nr. 5. Găsim în casa profesorului, într-o explicabilă consternare îngrozită, pe D-na Madgearu şi pe D-şoara Tuduri. D-na Madgearu ne relatează că în jurul orei 14, au sunat la uşă trei tineri, îmbrăcaţi în cămăşi verzi, cu diagonale şi pistoale, care au spus că fac parte din poliţia legionară şi l-au invitat pe profesor să-i însoţească la Prefectura poliţiei Capitalei, pentru a da o declaraţie. D-na Madgearu, prezentă şi ea, a intervenit, întrebând de rostul invitaţiei şi cerând intruşilor să se legitimeze. Unul dintre legionari a arătat un carnet de student, altul o carte de identitate, emisă de "Poliţia Legionară", pe care D-na Madgearu a văzut-o în mâna soţului ei şi a reţinut numele de Datcu sau ceva asemănător. Madgearu i-a întrebat dacă a adus vre-o citaţie sau vre-un mandat de înfăţişare, pentru dânsul; unul din echipă a răspuns senin că nu e nevoie de aceste forme, pentru o simplă declaraţie de rutină; că ei sunt veniţi cu maşina şi că tot cu maşina îl vor readuce acasă pe profesor într-o jumătate de oră. La protestele îngrijorate ale D-nei Madgearu, soţul ei a liniştit-o, cerându-i să nu se alarmeze, s-a îmbrăcat şi a plecat, însoţit de cei trei legionari. În faţa intrării, aştepta un automobil cu număr de Bucureşti, în care se afla şoferul, îmbrăcat şi el în cămaşă verde. În timp ce Madgearu se urca în maşină, a apărut în colţul străzii D-şoara Tuduri, care a văzut scena şi a reţinut numărul automobilului: B. 6211.

Biroul lui Madgearu, în care am intrat, este aşa cum îl părăsise profesorul, cu puţin timp înainte. Pe masa lui de lucru, lângă stilou, sunt câteva file scrise, cu grafia mult înclinată şi cu direcţie descendentă, care, aşa cum am constatat imediat, aruncându-mi ochii peste ele, fac parte dintr-un studiu, în curs de elaborare, cu subiect economic şi cu caracter polemic, în care se combate, cu argumente ştiinţifice, teza hitleristă de organizare economică a sud-estului european. Îngrijorarea, de abia mascată, a lui Maniu mi se transmite pe nesimţite. După înregistrarea amănuntelor precizate de D-na Madgearu şi D-şoara Tuduri, Maniu pune mâna pe telefon şi cheamă Prefectura poliţiei Capitalei, declinându-şi identitatea şi dorinţa de a vorbi cu Prefectul Poliţiei, Colonel Zăvoianu, sau cu ajutorul lui. La telefonul Prefecturii răspunde un aşa zis "ajutor de comandant de poliţie legionară", care refuză să-şi spună numele. Întrebat de Maniu despre invitaţia făcută fostului ministru Virgil Madgearu de către Prefectură, respectivul răspunde că Prefectura nu a lăsat nici o invitaţie de acest fel şi că nu ştie nimic de echipa de poliţie legionară sosită la Madgearu. Maniu cheamă de la acelaşi telefon Ministerul de Interne şi cere să vorbească cu secretarul general, Colonel Rioşianu. Acesta la rândul lui răspunde că nu ştie nimic despre caz, bănuieşte că e vorba de un abuz sau un exces de zel necontrolat şi roagă pe Maniu să trimită la dânsul pe cineva, care să-i relateze împrejurările şi amănuntele incidentului. Promite ferm că va da imediat dispoziţiile de rigoare şi va lua măsuri. Maniu mă trimite la Ministerul de Interne, după ce îl previne pe Rioşianu că în zece minute se va prezenta, cu toate informaţiile, secretarul său.

