sursa: caietesilvane.ro, Marin Po

Martie 2016

Continuăm proiectul nostru de cercetare şi valorificare dedicat vieţii şi activităţii lui Corneliu Coposu, de reabilitarea lui sub aspect intelectual, cu publicarea unui nou volum, pe care l-am intitulat Din cele trecute vremi, după o rubrică a ziarului la care era redactor. Este vorba de perioada de jurnalist la ziarul „România Nouă” din Cluj, cuprinsă între anii 1935-1938. Am considerat că perioada clujeană este una distinctă în cariera jurnalistică a lui Corneliu Coposu. Este perioada de debut, dar și cea mai prolifică. Între 17 octombrie 1935 și 19 aprilie 1938 a reușit să publice în coloanele ziarului clujean aproximativ 200 de articole, fără a deveni un jurnalist de duzină.
Interesant este cum a ajuns să profeseze ca jurnalist, deoarece în anul 1934 ieșea de pe băncile Facultății de Drept din Cluj și, în mod normal, ar fi trebuit să urmeze o carieră în acest domeniu. Dar, după cum ne mărturisesc distinsele lui surori, a primit o ofertă de la Zaharia Boilă, directorul ziarului „România Nouă” din Cluj, de a se angaja la acest ziar, care era organul de presă al grupării maniste din cadrul P.N.Ț. De altfel, Zaharia Boilă era căsătorit cu nepoata lui Iuliu Maniu. 
Așadar, Corneliu Coposu își începe cariera profesională ca jurnalist. Debutează în coloanele ziarului amintit cu articolul „Știri din Sălaj”, în numărul din 17 octombrie 1935. Până la sfârșitul anului 1935 a publicat 14 articole. Problematica subiectelor abordate se diversifică. Un an deosebit din punct de vedere al activității sale ca jurnalist îl constituie anul 1936, când publică 114 articole, în ziarul amintit. În anul 1937 a publicat 52 de articole, iar în anul 1938 doar 14. Scăderea numărului de articole în anul 1937 se explică prin faptul că din acel an devine secretarul lui Iuliu Maniu, iar în 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, ziarul este interzis.
Tematica articolelor publicate în această perioadă (1935-1938) cuprinde probleme de natură politică, în care face un aspru rechizitoriu al guvernării liberale, probleme sociale, economice, situația internațională, dar şi probleme culturale sau sportive. Le-am împărțit pe următoarele subcapitole: 1) „Din cele trecute vremi”; 2) „Cenzura, eterna poveste”; 3) „Vorbește Maniu”; 4) „Spiritul Blajului”; 5) „Sălajul grăiește țării”; 6) Cultură-artă-religie; 7) Socio-economice și politice; 8) „Clișee clujene”; 9) Portrete; 10) Externe; 11) „De Sâmbătă”.
În prezentul articol, ne propunem să redăm câteva aspecte legate de problematica internațională analizată de Corneliu Coposu în preajma izbucnirii celei de a doua mari conflagrații mondiale, din care transpare firea sa analitică și vizionară.
Pe lângă temele de interes intern care preocupau societatea românească, jurnalistul Corneliu Coposu a publicat în coloanele ziarului „România Nouă” din Cluj și o serie de articole referitoare la situația politică internațională, precum și trecutul cultural al unor țări. Din cadrul lor reiese că autorul avea o adevărată admirație pentru cultura și civilizația Orientului Îndepărtat, în special pentru cea japoneză, dar și pentru tradiția monarhică și parlamentară a Angliei („Situația din China”, „Primejdia de la Răsărit”, „Politica Angliei”, „Spicuiri din viața rodnică a marelui Rege George al V-lea” etc.).
