Noi am învăţat aici carte şi ne-am însuşit un abecedar temeinic de cultură, dar am mai deprins, pentru şcoala vieţii, tot aici, omenia, bunătatatea, generozitatea şi tăria de caracter; am învăţat dragostea de neam şi ne-am rodat încrederea în semenii noştri, în nobleţea simţului de dreptate şi în viitorul bun al omenirii; am învăţat să fim intransigenţi în faţa ispitelor rele şi să păstrăm nezdruncinată nădejdea în biruinţa necondiţionată a adevărului. Am petrecut aici anii care imprimă cea mai statornică influenţă pentru conformarea gîndirii şi înnobilarea sentimentelor curate. Şi chiar dacă virtuţile cu care şia înzestrat Blajul învăţăceii nu au fost, mai ales în vremurile tulburi, preţuite, ele sînt perene şi transcend vremelnicia, atestîndu-se ca valori permanente ale omului adevărat. Spiritul Blajului a trasat, în ultimul sfert de mileniu, o dîră permanentă de lumină, fără echivalent în istoria românească. Spriritul Blajului ne-a fost de folos şi ne-a ajutat să înfruntăm, fără a ne încovoia, avatarurile fizice şi sufleteşti prin care am trecut şi care nu au fost puţine. Căci, arareori în cursul vremii, destinul a fost mai implacabil cu o generaţie decît s-a întîmplat să fie cu a noastră. Ne-a fost dat să trecem prin secetă pustiitoare, generatoare de foamete, prin două catastrofale cutremure de pămînt, prin două pustiitoare inundaţii, prin trei dramatice amputări ale teritoriului românesc, socotit inalienabil, printr-un război crîncen şi nimicitor de patru ani, purtat pe rînd în două direcţii opuse, pe jumătate din meridianele Europei; am trecut printr-o sîngeroasă rebeliune, cu amprente de război civil, printr-o revoluţie care a prăbuşit toate structurile ancestrale, printr-o ocupaţie străină prelungită, prin inflaţie, printr-o acută penurie de bunuri de strictă necesitate, printr-o lungă perioadă de aspră şi neguroasă căutare de identitate, caracterizată prin prigoane nejustificate şi ostilitate pe cît de violentă, pe atît de inutilă. Unii dintre noi şi-au pierdut libertatea, bunurile agonisite şi situaţiile, alţii – religia şi facultatea de a gîndi şi cu toţii – iluziile de odinioară. Am experimentat, cu alte cuvinte, încercările şi izbeliştile pe care sfintele slujbe, ce le ascultam în Catedrală, căutau să le îndepărteze din viaţa credincioşilor şi de ivirea cărora se suplica, prin zilnice rugăciuni, izbăvire: „Şi ne ocroteşte pre noi, Doamne, de secetă, de pojar, de potopul apelor, de grindină, de foc, de sabie, de năvala altor seminţii asupra noastră şi de războiul cel dintre noi!“.

 