Sunt primit imediat de Rioşianu, care dăduse dispoziţii la poartă. Îngrijorarea manifestă de Rioşianu nu e de bun augur. Reproduc întocmai, informaţiile culese de la D-na Madgearu şi D-şoara Tuduri, comunic semnalmentele şi numărul automobilului cu care a fost luat Madgearu, transmit rugămintea insistentă a lui Maniu de a se lua măsuri. Rioşianu se pune în legătură cu biroul evidenţei autovehiculelor şi în câteva minute află că automobilul vizat aparţine Institutului Naţional al Cooperaţiei. La ordinul lui, pe care-l transmite pe loc, prin şeful de cabinet, birourile sesizate din Ministerul de Interne, Siguranţa Statului şi Prefectura Poliţiei Capitalei raportează, în prezenţa mea, că nici o dispoziţie sau invitaţie referitoare la Madgearu nu a fost lansată de către autorităţi. De la inspectoratul Jandarmeriei, întrebat în continuare, soseşte acelaşi răspuns. Rioşianu ordonă telefonic, printr-o dispoziţie circulară adresată Poliţiei, Siguranţei, Serviciului Secret şi Jandarmeriei, să fie urmărită şi reţinută maşina cu nr. B. 6211, iar ocupanţii ei arestaţi şi înaintaţi sub pază la Minister, şi să se raporteze direct la Cabinetul lui orice informaţie în legătură cu aceasta. Cheamă apoi un căpitan din subordine şi-i dă, cu ton scăzut, o dispoziţie pe care nu o înţeleg, invitându-mă apoi să mai zăbovesc în cabinetul lui câteva minute. Ofiţerul respectiv revine peste puţin timp, cu două revolvere noi de buzunar, de tip "Browning" şi cu două permise speciale de port-armă, semnate şi ştampilate în alb. Îmi predă revolverele şi autorizaţiile, cu indicaţia să completez numele titularilor, specificând că unul este pentru Domnul Maniu sau un apropiat al lui, iar celălalt pentru mine. Căpitanul îmi înmânează o cutie cu cartuşe. Rioşianu mă roagă să comunic Domnului Maniu că va face personal toate diligenţele pentru găsirea şi recuperarea lui Madgearu şi ne va ţine la curent cu toate informaţiile recepţionate. Adaugă cu vădită indignare că "dobitocii au început să-şi facă de cap", că trebuie să fim foarte atenţi, să nu-l lăsăm nici o clipă pe Maniu singur, nici noaptea, deoarece ne putem aştepta la orice. În continuare îmi spune că în cazul când ar apare, la Maniu sau la alţi fruntaşi naţional-ţărănişti, legionari agresivi, sub orice titlu sau cu orice pretext, "trageţi în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!". Îmi dă un număr de telefon direct, la care răspunde dânsul, în permanenţă, sfătuindu-mă să dau alarma imediat ce vom sesiza vre-o mişcare anormală sau vre-o ameninţare de orice fel. Sugerează să fie puşi în gardă Ion Mihalache, Doctorul Lupu şi ceilalţi fruntaşi politici din prima linie, asupra pericolului pe care-l prezintă pentru viaţa şi securitatea lor personală "debandada legionară".

Mă întorc în strada Vodă Caragea, la locuinţa lui Maniu, plină de obicei de prieteni politici şi comunic spusele Colonelului Rioşianu. Aflu că între timp Maniu a încercat, fără rezultat, prin repetate apeluri telefonice, să vorbească cu Ghica la Siguranţă şi cu Uniunea, la Prefectură, pentru a lămuri ridicarea lui Madgearu. Se face ora 16. Maniu telefonează la Preşedinţia Consiliului şi cere să vorbească cu Horia Sima sau cu unul din adjuncţii săi. După o lungă aşteptare, reuşeşte să-l prindă la telefon pe "Comandantul Mişcării Legionare", căruia îi cere, pe ton ferm, să primească imediat pe secretarul lui, care îi va aduce la cunoştinţă un caz de o gravitate excepţională şi îi va solicita o intervenţie de extremă urgenţă. Sima încuviinţează fără să mai ceară explicaţii asupra obiectivului audienţei.

Ajung cu maşina, în câteva minute, la Palatul Cantacuzino. Suportând o dublă percheziţie corporală riguroasă, pătrund în cabinet. Din fericire lăsasem cele două revolvere, date de Rioşianu, în sertarul biroului meu de la locuinţa lui Maniu. Sunt condus, printr-un cordon de legionari înarmaţi, în biroul lui Sima (fostul cabinet al lui Tilea, de pe vremea guvernării naţional-ţărăniste). Sima mă primeşte în picioare, flancat de trei legionari, în "ţinută oficială" (el însuşi e îmbrăcat în haine civile).

Relatez pe scurt, stând în picioare, că Profesorul Virgil Madgearu, fost ministru, secretar general al partidului naţional-ţărănesc, a fost ridicat, înainte cu trei ore, de către legionari care pretindeau că reprezintă poliţia legionară şi transportat cu automobilul nr. B. 6211, din dotaţia Institutului Naţional al Cooperaţiei, în loc necunoscut. Nici Ministerul de Interne, nici Prefectura Poliţiei Capitalei, cu care am luat legătura, nu au cunoştinţă de soarta prietenului său (al lui Maniu – n. TCZ) şi, consternat de manierele abuzive şi anarhice care s-au pus în practică, protestează şi cere să se ia măsuri pentru respectarea legalităţii şi curmarea abuzurilor, iar în concret solicită eliberarea imediată a lui Madgearu. În timpul acestei relatări, îl surprind pe Sima, în mod repetat potrivindu-şi părul în "alură revoluţionară" în oglinda fixată în peretele din faţă. Constat, fără să vreau, că Sima nu aude bine, deoarece deşi îşi apropie urechea stângă de mine, îmi cere în două rânduri să repet cele spuse, cu voce destul de înaltă.