Un astfel de articol este dedicat lui Thomas Morus, pe care-l consideră omul providențial al Renașterii englezești, care a căzut „pradă venalității regelui Henric al VIII-lea”, fiind decapitat. Capul „înțeleptului cancelar” atârna spânzurat de o grindă pe podul cel mare din Londra pentru a-i îngrozi pe trecători, dar aceștia se rugau pentru sufletul marelui dispărut. De atunci, „nici un cadavru n-a îndurerat mai tare istoria poporului englez, decât capul însângerat al sfântului Toma Morus, martirul dragostei de neam și a credinței în Dumnezeu”. Rămâneau pentru eternitate cuvintele sale rostite pe eșafod: „Am fost, întotdeauna, un credincios servitor al regelui, dar, înainte de toate, am slujit cu credință pe Dumnezeu și patria mea...”
La trecerea în eternitate a regelui George al V-lea al Angliei, „după un sfert de veac și mai bine de domnie glorioasă”, Corneliu Coposu îi dedică un articol-necrolog, în care descrie scene din viața și activitatea monarhului. Consideră că a fost cel mai iubit rege englez, care s-a impus „printr-o viață familiară exemplară, prin moralitate și omenie”. Deși fusese destinat navigației, sfârșitul tragic al fratelui său mai mare, Albert Victor, îl aduce pe George în poziția de succesor la tron. Devenit rege, în anul 1910, și-a îndreptat toate străduințele spre liniște și pace. Devine un domnitor exemplar, care a fost regretat la moartea lui de întreg poporul englez.
Răsfoind pagini din bogata istorie a imperiului britanic, Corneliu Coposu ne aduce în atenție aspecte mai puțin cunoscute din viața monarhiei englezești. Este vorba de adevărate romane de dragoste, care au dus uneori la renunțări de tron și divorțuri. Autorul dovedește o cunoaștere profundă a istoriei monarhiei englezești, începând cu anul 1163, când Eleonora de Aquitania a divorțat de Ludovic al VII-lea pentru a se căsători cu Henric al II-lea al Angliei. Istoria se repeta și în vremea lui. Vorbește, apoi, într-un alt articol, despre importanța deosebită ce se dădea zilei încoronării regelui George al VI-lea. Considerația deosebită care se dădea solemnității religioase și politice nu se justifica „prin raritatea cazurilor, nici prin splendoarea organizării și a regizării, ci prin mitul Coroanei”. Coroana era „mai presus de toate, simbolul puternic al demnității suverane”. Ea aparținea națiunii și reprezenta „semnul exterior al unității indestructibile a unui popor dinastic” și unea „grația lui Dumnezeu cu voința națională”. Prin Încoronare, regele devenea „ministrul lui Dumnezeu, investit cu pecetea divină a dreptului de stăpânire”. Așadar, atenția mare cu care sunt urmărite festivitățile imperiale de la Londra, atât cele ale Încoronării, cât și cele ale nunților regale (vezi cazul nunții din 2011) trebuie căutată în „mitul coroanei regale”.
Nu este, însă, de acord cu politica pasivă a Angliei față de ascensiunea regimurilor totalitare din Europa, în special a Germaniei. Privirile Europei, spune el, erau ațintite spre Londra, de la care se aștepta o reacție hotărâtă față de politica expansionistă a lui Hitler. Rememorând câteva momente din istoria europeană, consideră că Anglia a avut tot timpul tendința de supremație pe continent. Nu era de acord cu politica de expectativă și pasivitate a Angliei, considerând că dacă ea „va pierde și acest moment, supremația ei se va prăbuși iremediabil”. Este vorba de reocuparea Renaniei de către Germania hitleristă, la data de 7 martie 1936, anulându-i astfel statutul de zonă demilitarizată. Reacția Londrei a fost una surprinzătoare, la fel și a Parisului, considerându-se că acțiunea germană nu era o încălcare „flagrantă” a Pactului de la Locarno. Lăuda, în schimb, atitudinea Parlamentului francez, care a votat un proiect de lege prin care se interzicea înrolarea de voluntari francezi în cele două armate care se luptau în războiul civil din Spania. Prin acest act, consideră autorul, „poporul francez a dovedit, prin mandatarii lui, că înțelege imperativul vremii”. Scrutinul dovedea o semnificație întreită, în concepția lui, dovedind maturitate politică, unitate desăvârșită și un avertisment pentru „cei care alimentează măcelul dintre frați”.
