sursa: adevarul.ro
Pe 14 iulie s-au împlinit 69 de ani de la arestarea lui Corneliu Coposu. Toată familia Seniorului a fost supusă unei serii de abuzuri mult timp după aceea: soţia, Arlette, a fost arestată, mama, Aurelia, a rămas fără pensie, iar surorile Cornelia şi Doina au fost date afară de la serviciu. Câteva noi documente descoperite de istoricul Marin Pop în arhivele CNSAS arată modul în care Securitatea a ţintit familia Coposu.
Despre calvarul îndurat în comunism de Corneliu Coposu s-au scris sute de pagini, însă puţină lume ştie că familia marelui om politic a fost supusă în perioada în care acesta se afla în temniţă unor persecuţii şi abuzuri greu de imaginat. Astfel, a doua zi după arestarea lui Corneliu Coposu, soţia sa, Arlette, a fost dată afară din casă. După câteva luni, mama Seniorului, Aurelia Coposu, a rămas fără pensie, iar surorile sale Cornelia şi Doina au fost date afară de la serviciu. Familia a ajuns, astfel, într-o situaţie disperată, pusă în situaţia de a se descurca doar cu bursele surorilor mai mici, Flavia şi Rodica. Teroarea Securităţii nu a încetat nici după eliberarea lui Corneliu Coposu. Conform unor documente descoperite recent în arhivele CNSAS de istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, familia lui Corneliu Coposu a fost urmărită permanent, Securitatea având infiltrat un informator inclusiv la înmormântarea soţiei fostului lider ţărănist, Arlette, în decembrie 1966.
RODICA ŞI FLAVIA COPOSU: „N-ARE ROST SĂ NE VĂITĂM“
În cadrul cercetării realitate de istoricul Marin Pop, cele două surori ale lui Corneliu Coposu care mai sunt în viaţă, Flavia (92 de ani) şi Rodica (84 de ani), au rememorat câteva momente grele trăite în regimul comunist. Bineînţeles că totul a început cu arestarea lui Corneliu Coposu: „El a sosit în Bucureşti în seara de 13 iulie şi în 14 s-a dus la sediul paridului, pe Clemenceau. Pe la ora 11.00 i-a dat telefon mamei şi i-a spus: «Am sosit în Bucureşti. N-am putut veni la voi dimineaţa. O să vin după-amiază sau disear㻓. Pe urmă a mai apucat să o sune pe Arlette şi i-a spus: «Să ştii că eu sunt arestat». Mai târziu, ne-a telefonat Maniu şi ne-a spus că a fost arestat Cornel şi că se duce şi intervine pentru el. Dar l-au arestat şi pe Maniu“, a povestit Flavia Coposu.
Despre calvarul prin care au trecut membrii familiei în urma arestării lui Corneliu Coposu, surorile fostului lider ţărănist au vorbit cu modestie. „N-am vrut niciodată să vorbim despre ce s-a întâmplat cu noi după arestarea lui şi ştii de ce? Dintr-o foarte justificată decenţă. N-are rost să ne văităm noi, că foarte mare parte din populaţie a suferit... foarte mare. Că a fost pe nedrept, că a fost pe drept, că nu ştiu ce... E foarte adevărat că nu am acceptat niciun fel de compromis. A începe şi a vorbi de suferinţa noastră: că ne-a dat afară din serviciu, că n-am putut progresa, că n-am făcut brânză mare e una. Dar când compari suferinţa noastră cu ce-a păţit amărâtu’ ăsta de Cornel, căruia comuniştii i-au mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă ţinându-l în puşcărie, atunci zic că este indecent să te vaiţi. Aşa este. Aşa-i moral şi aşa-i creştineşte“, a răspuns Flavia Coposu.
SOŢIA LUI COPOSU, SCOASĂ DIN CASĂ ŞI, MAI APOI, ARESTATĂ
Soţia lui Coposu, Arlette, este dată afară din casă chiar a doua zi după arestarea marelui om politic, fiind nevoită să se refugieze la soacra şi la cumnatele sale. „Pe ziua de 15 dimineaţa (n.r. – iulie 1947), au venit la Arlette acasă şi-au dat-o afară. Au lăsat-o să-şi ia o valiză cu lucruri strict personale: cămaşă, papuci şi o pereche de pantofi şi gata (...) Şi restu’ tot ce a avut a rămas acolo: haine, îmbrăcăminte, lenjerie, veselă, tot, tot, tot“, îşi aminteşte Flavia Coposu.