Sima, permanent încruntat, se arată surprins de cele ce-i comunic. Schimbă priviri care mi se par interogative, cu legionarii din birou. La sfârşit îmi spune că nu ştie să se fi dispus vre-o măsură referitoare la Madgearu, că se va informa despre ce este vorba şi va aviza. Mi se pare că maschează o oarecare enervare, scutură din cap şi-mi dă să înţeleg că audienţa s-a terminat. Rămân cu impresia, poate falsă, că Sima este într-adevăr surprins de relatarea făcută, poate pentru că era devansată vre-o intenţie, poate pentru că "echipele" n-apucaseră să raporteze isprăvile lor? În cazul când impresia mea nu acoperă realitatea, de bună seamă că Sima joacă teatru cu talent apreciabil. Mă întorc la locuinţa lui Maniu şi povestesc despre întrevedere. La ora 17 recepţionăm o primă informaţie, de la Interne. Automobilul incriminat a fost reperat, în jurul orei 15, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în drum spre Potigrafu. Chestorul (de carieră) din Ploieşti, avertizat de Rioşianu, a raportat că automobilul respectiv nu a intrat în Ploieşti.

În jurul orei 18 aflăm, de la Ministerul de Interne, despre asasinarea lui Madgearu, lângă lacul Snagov, pe liziera pădurii, la punctul zis "coada lungă", din raza Ocolului Silvic Ţigăneşti. Şeful postului fix de jandarmi de la kilometrul 33 a fost alarmat de paznicul pădurii Snagov, pe nume Chirilă, că între orele 15 şi 16 acesta a auzit împuşcături în pădure, din direcţia punctului arătat. Suspectând prezenţa unor braconieri care vânează păsări cântătoare, numitul a lansat strigăte de avertisment, alergând spre locul cu pricina; a reuşit să observe o maşină de culoare albă, care se îndepărta grăbită de marginea lacului, spre drumul de pădure; apropiindu-se de lac, a găsit un cadavru încă sângerând şi s-a repezit în fugă la postul fix de jandarmi, pentru raportare. Patrula de jandarmi de la postul fix, însoţind paznicul de la locul crimei, după constatarea decesului victimei, a identificat cadavrul, după actele găsite asupra lui. Şeful postului, avertizat în prealabil prin ordinul circular al Ministerului, a raportat imediat descoperirea.

30 noiembrie.

În locul lui Virgil Madgearu, Ghiţă Pop este numit secretar general al PNŢ.

1 decembrie.

Iuliu Maniu dezvăluie că, având informaţii despre pericolul ce plana asupra lui Virgil Madgearu, i-a propus acestuia să se pună la adăpost. Iniţial acesta a refuzat, spunând că n-are ce să-şi reproşeze, dar, la insistenţele lui Maniu, a acceptat să profite de o călătorie de studii în Bulgaria, prevăzută pentru începutul lunii decembrie. Nu este exclus ca această intenţie să-i fi grăbit sfârşitul.

1941

Împreună cu tatăl său, Valentin Coposu, cu Simion Bărnuţiu şi Constantin Măleanu, Corneliu Coposu ia în arendă, de la M.A.T., Fabrica de Spirt "Glück" din comuna Oarda de Jos – Alba Iulia. Arenda va expira în 1944 şi ulterior va deveni cap de acuzare, pe motiv că fostul proprietar al fabricii, evreu, fusese expropriat de guvernul Antonescu, într-o acţiune care urmărea să consolideze administraţia română a unor întreprinderi din Transilvania.

14 ianuarie.

La Berlin, Ion Antonescu primeşte aprobarea lui Adolf Hitler pentru înlăturarea legionarilor din guvern.

21-23 ianuarie.

Urmare a acţiunii lui Antonescu, are loc rebeliunea legionară, soldată cu numeroase victime, incendieri şi distrugeri.

22 iunie.

Începutul războiului de reîntregire: alături de germani, România intră în război cu Uniunea Sovietică şi armata română va trece Prutul. Ulterior, trecerea Nistrului va provoca protestele principalilor lideri politici şi distanţarea acestora faţă de Antonescu (căruia campania în Est îi aduce gradul de mareşal).

Iulie.

La Constanţa, însoţindu-l pe Iuliu Maniu, Corneliu Coposu o cunoaşte pe cea care avea să-i fie soţie, Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici, fost membru al cabinetului Maniu, în prima guvernare a acestuia, şi a lui Jeanne Husser. Maniu mergea la odihnă la hotelul francez ţinut de bunica lui Arlette.

28 iulie.