Poate că răutatea oamenilor şi necredinţa lor să fi atras peste capetele noastre, precum odinioară ploaia de foc şi de pucioasă peste Sodoma şi Gomora, pedepsele grele cu care am fost certaţi; sau poate că neîndurata Pandora şi-a deşertat cutia blestemată cu nenorociri peste Dacia ce-şi zicea acum 19 veacuri „Felix“. Dar relele au trecut peste noi precum vîltorile de stihii peste stîncă. Şi dacă stînca, cel puţin pe alocurea, nu s-a clintit, tot spiritul Blajului este cu pricina. Or, piatra şlefuită în şcolile Blajului s-a nimerit „în capul unghiului“. Sau poate că a consolidat-o ecoul cuvintelor mari, rostite de Bărnuţiu – blăjanul cu cea mai profundă înţelegere a dimensiunii spirituale şi morale a poporului român – la 15 mai 1848, în Catedrala Blajului; „Am fost cu ungurii şi nu ne-am ungurit, am fost cu nemţii şi nu ne-am nemţit, am fost cu ruşii şi nu ne-am ruşit …“. Acest spirit al Blajului, care ne-a susţinut şi protejat, ca o centură de siguranţă, prin grohotişul steiurilor sfărîmate, prin vîltoarea tuturor potrivniciilor, peste hăul prăpastiilor deschise sub noi, ocrotind poteca abruptă a naţiei noastre. Să fi fost împletit din lacrimile celor asupriţi o mie de ani? Sau din povara gîndurilor pe care cărturarii martiri din vechime le-au înălţat în chiliile lor sumbre, tencuite cu dragoste de neam? Sau din privaţiunile nenumărate, cu care a fost plătit preţul redeşteptării noastre naţionale? Să ne întoarcem, evlavioşi, pentru o clipă, la sursa din care s-a desprins – la început modest şi timid, dar tot mai tumultos cu trecerea anilor – spiritul Blajului; la Vlădica Inocenţie Micu, care, acum două veacuri şi jumătate, a pus temelie unei biete aşezări româneşti, care a transgresat epocile întunecate şi s-a situat cu superbie în rîndul autenticelor noastre valori naţionale.

 

Sorgintea punctului de plecare, cu prolificitate uimitoare, se află într-o cămăruţă monahală care adăpostea cea mai veritabilă intransigenţă răsădită într-un om chinuit de abnegaţiune şi renunţări, cu autoritate spirituală şi cu încăpăţînat crez daco-roman deschis la toate durerile poporului şi ermetic închis în faţa ameninţărilor vrăjmaşe. Pluri – valenţa intelectuală a ctitorului Inocenţie şi mucenicia urmaşilor lui întru osteneli valahe au asigurat condiţii optime de amplificare a revendicărilor naţionale. Acestor dimensiuni majore, îngemănate cu virtuţile înainte-mergătorilor, timpul le-a adăugat meritele oamenilor de erudiţie şi enciclopedism, pe care i-a format instituţiile Romei, după breşa de lumină pe care unirea bisericească de la 1699 a făcut-o în linţoliul de întunerec prăbuşit peste iobagii unei naţii nerecunoscute de venetici şi tolerate, la periferia societăţii medievale, în propria ei ţară cotropită. Lîngă meritele neasemănate ale Episco – pului Ion Inocenţie Micu s-au aliniat mai tîrziu cele ale iluminiştilor blăjeni, instruiţi la „Propaganda Fide“ şi treziţi la conştiinţă şi demnitate neo-romană, între hrisoavele care certificau originea noastră falnică, descoperite în arhivele Vaticanului. De la Vlădica Petru Pavel Aron, fondatorul de şcoală, pînă la Ion Micu Moldovan şi Augustin Bunea, academicienii respectaţi pe tot întinsul teritoriilor româneşti, au ostenit întru interesul naţiunii luciferii Blajului, Grigore Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Timotei Cipariu, Ion Budai-Deleanu, Alesandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Gheorghe Bariţiu şi genialul spărgător de drumuri şi de nemişcare, Simion Bărnuţiu. Toţi şi-au înscris numele, cu litere de aur, în cartea poporului român. Şcoala de obşte, pornită la 1754, de vrednicia Episcopului Aron, a ajuns cel mai important centru al învăţămînului românesc de pretutindeni. De la 1736 încoace, toate drumurile naţiei noastre au trecut prin Blaj. Aici, la Blaj, s-a urzit cartea durerilor româneşti Supplex Libellus Valachorum.