În dialectul scoțian termenul Fey însemna vraja morții. Corneliu Coposu subliniază că fantoma morții, pornită din Spania, unde izbucnise războiul civil, ajunsese tocmai în Orientul Îndepărtat. Blestemul morții, afirmă el, plutea peste întregul continent european.
Evident că și orientarea României în domeniul politicii externe a constituit o preocupare deosebită a tânărului jurnalist. El realizează un interviu cu președintele grupării liberale conduse de reputatul profesor universitar și istoric Gheorghe Brătianu referitor la noile orientări în materie de politică externă expuse de guvernul român. Profesorul Brătianu sublinia că nu vedea o incompatibilitate între relațiile tradiționale pe care România le avea cu Franța și raporturi mai bune cu Germania, în special în privința revizionismului maghiar tot mai accentuat.
Contrar voinței electoratului, regele Carol al II-lea l-a desemnat să formeze noul guvern pe Octavian Goga, care s-a clasat la alegerile parlamentare din 1937 doar pe locul 3. Portofoliul de la Externe era deținut de Istrate Micescu. Corneliu Coposu subliniază că schimbarea de regim politic în România a produs reacții negative în presa străină. Sub ochii conducerii Ministerului de Externe, ai atașaților de presă, trimiși special pentru propagandă în străinătate, apăreau zilnic, în presa occidentală de mare tiraj, articole alarmante referitor la noua orientare a României în domeniul politicii externe. Se observa o nouă orientare spre Italia și Germania, în detrimentul alianței tradiționale cu Franța și Anglia. Enumeră toate articolele aspre care au apărut în presa occidentală referitor la această temă, întrebându-se retoric de ce guvernul Goga nu luase nici o măsură pentru a le contracara.
Norii negri ai războiului și fantomele morții se abat tot mai vizibil asupra Europei. Pe data de 11 martie 1938, Austria este ocupată de Germania, care realizează așa-numitul Anschluss. Corneliu Coposu subliniază că și Ungaria, care avea trei milioane de etnici germani, era în pericol de a fi copleșită de „pangermanism”. Totodată, acuză „absența de la datorie a marilor puteri europene”, care nu au reacționat în mod vehement la încălcările grave a teritoriilor statelor mici de către Germania. Sfârșitul Austriei reprezenta, în opinia lui, „o piatră de hotar în istoria contimporană”. Evenimentele ulterioare aveau să-i dea dreptate.
Într-un articol intitulat „Țara lui Esterhazy Paul” face referire la situația socială din Ungaria, susținând că aici mai persista sclavagismul. Dădea exemplul principelui Esterhazy, care deținea proprietăți funciare în suprafață de 230.000 jugăre. De asemenea, 50 de grofi stăpâneau fiecare moșii de peste 10.000 de hectare. Se întreba ironic dacă ungurii nu vor găsi un Doja, care „să-și trezească frații, de pe Pustă, ce stau în adormire”. În Ungaria nu se legiferase după 1918, precum în România, o reformă agrară.
O altă zonă geografică și culturală care a beneficiat de atenția jurnalistului a fost Orientul Îndepărtat, în special Japonia. Odată cu ascensiunea regimurilor dictatoriale în Europa, zona Orientului Îndepărtat devine și ea una de risc major. Nu se terminase bine conflictul din Abisinia că în Orientul Îndepărtat izbucnea criza manciuriană. 