Se stinge din viaţă Valentin Coposu.

1942

24 ianuarie.

La Palat, Iuliu Maniu îi spune Regelui Mihai că România trebuie să părăsească axa Roma-Berlin. Vor urma întâlniri conspirative pe această temă, păcălind vigilenţa Siguranţei, fidelă mareşalului Antonescu.

Corneliu Coposu participă la realizarea culegerii "Cântece de pe frontul rusesc". Deşi numele său nu apare pe copertă, acţiunea va deveni ulterior cap de acuzare, ca propagandă antisovietică.

24 octombrie.

Corneliu Coposu se căsătoreşte cu Arlette Marcovici, fostă dactilografă la Comisia pentru Aplicarea tratatului Româno-Bulgar, demisionată din motive de sănătate, cu care va apuca să stea doar cinci ani înainte de arestarea lui. Arlette este născută la Constanţa, la 1 mai 1915, catolică.

1943

Ianuarie.

Premierul Churchill îi transmite lui Maniu temerea că România va ajunge la discreţia URSS.

14-24 ianuarie.

La Casablanca, aliaţii decid că nu vor accepta decât capitulări necondiţionate.

5 iulie.

Corneliu Coposu îi trimite lui Valer Popp o scrisoare deschisă prin care îl acuză de trădare pentru că a sfătuit Regele şi guvernul să accepte "arbitrajul" de la Viena, în 1940. Scrisoarea succede acţiunii judiciare prin care Popp îl acuza pe Iuliu Maniu de calomnie şi injurie.

Noiembrie.

La Moscova, miniştrii de Externe ai forţelor aliate stabilesc ca orice tratative de pace să fie duse cu asentimentul tuturor – este preludiul împărţirii lumii în zone de influenţă. După Acordul de la Moscova, Iuliu Maniu a avut întâlniri secrete cu Harriman (SUA) şi cu sir Archibald Clark Kerr (Marea Britanie), ultimul negând orice aranjament cu sovieticii în dauna României.

Lucreţiu Pătrăşcanu se întâlneşte, în casa lui Corneliu Coposu, cu Iuliu Maniu, pentru a discuta un eventual armistiţiu cu aliaţii.

20 decembrie.

Corneliu Coposu îl vizitează la închisoarea Malmaison pe Petru Groza, deţinut împreună cu grupul lui Vişan şi cu spionii sovietici. Are regim bun, masă excelentă, tratament condescendent, vizite, conversaţie, chiar ieşiri clandestine în oraş şi şampanie (Corneliu Coposu). Îi promite că Maniu va interveni pe lângă Antonescu pentru eliberarea lui.

Decembrie 1943.

Grigore Niculescu Buzeşti îi transmite lui Maniu ştirea senzaţională că ruşii ar fi dispuşi să negocieze armistiţiul cu mareşalul Antonescu, iar Fred Nanu – că are promisiuni sovietice de înlesniri faţă de varianta capitulării necondiţionate.

1944

Corneliu Coposu devine Preşedinte al filialei Sălaj a Partidului Naţional Ţărănesc.

12 ianuarie.

Însoţit de Corneliu Coposu, Iuliu Maniu îi cere lui Antonescu să-l pună în libertate pe Petru Groza, considerând că atitudinea lui Groza este benignă. Mareşalul promite că va lua măsurile necesare.

12 aprilie.

Guvernul sovietic cere oficial capitularea necondiţionată a României. Mareşalul Antonescu refuză.

20 iunie.

Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Titel Petrescu (Partidul Social-Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR) semnează platforma Blocului Naţional Democrat, în vederea armistiţiului cu aliaţii. Discuţiile din cadrul PNŢ au loc la locuinţa lui Maniu din str. Sfinţilor nr. 10 (Corneliu Coposu este prezent).

După înfiinţarea BND, Corneliu Coposu, alături de Aurel Leucuţia şi Cezar Spineanu, este însărcinat să preia, să depoziteze şi să distribuie – la momentul potrivit – 2.000 de pistoale primite de la colonelul Cristea, în vederea eventualei răsturnări prin forţă a lui Antonescu. Armamentul este depozitat la Cezar Simionescu.

20 august.

La consfătuirea BND, Lucreţiu Pătrăşcanu propune un guvern prezidat de Iuliu Maniu.

Regele Mihai se interesează dacă în PNŢ şi PNL există tineri care ar fi dispuşi să asigure paza lui Antonescu, după arestarea sa (se pare că nu avea încredere nici în Siguranţă, nici în Armată). Cele două partide refuză această sarcină, care va reveni comuniştilor, prin Emil Bodnăraş. Mareşalul avea să fie reţinut în strada Sighişoara, din cartierul Vatra Luminoasă, şi ulterior predat sovieticilor.