 

Aici s-a tipărit prima carte cu caractere latine. Aici s-au întocmit primele cărţi de istorie naţională. Aici s-a plămădit catechismul conştiiinţei româneşti şi inventarul drepturilor noastre nesocotite. Aici a fost decretată drept „naţie autohtonă şi suverană“ mulţimea desconsiderată a iobagilor încălecaţi. Aici s-a afirmat dorinţa de unire a românilor transilvăneni cu fraţii lor de peste Carpaţi. Aici a fost metodic rînduită Magna Chartă a revendicărilor româneşti, Memorandul. Aici s-a născut Partidul Naţional, conducătorul luptei de afirmare şi emancipare. De aici a pornit revoluţia lui Avram Iancu. În fruntea oştirilor lui Iancu au luptat eroic patru prefecţi, 22 de tribuni şi 119 centurioni, toţi preoţi şi teologi crescuţi în şcolile Blajului. Aici au fost întocmite memoriile de protest împotriva uniunii forţate cu Ungaria. Aici s-a pus la cale protestul împotriva maghiarizării prin arondarea tendenţioasă a episcopiei Hajdudorog-ului. Aici s-a elaborat tactica activistă a luptei parlamentare, purtată de români în Dieta de la Budapesta. Aici a fost pregătită, în bună parte, Unirea de la Alba-Iulia. Preşedintele primului guvern românesc al Ardealului a fost ales dintre blăjeni. În Blaj au păstorit, cu credinţă şi evlavie, mitropoliţii uniţi de cucernică pomenire, care şi-au gospodărit cu onestitate întinderile arhidiecezane, dar în acelaş timp au fost prezenţi în toate momentele de răscruce ale trecutului nostru. Sînt multe şi ilustre numele şi faptele celor care au onorat şi sporit prestigiul Blajului. Se pare că ne este dat să lăsăm în sarcina celor care vin grija de a dăltui în granit gratitudinea românească pentru meritele lor, pentru lupta lor pilduitoare, pentru viaţa lor vrednică de laudă. Poate că ei vor fi mai harnici decît noi. Totuşi, cred că s-ar impune şi pentru noi măcar osteneala pioasă de a ridica în Piaţa Catedralei o statuie decentă a Episcopului Inocenţie Micu şi în faţa şcolii pe care a ctitorit-o – chipul turnat în bronzul recunoştinţei societăţilor civilizate! Dar vorba poetului: „De-aşa vremi se-n – vredniciră cronicarii şi rapsozii …“! Să ne apropiem de epoca noastră. Pe cînd clasa din care am făcut parte absolvea abia gimnaziul, s-a întîmplat să-şi încropească tabloul de absolvire, zece ani după terminarea şcolii, foştii elevi pe care războiul îi împiedicase să-l facă în 1916. Dintr-o clasă pe sfert cît a noastră, unsprezece fotografii de soldaţi în chenar de doliu certificau decimarea acelei generaţii antecesoare. Cine ar fi crezut că se va repeta istoria şi cu noi, „abiturienţii“ de mai tîrziu?

 