Corneliu Coposu face o paralelă între viața politică japoneză, care era săracă în scandaluri de corupție și afaceri dubioase, deoarece la japonezi oamenii politici care își pierdeau onoarea se sinucideau prin harakiri. Este profund marcat de una din marile atracții culturale ale japonezilor: teatrul de păpuși. Japonezii se delectau cu teatrul de păpuși, care era la ei o creație națională, act cultural de care la noi se bucurau doar copiii. La noi în țară, concluzionează autorul, de la instalarea guvernului liberal, în decembrie 1933, românii asistau tot la un fel de teatru de păpuși, la „ploconelile coregrafice ale păpușilor naționale”. Doar opinia publică era, încă, consideră autorul, „nealterată de fermentul corupției”.
Politețea niponă exagerată a fost impusă prin lege de mii de ani și „s-a infiltrat în sufletul japonezului ca o a doua natură”, ceea ce a dus de-a lungul timpului la un raport social „exasperant de amabil”. Jurnalistul subliniază că această politețe nu era una artificială și că era întrebuințată chiar și în cadrul relațiilor de familie. Face o paralelă cu societatea românească și concluzionează ironic că neexistând posibilitate de ceartă, parlamentarii români ar șoma și ar deveni muritori de foame în Japonia.
Articolul „Primejdia dela Răsărit” are ca subiect revolta niponofobilor care a izbucnit în provincia chineză Sing-Fu, care ducea, inevitabil, spre un sângeros război civil. Revolta era un bun pretext pentru japonezi să anexeze regiunile nord-vestice ale Chinei, fapt sesizat și de URSS. Are previziuni sumbre și afirmă că „scânteia cataclismului” fusese aprinsă în Extremul Orient.
Într-un alt articol analizează cauzele care au determinat izbucnirea războiului civil din China, prin lovitura de stat a generalului rebel Ciang-Sueh-Lian. Analizând evoluția istorică a celor două mari națiuni, China și Japonia, subliniază că interesele expansioniste ale Japoniei asupra teritoriului imens din nordul Chinei constituiau cauza principală a conflictului. Evenimentele din China rămâneau în prim planul opiniei publice internaționale, deoarece aici plutea „duhul lui Marte, cu flamura morții”.
Conflictul chino-japonez se acutizează, transformându-se într-un adevărat război. Având o premoniție sumbră, tânărul jurnalist se întreba dacă el va putea fi localizat sau va duce la izbucnirea unei noi conflagrații mondiale. Analizează starea socială, istoria celor două imperii și împrejurările externe care au dus la conflict. Autorul intuiește că Japonia, după ocuparea Chinei estice, nu se va îndrepta spre noi teritorii din vestul Chinei, deoarece aici se lovea de interesele URSS, cu care risca să aibă graniță comună, ceea ce ar fi dus la un inevitabil conflict. Din această cauză se va îndrepta spre litoralul chinez și insulele olandeze Jawa, Borneo și Sumatra. Dar, se întreba el profetic, SUA va permite ca Japonia „să aibă stăpânire nelimitată în Oceanul Pacific?” sau Anglia, care „a investit în China sute de miliarde (...) va sta, oare, cu mâinile în sân?” El vedea posibilă soluționarea conflictului doar printr-un „compromis” între chinezi și japonezi, negociat sub arbitrajul marilor puteri.
Într-un articol intitulat „Procesul de la Moscova” descrie sistemul dictatorial și crimele săvârșite de Stalin, chiar împotriva colaboratorilor săi apropiați, de care se debarasa rând pe rând. Unul dintre aceștia era și Troțki, care era exilat și s-a refugiat în țările Americii Latine, fiind judecat în contumacie de către Tribunalul Poporului. Cei prinși, însă, erau condamnați la moarte pentru înaltă trădare. Articolul credem că a fost, mai târziu, și un cap de acuzare în procesul lui Corneliu Coposu după instaurarea regimului comunist și la noi în țară. În articol, el subliniază că deasupra plutoanelor de execuție se ridica „atotputernicia lui Stalin”. Arată și modalitatea incredibilă de șantajare a celor condamnați la moarte, prin care erau forțați să-și recunoască public „vinovăția”. Singurul care sfida atotputernicia lui Stalin era Troțki, care fusese colaborator apropiat al dictatorului, dar devenise, între timp, dușman și nu va scăpa, în cele din urmă de mâna lungă a asasinilor lui Stalin. Citind acest articol te cutremuri și-ți dai seama că de același regim de teroare și tortură a avut parte și Corneliu Coposu, alături de sute de mii de români, în timpul prigoanei comuniste.