23 august.

La Palat, Ion Antonescu este demis şi arestat, după ce a refuzat încă o dată întoarcerea armelor. Regele Mihai îi cere baronului Manfred von Killinger retragerea imediată a trupelor germane din România, fără vărsare de sânge. Este instalat guvernul Sănătescu. Proclamaţia către ţară a regelui este transmisă la radio.

Corneliu Coposu este numit director de cabinet la preşedinţia Consiliului de Miniştri – biroul lui Iuliu Maniu (va demisiona pe 11 noiembrie). Îşi petrece zilele de 23 şi 24 în Palatul Regal, alături de Iuliu Maniu (în amintirile lui Corneliu Coposu, funcţia era de secretar general al Consiliului de Miniştri, calitate în care se ocupa – prin colonelul Finoghenov – de aprovizionarea cu alimente a soldaţilor sovietici din România).

În aceeaşi zi, notează în jurnalul său:

Înainte de ora 7, Maniu se bărbiereşte. Apar, îmbrăcaţi în civil, Generalul Sănătescu şi colonelul Dămăceanu, intraţi prin str. Basarab şi curtea de lumină. Îi reţin câteva minute în hol. Sănătescu este nervos şi agitat. Dămăceanu este sobru şi calm. Maniu îi pofteşte în dormitor. Sănătescu, dinainte pregătit, începe un nou asediu, pentru a-l convinge pe Maniu să accepte şefia guvernului, subliniind că, aseară târziu, Regele, care este foarte contrariat, i-a cerut să mai facă o încercare.

[...] Maniu, foarte calm, îi răspunde: – "Domnule General, [...] formula politică cea mai potrivită va fi, aşa cum am avut cinstea să propun azi-noapte, în prezenţa Dvoastre, M.S. Regelui, un guvern Sănătescu compus exclusiv din generali, pe care cei patru reprezentanţi ai opiniei publice îl vor garanta politiceşte, pentru ţară şi străinătate, prin prezenţa lor în guvern ca miniştri de Stat.

Dacă ultimile demersuri pe lângă Domnul Mareşal vor eşua, în mod fatal va trebui să acţionăm la îndepărtarea şi eventual arestarea lui Antonescu şi a principalilor săi colaboratori.

În locul vacant rămas prin demiterea d-lui Antonescu vom constitui un guvern tranzitoriu de armistiţiu.

Armistiţiul este un act militar, deci guvernul care-l va încheia va fi în mod logic un guvern de militari.

Pentru ca opinia publică din ţară şi din străinătate să aibă certitudinea că ieşirea României din războiul declarat contra aliaţilor, armistiţiul şi abandonarea dictaturii sunt făcute cu acordul întregii noastre naţiuni, partidele politice care reprezintă azi aproape unanimitatea naţiunii vor garanta politiceşte guvernul de armistiţiu condus de Dvoastră, prin prezenţa reprezentanţilor lor, alături de Dv., ca ministru de Stat în Guvern.

De altfel, Domnule General, repet că în urma refuzului categoric al Moscovei de a accepta ca bază de discuţie frontierele de la 1938 şi în urma comunicării exprese a negociatorilor Sovietici de la Stockholm şi Cairo, că acceptarea frontierei de la 1940, pe Prut, este o condiţie "sine qua non" a armistiţiului, – în calitatea mea de om politic mi-ar fi imposibil să prezidez un guvern, care, prin forţa împrejurărilor, şi pentru salvarea ţării, este constrâns să accepte această clauză, chiar şi provizoriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât eu (Maniu) am fost acela care am iniţiat, cu ocazia ultimatum-ului sovietic, cel mai energic protest împotriva cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi în toată activitatea mea politică am susţinut, cu vigoare şi constanţă, drepturile noastre asupra acestor provincii româneşti. Dvoastră, ca general, încheiaţi un act cu caracter militar şi nu aveţi răspundere politică pentru consecinţele lui."

Sănătescu, deconcertat, pleacă cu Dămăceanu, tot prin curtea interioară care duce în str. Basarab. Între timp, pe coridorul care duce la garsonieră se adunase obişnuita "clientelă politică": şefi de sector, secţie, circumscripţie, care aduceau ştiri sau veneau după informaţii, provocând o forfotă cu care eram obişnuiţi.

În jur de ora 10 plecăm (Maniu însoţit de mine) la Dinu Brătianu în Calea Dorobanţi nr. 16. Maşina Siguranţei, nelipsită după noi, parchează în faţa casei.

Ne aşteaptă Vâlsănescu. În birou, Dinu Brătianu. Vâlsănescu capătă consemnul să nu primească alţi vizitatori, în afară de George Brătianu, Titel Petrescu şi Pătrăşcanu. Între 10.1/2-11 soseşte Titel Petrescu.