Pentru a evoca Blajul stagiului nostru de „alumni“ trebuie să adunăm din aleile cimitirelor amintirea figurilor dispărute de colegi, profesori, care au împodobit cadrul anilor fericiţi ai şcolarităţii noastre. Pe vremea aceea, toţi blăjenii se cunoşteau între ei. De altfel, în afară de elementul „studios“, nu erau prea mulţi. Numele lor nu trecuseră decît arareori peste frontiera „gremiului“. Iuliu Hossu, fost alumn al Blajului, nu era încă îmbrăcat în purpura de cardinal; Alexandru Nicolescu păstorea dieceza Lugojului, dar nu ajunsese mitropolit. Dr. Alexandru Rusu şi Dr. Ioan Bălan erau canonici, ca şi fericitul martir Dr. Vasile Aftenie. Nelucu Suciu şi Todea erau încă elevi. Toţi cinci au fost înălţaţi pe treaptă arhierească pe care au onorat-o cu prisosinţă. Marele orator care fermeca mulţimile de la înălţimea tribunei şi a amvonului, Dr. Ioan Coltor, nu era încă ministru. Aceşti strălucitori blăjeni au urcat scara ierarhică a demnităţilor mult mai tîrziu. Bătrînul Elie Domşia, ultimul călugăr bazilitan de la Blaj, îşi mai ocupa chilia lui monahală de lîngă biblioteca liceului nostru. El nu-şi mai exterioriza uimirea dacă, atunci cînd te întreba de „ubicaţiune“, îi răspundeai indicînd locurile îndepărtate de unde veneai, care nu mai erau, precum odinioară, doar Veza, Ciufudul şi Sîncelul. Şcolile Blajului dobîndiseră faima care atrăgea elevi de dincolo de arhidieceză, din tot cuprinsul meleagurilor româneşti. Aveam şi noi, la liceu, „regăţenii“ noştri, în afară de Ghiţeştii „indigenizaţi“; veniseră din Valea Prahovei Călăraşu şi Ioniţă, din regiunea Buzăului Samuil Petrescu, de la Focşani – Anghel, din mijlocul Olteniei – Bistriceanu Nicolae. Şi mai veniseră „feciori de domni“ din oraşe cu pretenţii, care aveau acasă şcolile lor, părăsite din opţiune pentru Spiritul Blajului; Boca şi Mezei de la Dej, Silaşi de la Gherla, Cigăreanu de la Timişoara, Brebenaru de la Petroşani, Mioc de la Deva, Cerghizan de la Turda, Vlas-Boeriu de la Sibii, Cozgarea de la Făgăraş, Aciu de la Şimleu. Şcolile Blajului erau „regnicolare“! Ne amintim cu nostalgie de atmosfera de atunci, de „cancanurile“ oraşului, de străşnicia profesorilor şi de „fit“-ul şi „şotiile“ elevilor. Ne amintim de emoţionantele serbări de la 15 Mai, cu competiţiile lor sportive, şi de lupta antrenantă pentru „steag“, „cupă“ şi „medalii“, pe care o comanda, cu atîta fală, elegantul nostru coleg Boca, frumos ca un actor şi împodobit cu uniformă şi acareturi aduse de la Cluj, ca un ofiţer de legiune străină. Ne amintim de sporadicele frecventări clandestine ale cîrciumelor, reprimate cu severitate de autoritatea şcolară, de plimbările prin „Berc“, de scăldătoarea din Tîrnava înnămolită, de lipitorile din „Chereteu“, de pseudoidilele noastre, ratate din faşă.

 

Pe vremea noastră era director Augustin Căliani, care a fost mutat la Bucureşti, pentru a onora slujbele mai înalte. Aşa cum a fost promovat şi Traian Gherman, directorul liceului de fete. Diriginţii claselor noastre paralele erau Ion Popu-Cîmpeanu şi Ştefan Pop – Şte – făniţă-Vodă, cum i se spunea la „Casină“ şi în conversaţiile dintre elevi acestui admirabil şi iubit pedagog. În ultimul nostru an de şcoală, încredinţîndu-i-se direcţia liceului, „Baciu Ştefăniţă“ şi-a predat clasa părintelui Moldovan, zis „Popa Coadă“, ajuns mai apoi primar, deputat şi canonic. Între profesorii de atunci se număra Iuliu Maior, care ne teroriza cu tarke, schwake şi gemischte-deklination, ajuns şi el canonic capitular. Părintele călugăr Iosif Emil Evrard – trecut în ultimii ani ai vieţii în cinul trapiştilor – ne învăţa franţuzeşte şi etala adeseori un patriotism înaripat, de erou al luptelor de la Verdun, în care fusese decorat cu Crucea de Război. Aşezămîntul călugărilor „Asunsionişti“, numit „Casa Domnului“, care a îmbrăţişat şi devotamente, şi voturi româneşti, ne-a mai trimis profesori pe părinţii Dunavis şi Merx. Din rîndurile – de atunci mereu subţiate pînă la totala lor sublimare – ale profesorilor noştri dragi se desprinde amintirea părintelui Băgăianu, cu puzderia lui de copii, Baciu Papiu, cel cu glas de argint şi cu temeinice cunoştinţe de „tipic“, eruditul Gizdavu, personificarea ţinutei didactice şi adept al preceptelor de igienă, de la „orele“ căruia scăpam – atunci cînd nu aveam dispoziţie să scandăm în limba elină versetele din Odiseea – sacrificînd, pe rînd, în soba clasei, cîte un cauciuc „Palma“ de la călcîiele încălţămintelor şi provocînd o atmosferă în care profesorul refuza să-şi ţină cursul. Istoria am învăţat-o de la Laurean Puia şi de la Coriolan Suciu – acesta din urmă suplinind şi catedra de franceză la clasele mici, dobîndise porecla de „Quesquece“. Ca să nu fim ascultaţi la lecţiile mai antipatice, cu inventivitatea drăcească de copii înzestraţi cu simţul observaţiei, meşteream la cuierul atîrnat pe perete, de care se serveau profesorii, debranşîndu-l, pentru a se prăbuşi la utilizare, de preferinţă cu paltonul negru al lui „Quesquece“; astfel aveam certitudinea că bietul om va petrece ora întreagă curăţindu-şi meticulos haina doborîtă în păcura care îmbiba parchetul sălii. Cunoştinţele de geografie le-am acumulat din cursurile temeinice şi atractive ale savantului Manciulea, singurul supravieţuitor de astăzi dintr-un buchet minunat de dascăli emeriţi. Matematica o predau Octavian Modorcea şi Nicolae Ţarină, cel din urmă utilizînd adesea şi nuiaua, ca imbold pentru însuşirea teoremelor algebrice.