Societatea americană este analizată de către jurnalist prin prisma cazului Hauptman, în articolul „Finita la comedia”. Celebrul gangster a răpit copilul cunoscutului erou-aviator Lindbergh și a cerut recompensă. Răpitorul a fost prins și condamnat „sobru și echitabil: la moarte”, consideră autorul. Nu era, însă, de acord cu mediatizarea excesivă a cazului, tipic americană, și cu lipsa de tact a justiției americane, care a dus, în final, la auto-expatrierea colonelului Lindbergh.
La final, redăm două dintre articolele referitoare la problematica externă analizată de jurnalistul Corneliu Coposu în preajma izbucnirii celei de a doua mari conflagraţii mondiale, care fac parte din volumul Din cele trecute vremi, apărut recent la Editura Caiete Silvane din Zalău.

Fey

Așa se numește în dialectul scoțian, vraja morții. „Fey” este chemarea pierzării. E hotarul iraționarului, în fața căruia brațele cad frânte și ochii se închid ca să nu se vadă prăpastia, spre care puterea misterioasă a destinului, atrage, ca într-un vis rău, mulțimea evadată de sub zebrelele rațiunii. E stânca frumoasei Lorelei, zâna de aur a poveștilor germane.
Criza unui om, criza unei colectivități, – pe care o impulzie interioară nebiruită, o târește spre catastrofa inevitabilă, împotriva tuturor sforțărilor de a se lăsa înfrântă – e „fey”. Chemarea morții!
De pe meleagurile Spaniei scăldate în sânge a pornit ca o fantomă cernită, această chemare. Și face ocolul, răspândind valuri magnetice de telepatică atracțiune spre Occidentul îndepărtat, spre peninsula cotropită de ororile măcelului îndelungat. Iar pe fluidul acestei chemări curg valuri de ființe omenești, vrăjite de chemarea fenebră a necunoscutului, de o stare psihologică neînțeleasă, de „fey”.
Eri au fost arestați la Constanța, gata de drum, niște liceeni, cari se pregăteau să plece pe frontul din Spania.
Să lupte. Să moară. Fără să nutrească vre-o convingere ideologică. Fără să cunoască războiul, ori cauzele lui. Fără vre-un alt imbold lăuntric, decât dorul de a cunoaște imperiul morții de a se integra în el.
Și de la noi, și de aiurea au plecat, până de curând, și poate că mai pleacă încă batalioane întregi de voluntari. Din poruncă unii. Din simpatie pentru ideologia unui front – alții. Dar – cei mai mulți, sub teroarea acelui „fey”, răspunzând chemării misterioase, care târește pe om la moarte.
Chemarea morții depășește orice obstacol; învinge chiar și rezistența tare a instinctului de conservare.
Războiul înregistrează cazuri frecvente de asemănătoare nebunie individuală și colectivă: de „fey”. Pe care, mintea noastră, nu le poate înțelege, și pe care gândul nostru învățat să urască nesiguranța și să încunjoare primejdia nu le poate cuprinde.
Dar starea de continuă alarmă, pericolul ce nu se poate înlătura, atmosfera încărcată cu praf de pușcă, beția de sânge, apăsarea istovitoare a morții – răstoarnă echilibrul judecății omenești, macină nervii și analgeziază sentimentele.
