Corneliu Coposu Fan Page

Un telefon de la Corneliu Coposu | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI

Înapoi la 2016

Simt că ar merita spusă o poveste de acum 26 de ani. În seara zilei de 14 iunie 1990, pe când eram student în anul întâi, acasă a sunat telefonul.

Am răspuns eu și imediat am recunoscut timbrul inconfudabil al interlocutorului. În ziua de dinainte avusesem un examen la Universitate, dar a doua zi nu ieșisem din casă. În schimb, urmărisem la televizor scenele de conflict din București, sosirea minerilor în centrul Capitalei. „Bună seara,” am auzit de la capătul celălalt al firului, „sunt Corneliu Coposu, aş dori să vorbesc cu domnul general Suceavă.” Vocea i se auzea parcă de foarte departe, pierdută, ca şi cum transmisia telefonică ar fi fost foarte proastă, deşi apelul era din Bucureşti. I-am răspuns că cel pe care-l caută se afla în Transilvania. Ion Suceavă primise din partea Ministerului de Interne o misiune de mediere a unui conflict interconfesional la Blaj. După ce coordonase în primăvara acelui an asigurarea protecţiei primului congres al U.D.M.R., la Târgu Mureş, după ce în ianuarie şi februarie 1990 se străduise să restabilească funcţionalitatea şi credibilitatea poliţiei în Sibiu, mult afectate după decembrie 1989, tatăl meu, Ion Suceavă, primise o serie de misiuni în Transilvania. „Şi când se întoarce?”, a întrebat Corneliu Coposu. I-am răspuns ceea ce ştiam atunci, că era planificat să revină pe 17 iunie; din pricina tulburărilor din București, avea să revină a doua zi, dar la ora acelui telefon nu știam asta. „Cred că atât sediul central al P.N.Ţ., cât şi casa mea sunt în pericol de a fi devastate, şi cred că nu toată lumea din M.I. îşi face datoria. De aceea aş dori să vorbesc cu domnul general. Aveţi vreun număr de telefon unde l-aş putea găsi?” Era cu mult înainte de era telefoanelor mobile și nu totdeauna știam unde e tata. Pe vremea aceea aveam perioade când nu reușeam să păstrăm legătura. Mi-am cerut scuze că nu-i pot oferi legătura directă, şi l-am întrebat dacă numărul de telefon i-ar putea fi util mai târziu, în eventualitatea în care tata ar fi sunat. M-am gândit imediat că aș putea să dau telefoane la Blaj și să aflu unde e. „Ar putea să fie prea târziu”, a răspuns Corneliu Coposu, cu un calm care contrasta cuvintelor, „aş fi avut nevoie să discut cu dânsul acum. Am şi alte numere de telefon din M.I., şi cred că o să-i sun.” Nu am depășit niciodată regretul din seara aceea, că nu i-am putut fi de folos într-un moment atât de dificil. M-a impresionat tonul vocii lui Corneliu Coposu în faţa violenţelor din Bucureștii acelor zile, foarte liniștit, când comportamentul din stradă devenise iraţional. Uneori politicienii mimează stăpânirea de sine, își impun să fie calmi atunci când ajung la microfon, sau atunci când camerele video sunt pornite și ei sunt în cadru. Dar în acea conversație privată nu era nimic de acest fel. Era Corneliu Coposu trăind demn și rațional, un stil neegalat la ora aceea de niciunul dintre contemporanii lui.

sursa: www.evz.ro

Articol citit de 805 ori.

Alte articole