Arlette a locuit alături de soacră şi de cumnate până în momentul arestării ei, în 1950, despre care surorile Coposu îşi aduc aminte cu lux de amănunte: „Pe Arlette au arestat-o la noi în casă. Erau îmbrăcaţi în civil. Au înconjurat casa şi au stat o zi şi o noapte la pândă. Şi pe toţi care au venit la noi i-au înhăţat. Mi-aduc aminte că venisem de la Constanţa şi a doua zi trebuia să mă întorc. Au vrut să-mi ia buletinul şi le-am spus că îi rog să nu mi-l ia pentru că mă întorc la serviciu. Dimineaţa m-au urmărit până în gară să vadă dacă plec la Constanţa“, povesteşte Flavia Coposu.
În aceeaşi zi au arestat-o şi pe France, sora lui Arlette. Motivul arestării celor două era un pretex: erau acuzate de spionaj pentru Legaţia Franţei, unde lucrau cele două surori. La rândul ei, Rodica Coposu îşi aduce aminte de arestarea cumnatei sale, Arlette: „Se întâmpla în 13 iunie 1950, de ziua Sfântului Anton. Când am venit noi acasă de la biserică, au intrat şi au făcut percheziţie (…) Şi a venit o mulţime de lume atunci la noi. Toţi au fost nevoiţi să dea declaraţie că nu o să spună la nimeni ce-au văzut“.
CORNELIA, DIN INGINER A AJUNS MUNCITOARE
Din 1947, prigoana comunistă s-a îndreptat asupra întregii familii. Aureliei Coposu, adică mamei lui Corneliu Coposu, i-a fost tăiată pensia, iar surorile mai mari, Cornelia (foto jos) şi Doina, au fost date afară din serviciu. În aceste condiţii, familia a ajuns într-o situaţie materială foarte precară, aspect pe care Flavia Coposu i l-a relatat istoricului Marin Pop: „A fost o perioadă, în ’48, în care noi am trăit din bursa mea şi a lui Rodi, pentru că mamei i-au tăiat pensia când l-au arestat pe Cornel. Pe surorile mai mari le-a dat afară din serviciu şi pentru trai nu mai erau decât banii din bursa mea şi cea a lui Rodi“. Cornelia, sora mai mare, şi-a pierdut locul de muncă în toamna anului 1947. Era angajată ca inginer, şef de laborator chimic la Fabrica Laromet din Bucureştii Noi. „În toamnă a chemat-o inginerul-şef şi i-a spus că îi pare rău că se desparte de ea, dar a primit ordin că trebuie să o dea afară. I-a arătat şi hârtia venită de la partid“, spune Flavia. Mai apoi, Cornelia a trebuit să presteze tot felul de munci de jos, prin diverse cooperative, în condiţii de lucru mizerabile, care i-au şubrezit sănătatea. Aşa a ajuns Cornelia Coposu să lucreze până în 1949, la atelierul Turnicrom din Bucureşti, ca muncitoare. Din iulie 1950 se angajează la cooperativa „Construcţia Populară“ ca pontatoare, pentru ca după numai un an să se mute la cooperativa „Agrochim“. La scurt timp, ea a fost încadrată la întreprinderea chimică „Dealul Spirii“, la început ca muncitoare, apoi ca dispeceră cu probleme de protecţia muncii, iar mai târziu, ca meşteră la secţia nr. 2 din str. Căluşei nr. 7.
„NU E CAZUL SĂ-I ATRIBUI O MUNCĂ DE RĂSPUNDERE“
Într-o caracterizare-referat din 28 februarie 1966, cerută de Securitate Serviciului de cadre al întreprinderii chimice unde era angajată Cornelia Coposu, se subliniază, printre altele, că din punct de vedere profesional „tov. este bine pregătită, pe unde a lucrat – inclusiv la noi – s-a achitat bine de sarcinile ce i-au fost trasate“. În ceea ce priveşte problemele politice pe care le avea din cauza „originii nesănătoase“, în documentul păstrat în arhiva CNSAS se precizează: „putem arăta că fraţii tov. Coposu – în special Corneliu Coposu – avocat şi ziarist a făcut politică ţărănistă, având în vedere această situaţie credem că nu este cazul a i se atribui tov. Coposu Cornelia o muncă de răspundere“. După eliberarea liderului ţărănist din închisorile comuniste, Cornelia, ca de altfel şi ceilalţi membri ai familiei, au fost atent urmăriţi de Securitate, care încerca să afle detalii, prin intermediul informatorilor, despre fratele ei.