Titel Petrescu, comentând absenţa sau întârzierea lui Pătrăşcanu, crede că s-ar putea datora orei nepotrivite, ori locului nepotrivit (prea expus) care a fost stabilit pentru întâlnire, dată fiind obligaţia lui de a nu se expune prea mult. "Dealtfel – subliniază Titel Petrescu, – nici eu nu agreez acest mod de a risca. Nu este exclus ca Pătrăşcanu să ne aştepte la Mănuilă, aşa cum era programarea, înainte de a interveni încercarea cu George Brătianu. În orice caz după orele 11 ne vom regăsi."

După un oarecare timp de aşteptare încep convorbirile în trei. Eu stau în hol. În jurul orei 11 soseşte cu maşina, radios, George Brătianu, venind de la Snagov. George Brătianu, plin de entuziasm, relatează, cu voce puternică, pătrunsă de importanţa celor raportate, că după un lung dialog, chibzuit şi calm, Antonescu i-a confirmat convingerea lui că nemţii au abandonat Moldova, călcându-şi angajamentul militar şi a admis că ţara noastră trebuie să iasă din război. I-a spus în continuare (lui George Brătianu) că are intenţia să discute, cu exponenţii militari şi diplomatici germani, cavalereşte, situaţia disperată a României şi să-i convingă cu argumente peremptorii, că ţara noastră trebuie să se retragă din război şi că ei trebuie să fie de acord cu aceasta. El (Antonescu) va aprecia când şi cum trebuie să procedeze. George Brătianu relatează în continuare că a trebuit să-i transmită, cu foarte multe menajamente, cererea ultimativă a opoziţiei. Antonescu s-a enervat la început, a calificat cu termeni duri amestecul "aşa-zisei opoziţii", dar în cele din urmă, calmat, a tăcut – încredinţându-l pe George Brătianu să transmită celor care l-au trimis următoarea contrapropunere: 1) Partidele de opoziţie ori măcar Maniu şi Brătianu să îi înmâneze un memorandum prin care să-şi asume, în mod expres, răspunderea istorică şi politică a armistiţiului; 2) Să i se dea mână liberă, pentru a alege el (Antonescu) momentul cel mai favorabil şi mai oportun, pentru tratarea armistiţiului, în orice caz după restabilirea frontului şi oprirea ofensivei sovietice; 3) Să i se dea posibilitatea de a obţine în prealabil asentimentul Nemţilor, pentru ieşirea României din războiu. Antonescu crede că cei de la conducerea armatei sovietice, care au avut ocazia de a verifica eroismul armatei române, sunt conştienţi de dificultăţile pe care le-ar ridica ruperea unui front la Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi escaladarea Carpaţilor, în luptă cu armata română; că în consecinţă sunt în măsură să aprecieze avantajul uriaş pe care l-ar oferi retragerea din război a României, care va antrena prăbuşirea frontului german din Balcani, că, în consecinţă, ispitiţi de această perspectivă, vor oferi condiţii bune, care în schimb le vor asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3000 km.

Antonescu îi confirmă lui Brătianu că Nemţii au retras în Polonia flota a 6-a aeriană, precum şi divizia blindată afectată pentru apărarea Nistrului. Antonescu crede că, discutând cu Nemţii de la militar la militar, va obţine acordul lor pentru ieşirea României din război.

Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu discută contra-propunerea. Sunt de acord să semneze un memorandum în sensul solicitării lui Antonescu. Nu sunt de acord cu punctele 2 şi 3. Îl roagă pe George Brătianu să se înapoieze imediat la Snagov şi să-i comunice lui Antonescu că partidele politice sunt de acord să-şi asume răspunderea istorică şi politică a armistiţiului; că i se va înmâna memorandumul de acoperire, în limita de timp necesară elaborării acestuia. În continuare să i se comunice că armistiţiul trebuie încheiat imediat, fără nici o aşteptare, şi că Nemţii nu trebuie să fie, în nici un caz, preveniţi de acţiunea ce se pregăteşte. I se cere lui George Brătianu să aducă imediat răspunsul lui Antonescu.

Este ora 12. Plecăm, Maniu cu mine într-o maşină, Titel cu alta.

Plecăm în Schitu Măgureanu, unde aşteaptă, probabil, Pătrăşcanu. Urcăm la etajul 5. Eu mă opresc la etajul 4 (apartamentul lui Mănuilă), intru prin spate şi găsesc în birou pe Lucreţiu Pătrăşcanu însoţit de C. Agiu. Ne urcăm un etaj, prin scara de serviciu. În dormitorul lui Maniu începe o convorbire între Maniu, Pătrăşcanu şi C. Agiu, Titel Petrescu asistă. Se discută pe marginea rezultatelor înregistrate de ultimele demersuri făcute, pe lângă Antonescu, de George Brătianu. Este aşteptat al doilea demers şi întoarcerea lui Mihalache. [...] Pătrăşcanu şi Agiu, precum şi Titel Petrescu, insistă la Maniu să-şi asume preşedinţia. Maniu repetă argumentele deja prezentate Regelui şi lui Sănătescu, care îl împiedică de a primi preşedinţia. Afirmă că guvernul format din militari trebuie să fie prezidat de un militar.