E greu, foarte greu, până pornește primul glonte, până se ridică prima baricadă, până când se îngroapă cel dintâi mort, din care se face cel dintâi simbol. Pe urmă, totul se desfășoară simplu, automat, după legile de contagiune ale mulțimii, cu precizia unui fenomen de biologie socială. Iar după ce lumea se deprinde cu morții, tot ritmul vieții ajunge să fie străbătut de forța dinamică a cadavrelor fără număr.
Atunci se naște, din răcnetul nebuniei colective, chemarea morții: FEY.
- Blestemul grozav, care plutește, astăzi, peste Europa.
Corneliu Coposu
România Nouă, nr. 92, 4 iunie 1937, p. 2

***

Procesul de la Moscova

S-au împlinit zece ani, de când, în consiliul Comisarilor Poporului, Trotzki a rostit amenințarea istorică adresată prietenilor lui Stalin:
„Acest guvern inert și neputincios nu poate să asigure biruința revoluției sovietice. Va veni vremea când poporul va face apel la mine. Atunci vă voiu suprima pe toți. Voi, la rândul vostru, ați vrea să ne omorâți, dar nu aveți curajul. Dar eu vă voiu împușca, fără cruțare, căci pieirea voastră este condiția neapărată a victoriei ce trebue să vie...”.
Trotzki este omul care nu se lasă înfrânt. Ingratitudinea oamenilor și vitejia împrejurărilor nu i-au întunecat perspectiva istorică. El se crede predestinat pentru roluri mari. Privește, departe de patria biruințelor lui de eri și așteaptă momentul învingerii de mâine, nutrind iluzia că va urca, din nou, culmile puterii. Prigoana îi întărește conștiința superiorității, care îl ajută să înfrunte cu bărbăție vitrejiile sorții. Dar, timpul, pe care îl crede cel mai credincios aliat al năzuințelor lui, timpul de la care așteaptă confirmarea profețiilor lui, l-a desmințit.
Până astăzi împrejurările nu l-au lăsat să-și ducă la îndeplinire amenințarea. În schimb, adversarii lui și-au dovedit curajul, care le-a fost contestat: acela de a-și suprima potrivnicii, fără cruțare...
*
În iarna trecută (Februarie 1937) au căzut sub gloanțele soldaților roșii, prietenii lui Trotzki, condamnați la moarte, pentru înaltă trădare. Cu șase luni (August 1936) prigoana roșie, împotriva eroului exilat, se concretizează în faimosul proces a lui Zinoviev. Astăzi, se judecă 21 de fruntași ai revoluției.
Trotzki este osândit în lipsă. 
Admiratorii lui sunt suprimați. 
Deasupra tuturor, se ridică, sprijinită pe plutoane de execuție, atotputernicia lui Stalin...
*
Kremlinul găzduiește un nou proces politic. Ceka a descoperit un complot, împotriva tovarășului georgian, și împotriva siguranței statului. Amicii lui Trotzki sunt acuzați de otrăvirea unor fruntași sovietici și de spionaj.
Acuzați? Colaboratorii lui Lenin, profeții marxismului, diplomații Uniunii, eroii revoluției sovietice:
Jagoda, fost director al „Cekei” și al „G.P.U.”-lui, omul care a băgat groază în Rusia întreagă;
Bucharin, celebrul teoretician al marxismului, care a servit îndreptar în școlile comuniste, a fost președintele Internaționalei a III-a;
Rykov, semnatarul păcii dela Brest-Litowsk, fost președinte de Consiliu al Comisarilor Poporului;
Krestinski, fost ministru de externe;
Rakovski, trimisul Rusiei la Londra și Paris, fost guvernator al Ucrainei;
Grinko, Cernov, Mescinski, Pletenew, Lewiu, Rosengolz, Comisari ai Poporului și alți 14 înalți demnitari sovietici.
Au fost scoși, după câteva luni de prevenție, din cazematele temniței de la Lublianka și traduși în fața justiției sovietice.