 

În rîndurile profesorilor generoşi şi sincer respectaţi, după Ion Popu-Cîmpeanu, care propunea ştiinţele naturale, şi Ştefan Pop, profesorul de „română“, îi număram pe delicatul Hopârteanu, pe ermeticul Pădureanu, pe talentatul Cherebeţiu, pe chimistul cu renume Laţiu, pe inginerul fizician Barbu, pe istoricul Niculiţă Pop, pe logicianul Medveşanu, iar elevii ortodocşi, scutiţi de exigenţele lui Popa Coadă, profesorul de Dogmatică şi Apo – logetică, beneficiau de simulacrul de învăţămînt religios asigurat de părintele Sabo, zis Popa Şamica. Doctorul Băican ne învăţa, în lecţii pedante, fiziologie şi igienă. Baciul Flaviu Domşa, pictor de biserici şi enoriaş al lui Bachus, ne învăţa „perspectiva“, dar şi maniera de a economisi „ţeruza“, ocrotind-o cu apărătoare. Furtunosul Heltman, muzicolog rafinat şi priceput dirijor de cor şi orchestră, era groaza copiilor mai mici, intimidaţi de înăl – ţimea lui şi handicapaţi de excesiva lui nervozitate. Coriştii şi instrumentiştii liceului scăpau anevoie de plesniturile frecvente ale baghetei lui. Printre redingotele profesorilor era omniprezent Badea Manoilă, pedelul marţial, plin de importanţă, al cărui prestigiu se învecina cu cel al cadrelor didactice. Trecînd succint firul amintirilor peste incinta şcolii, întîlnim figurile dominante ale microcosmosului extraşcolar al Blajului. În fruntea lor, marele mitropolit Dr. Vasile Suciu, Burul, guvernatorul fără ucaz al oraşului, înconjurat de veneratul său capitlu, care se înfăţişa cu paşi măsuraţi, cu gesturi calculate, după rang şi vechime, la slujbele sacre, ocupînd stranele din biserică, rezervate demnitarilor, după schiţarea unei mai adînci sau mai superficiale înclinaţii de salut adresate, în ordinea importanţei, celor prezenţi. Mai aproape de altar se instala prepozitul Iacob Popa, apoi vicarul mitropolitan Victor Macavei şi „Măriile Lor“ Marcu, Uilăcan, Sînpăleanu, Bălan, Rusu, Florian, Tătar, Aftenie, Coltor, Roşianu, Neda.