Agiu crede că ar fi bine să fie un guvern civil, cu participarea celor patru partide, şi cere ca partidul comunist să participe la guvern măcar cu trei miniştri. Maniu crede că nu trebuie să se imprime coloratură politică unui guvern de armistiţiu, urmând ca, după perfectarea armistiţiului, guvernul provizoriu de militari să fie înlocuit. Comuniştii cer să se stabilească din timp proporţia participării la guvern a partidelor din B.N.D. Maniu răspunde că nu e cazul şi că de altfel nu se poate lua o hotărâre concretă fără prezenţa lui Dinu Brătianu. Având în vedere demersurile care sunt în curs şi al căror rezultat va fi cunoscut în scurtă vreme, propune ca discuţiile să fie reluate la ora 20 în acelaşi loc. Cei prezenţi sunt de acord. Pătrăşcanu şi Agiu urmează să aştepte acolo sau să se strecoare neobservaţi mai târziu, după plecarea agenţilor de siguranţă.

Ora 13. Soseşte Mihalache, deprimat. Conversaţie dură cu Antonescu, fixat pe o poziţie de megalomanie. "El ştie ce trebuie să facă, să nu fie învăţat. Nimeni nu e mai bun român decât el!" Nu tăgăduieşte că Nemţii au pierdut partida. Dar revine cu argumentul că armistiţiul se încheie cu arma la picior, de pe poziţii de forţă. Nu e tot una să capitulezi, înghiţind condiţiile umilitoare ale învingătorului, sau să-i smulgi clauze avantajoase, atunci când mai poţi să-l controlezi. Îşi rezervă (Antonescu) libertatea şi dreptul de a aprecia, singur, cel mai favorabil moment şi nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară şi harta frontului. Mihalache se întoarce la casa lui Nistor Badea.

Ora 14. Dinu Brătianu la telefon. Supărat, anunţă că George Brătianu s-a întors de la Snagov, repezit de Antonescu, care între timp şi-a revizuit atitudinea înţelegătoare manifestată în cursul dimineţii. Enervat de insistenţele interlocutorilor (Brătianu şi Mihalache) şi de cererea lor fermă de a accepta punctul lor de vedere, s-a înfuriat, ne mai fiind dispus să mai tolereze nici un amestec în treburile pe care le consideră de exclusiva lui competinţă. Între timp a renunţat şi la audienţa la Rege, pe care o anunţase şi vrea să plece pe front sau în Ardeal. Dinu anunţă că pleacă imediat spre Piteşti şi lasă om de legătură pe C. (Bebe) Brătianu.

Ora 14.30. Plecăm (Maniu, Leucuţia, eu) la Palatul Ştirbey, unde ne aşteaptă Niculescu-Buzeşti.

Maniu îl informează pe Buzeşti despre cele întâmplate în ultimele patru ore: şedinţa de la Dinu Brătianu, convorbirile lui George Brătianu cu Mareşalul (ultima înregistrată de câteva minute prin telefon), întâlnirea dintre Mihalache şi Antonescu şi discuţiile cu Pătrăşcanu, Agiu şi Titel Petrescu. În concluzie îşi manifestă nemulţumirea pentru eşecul tentativelor făcute pe lângă Antonescu şi îngrijorarea pentru eventualele gafe ce le-ar putea face Antonescu, periclitând toată naţiunea. [...] Socoteşte că este imperios necesar să fie împiedicat Antonescu să ia contact cu Nemţii, deoarece în momentul când Nemţii vor avea confirmarea acţiunii ce se urmăreşte, vor preveni prin măsuri brutale realizarea ei. Probabil că Antonescu nu-şi dă seama că a trata cu Nemţii ideea armistiţiului, însemnează o adevărată sinucidere. Buzeşti este de acord, că pentru a se asigura reuşita acţiunii, trebuie să se acţioneze prompt şi fără amânări.

Buzeşti îl întreabă pe Maniu dacă îşi menţine refuzul de a prezida guvernul şi Maniu confirmă. [...]

Buzeşti îi cere lui Maniu deslegare pentru aplicarea soluţiei a II-a, în cazul când nu ar interveni, în ultimul moment o revenire a lui Antonescu. Maniu îi răspunde că aşa cum s-a convenit, în cazul când soluţia I eşuează definitiv în mod automat şi conform acordului în prealabil stabilit, se va pune în aplicare soluţia a II-a.