*
Douăzecișiuna de personalități, consacrate în istoria comunismului rusesc. Douăzecișiunu de fruntași ai revoluției sovietice.
Douăzecișiunu de idoli ai proletariatului moscovit.
Președintele Ulrich i-a întrebat, pe toți, dacă recunosc vina de înaltă trădare, ce li se impută.
Douăzeci de glasuri au răspuns hotărât: da! Unul izolat în disperarea lui a strigat, plin de groază: „Nu sunt vinovat!”; glasul lui Krestinski.
Trotzki a destăinuit, din ascunzișul lui de fiară hărțuită, – de la Mexico, misterul acestor mărturisiri: 
„Toți acuzații cari refuză să declare ceeace li se spune – afirma el, când se judeca procesul lui Radek – sunt împușcați în timpul instrucției. Pe banca acuzaților ajung doar cei care preferă condamnarea publică, asasinatului de celulă...”.
Cei douăzeci de acuzați au preferat-o. Krestinski, nu! El a văzut urmările judecății. A văzut un zid cenușiu și un pluton de soldați cu carabina la ochi. Și în disperarea lui a strigat din toate puterile: „Nu sunt vinovat”...”
A strigat în zădar. Căci președintele Ulrich și juriul, și procurorul – sunt, toți, încredințați, de nevinovăția lui. De nevinovăția lor.
Și totuși... Trotzki trebue să vadă că „uzurpatorul” are curajul să-i omoare aderenții ...
*
Al treilea proces de trădare, care se judecă la Moscova, este o verigă, din lanțul tragediei lui Trotzki.
Destinul acestui jidov rătăcitor este profund impresionant.
A luptat cu Rusia țarilor de odinioară, o viață întreagă. Și acum luptă cu Sovietul pe care l-a creiat.
Atunci l-a aruncat în temniță Ohrana. Acum l-a excomunicat Ceka.
A fost, pe vremea absolutismului rus, exilat. Și exilat e și acum. Și alungat. Din țară în țară. Din Continent în continent.
El a pus temelia armatelor roșii. El a creiat soldatul sovietic. Și acum, prietenii lui cad sub gloanțele acestui soldat.
Un decret judecătoresc ... Și plutonul e gata, în curtea închisorii ... Să restabilească autoritatea primejduită. Radek și Piatok – înainte. Kamennev și Zinoviev – ieri. Astăzi: Krestinski, Bucharin și Jagoda. Mâine?...
*
Și totuși, Leon Davidovici Bronstein* nu capitulează. Ascuns pe extremități de continent, el se încumetă să ridice mănușa. Se menține dârz, pe poziții, și nu îngenunchiază, în fața Dictatorului Roșu. El, singur. Trotzki. Sfidează atotputernicia lui Stalin. 
Ai lui ... s-au dus, toți. Ori se pregătesc de ... plecare. 
Doar Trotzki îl înfruntă pe Stalin. 
Așteptând „victoria ce trebue să vie”...
Până când? Și cu ce preț?
Procesul dela Moscova, cu 21 de vieți în fața morții, este un aconto, sau ultima rată a tragediei?!?
Corneliu Coposu
România Nouă, nr. 46, 6 martie 1938, p. 2

* Lew Dawidowitch Bronstein, alias Trotzki (1879-1940), marxist, teoretician revoluţionar şi politician sovietic. A fost Comisar al Poporului, al Afacerilor Externe şi Militare, în timpul revoluţiei sovietice (1917-1918). În anul 1927 a fost înlăturat de la putere de dictatorul Stalin, expulzat din URSS în 1929 şi asasinat, la ordinul lui Stalin, în Mexic, la 21 august 1940. Articolul a constituit unul dintre capetele de acuzare în timpul procesului înscenat de către comuniști lui Corneliu Coposu, care a avut curajul să spună ce se întâmpla cu adevărat în URSS-ul condus dictatorial de „tătucul” de la Moscova (n.n.).