Într-o astfel de notă primită de locotenentul de Securitate Cîrlova P., de la sursa „Carpaţi Ilie“, datată 18 iunie 1964, se menţionează că în 11 iunie, informatorul, care lucra la altă secţie a întreprinderii chimice, a vizitat-o pe Cornelia Coposu cu scopul de a afla mai multe detalii despre fratele ei. A aflat că era angajat ca zidar la un trust de construcţii, că „munceşte toată ziua“, şi că „este mulţumit că a găsit serviciu“. În nota informativă erau incluse şi câteva observaţii ale reprezentantului Securităţii referitoare la activitatea informatorului pe care îl sfătuia „să nu mai întrebe în mod direct despre Cornel, ci printre alte discuţii, să aibe în vedere şi aceasta, pentru a nu trezi suspiciuni“.
Doina Coposu, navetistă în „trenul morţii“
De prigoana comunistă nu a scăpat nici Doina, care, potrivit relatărilor Flaviei Coposu, a dat concurs pentru a ocupa un post la Spitalul „Dr. Cantacuzino“, unde lucra ca farmacistă. În vara lui 1947, „deşi avea toate recomandările pentru Interne“, a fost chemată de director şi dată afară din serviciu, tot pe baza unor ordine venite de sus, de la partid. Rămasă şi ea pe drumuri, Doina Coposu a avut noroc cu o fostă colegă de facultate, care a ajutat-o să-şi găsească un loc de muncă la o farmacie dintr-o comună din Argeş.
Naţionalizarea farmaciilor din mediul rural, de către statul comunist, a lăsat-o, din nou, fără serviciu. Între 1950 şi 1962, explică istoricul Marin Pop, a făcut naveta între Bucureşti şi Găeşti, localitate în care fusese repartizată. „Trenul denumit «al morţii», din cauza condiţiilor mizerabile în care funcţiona, pleca din Gara de Nord la 5.00 dimineaţa şi revenea la 18.00. Anii grei de navetă şi-au pus amprenta asupra stării ei de sănătate“, susţine reprezentantul Muzeului Judeţean.
Flavia, persecutată de un fost colaborator al lui Cornelui Coposu
La momentul arestării fratelui său, Flavia Coposu era încă studentă. După ce a terminat facultatea, din cauza „recomandărilor“ primite, nu a găsit niciun loc de muncă. S-a angajat, în cele din urmă, în martie 1948, ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci.
Flavia Coposu explică modul în care reuşea să câştige suficienţi bani cât să-şi poată întreţine familia: „Ne plăteau cu ziua pe bucată codificată, iar eu depăşeam norma şi câştigam destul de mult. A fost foarte bine pentru familie. Şefa noastră, o economistă mai în vârstă, mi-a făcut referate excepţionale să mă angajeze la institut. Dar ghinionul meu a fost că directorul, care a fost coleg cu Cornel, m-a ras de pe listă. Mi-a povestit alt prieten de-al lui Cornel că, după terminarea războiului, pe vremea când fratele meu era ministru adjunct la Economia Naţională (n.r. – director de cabinet al ministrului Aurel Leucuţia în perioada 4 noiembrie – 5 decembrie 1944), individul, ajuns acum şef la Statistică, l-a rugat să-i dea nu ştiu ce fabrică. Cornel a zis că nu avea cum să-i dea lui, ci trebuia să facă licitaţie şi ăsta s-o supărat şi o zis: «Lasă că ne mai întâlnim noi în viaţă». A ajuns la Statistică şi nu m-a angajat“.
Flavia Coposu a încercat să-şi găsească, fără succes, un loc de muncă stabil: „M-am dus peste tot şi am făcut solicitări nenumărate şi tot îmi venea răspunsul: respins, respins, respins“. Soluţia a venit de la o fostă colegă de facultate, Doina Negruţiu, care i-a sugerat o slujbă la şantierul unei fabrici de construcţii la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se lucra şi cu deţinuţi politici. În toamna anului 1949, ajunsă într-o situaţie disperată, Flavia Coposu se împrumută pentru a-şi cumpăra biletul de tren până la Constanţa. Lucrează acolo până în anul 1953, când fabrica se desfiinţează. Cu greu a reuşit să-şi găsească o slujbă în Bucureşti, la un atelier, pentru a fi aproape de mama şi de surorile sale. După doi ani, s-a mutat la o fabrică de maşini unelte, al cărei director i-a dat o garsonieră. La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat timp de 13 ani, până în 1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile, de unde a şi ieşit la pensie.
sursa: adevarul.ro