Buzeşti transmite lui Maniu cererea Regelui şi a apropiaţilor lui de la Palat, ca Maniu să fie de acord cu întrebuinţarea, în locuri de răspundere, a foştilor ofiţeri "carlişti", Generalul Mihail, Generalul Dombrowski, care fuseseră îndepărtaţi din armată de Antonescu. Maniu răspunde că Regele şi Sănătescu au din partea sa mână liberă în alegerea oamenilor socotiţi utili.

Se stabileşte ca loc de comunicare şi corespondenţă Splaiul Unirii Nr. 4, la locuinţa Dr. Romul Popp. Buzeşti raportează că a transmis la Cairo telegrama încredinţată lui, prin care se cere deslegare pentru declanşarea acţiunii. Apoi pleacă grăbit la Palat.

Ne întoarcem în Splaiul Unirii la orele 15.00.

Găsim acolo pe Nerva Elekeş, Victor Anca şi Camil Mănuilă. După un sfert de ceas soseşte Romul Boilă.

Ora 17. Vine, de la Palat, trimis de Sănătescu şi Buzeşti, prefectul Palatului, Iorgu Ghica. Este palid şi emoţionat. Anunţă că Antoneştii (Ion şi Mihai) au fost arestaţi înainte cu o jumătate de oră şi gărzile care îi însoţeau au fost dezarmate şi imobilizate. Comunică, în grabă, demersurile făcute pentru neutralizarea, la Palat, a lui Piky Vasiliu, Pantazi, Tobescu şi Elefterescu.

Buzeşti a dat prin Papadache dispoziţii de întreruperea legăturilor telefonice şi a cablurilor germane, precum şi a legăturilor jandarmeriei, Siguranţa Statului şi S. S. I.

Consemnul general: dispersarea şi adăpostirea până la limpezirea situaţiei. Grupul de la Palat pregăteşte documentele şi guvernul nou, după "reţeta" Maniu. [...]

24 august.

Blocul în care se afla apartamentul său din Str. Dr. Marcovici nr. 9 este bombardat şi distrus de incendiu.

27 august.

Începând cu această dată, guvernul României lucrează vreme de o săptămână în subsolul Băncii Naţionale, pregătind plecarea Comisiei de armistiţiu.

15 septembrie.

Corneliu Coposu participă la o şedinţă a Consiliului de Miniştri înaintea căreia Lucreţiu Pătrăşcanu, vizibil afectat, îi relatează că, la Moscova, Jdanov i-a dezvăluit că PCR va fi practic condus de Ana Pauker şi Vasile Luca.

Pătrăşcanu avea o doză de sentiment patriotic şi de onestitate faţă de ceilalţi (comunişti – n.TCZ), care însă nu îl achită de vinovăţie (...) El a participat la desfiinţarea partidelor politice, la detronarea regelui, la claustrarea tuturor şefilor opoziţiei şi la înfeudarea României sovieticilor. (Corneliu Coposu)

22 septembrie.

Corneliu Coposu susţine, la Sala Dalles, conferinţa cu tema "Ţara Sălajului", care va fi publicată în broşură şi va fi citită la radio.

10 octombrie.

Publică articolul polemic "Şi MADOSZ-ul vrea să intre în guvern?" – viitor cap de acuzare (considerat şovin de către comunişti, articolul nu făcea decât să observe că MADOSZ nu era un partid politic, doctrinar).

11 octombrie.

Ziarul "Dreptatea" publică o cuvântare a lui Corneliu Coposu despre 23 august 1944, ţinută în cadrul întrunirii organizaţiilor muncitoreşti PNŢ din Capitală.

12 octombrie.

Se constituie Frontul Naţional Democrat, grupând partidele din jurul PCR.

2 noiembrie.

În articolul "Ce-i trebuie României?", Corneliu Coposu afirmă, ca o sumbră premoniţie: Îşi zic patrioţi şi se intitulează democraţi, dar ceea ce vor să facă cu patria şi cu democraţia românească e preferabil să nu aflăm niciodată...

2 decembrie.

Iuliu Maniu refuză postul de prim-ministru, care va fi ocupat de generalul Nicolae Rădescu. Comuniştii, se pare, au acceptat un guvern de coloratură burgheză, în care şefii de partide erau miniştri de stat, pentru a-i compromite; în perioada care a urmat, 70% dintre germanii şi saşii din Transilvania au fost deportaţi în bazinul minier Donbas, unde mulţi şi-au găsit sfârşitul.

12 decembrie.

Corneliu Coposu este ales secretar al Delegaţiei Permanente a PNŢ, organul de conducere a partidului.

Articol citit de 4406 ori.

Alte articole