 

Dintre feţele bisericeşti şi didactice rămîn ne – şterse în amintire figurile impunătoare ale înzestraţilor condeieri ai Blajului. Protopopul Aurel C. Domşa, nobil exemplar de luptător naţional şi patriot desăvîrşit, cu bună priză la cele spirituale, dar şi la cele pămînteşti, prieten nelipsit al lui Coşbuc, Caragiale şi Vlahuţă; talentatul scriitor, ajuns director al liceului de fete, Alexandru Lupeanu-Melin; incisivul polemist, gazetar şi politician de frunte Augustin Popa. Caleidoscopul chipurilor de blăjeni ar fi incomplet fără părintele Suciu; Guttenberg, directorul librăriei şi tiparniţei, cu aspect de împărat asirian, metodicul matematician leit Spiru Haret, Faina; venerabilul părinte Negruţiu, care semăna cu portretul lui Alexandru cel Bun; Doamna Chiajna a Blajului, Anastasia Pop, teroarea vie a liceenelor şi a soţului ei, şi atemporala domnişoară Eliza Bodocan. Dar Blajul vremii noastre avea şi notabilităţile lui „ţivile“: Avocatul Bianu, Denghel, Ordacea, Holom, Doctorul Solomon, Măcelaru, Leon Maior, cel cu fete frumoase, dirigintele Ghiţescu, Borşan, Daniel, Hodo – şeştile, Ciunganii, Busoiu şi Schisel, farmaciştii, Moldovan – parohul de la bisericuţă şi Bucur – popa din sat, apoi Victor Munteanu, directorul Băncii „Patria“, eternul „viitor primar al Blajului“ – cum era scris pe ziduri în preajma alegerilor administrative, dar niciodată ales, din cauza popularităţii de care se bucura în anumite medii periferice Ştefi Dragoş, marele elector. Pe lîngă profesori, ecleziaşti şi elevi, Blajul epocii pomenite mai avea un mănunchi de vrednici meşteşugari şi comercianţi, indestructibil legaţi de viaţa noastră de fiecare zi: Handrea, Trifan, Novac, Moga, Moldovan, Martin, Nyergeş, Nicolae, Olteanu, Puia, Zeiler, Hoza, Sălăjanu, Bărbat, Vesely, Iclozan, Matei, Barna, Rusu, Chicidean, Teodorovici, Aron, Deva, Mărgineanu, Mendel, Eisikovics, Schwartz, Schuster – care se cade să fie pomeniţi şi ei, în cadrul lumii de atunci. Poate că au mai fost şi alţii, ale căror nume au fost acoperite de cortina uitării. Din fresca multicoloră a Blajului vechi cred că nu pot să lipsească popularele apariţii ale lui Lăcătuş, Deneş, Potop, Jumară, Gane. O explicabilă emoţie îmi stîrneşte dorinţa de a evoca pe dragii mei colegi. Pe cei aici de faţă îi îmbrăţişez într-o acoladă colectivă. Pe cei care din cuvioase cauze nu au putut răspunde la apel îi invit să fie de faţă la proxima întîlnire. Pentru cei care nu mai sînt, o lacrimă discretă şi un regret sincer şi frăţesc.

 

Adresez, în numele tuturor, speciale mulţumiri mereu tînărului şi harnicului Petrică Breazu şi inimosului Toader Seiceanu, care ne-au organizat încîntătorul prilej de a ne revedea atîţia cîţi am putut răspunde la afectuoasa lor chemare. Numărul nostru se răreşte cu fiecare zi. Cei mai buni dintre noi, în frunte cu doctorul Duca, şeful promoţiei, şi cu poetul subtil Radu Brateş, preţuitul nostru cap de coloană Ghiţiu Biriş, s-au mutat pe meleagurile în care nu mai au parte de lumeştile noastre întristări, ci de viaţă fără de sfîrşit. S-a nimerit ca ei să-şi păstreze locul tot în fruntea colegilor care au apucat pe drumul fără întoarcere. Cu strîngere de inimă ne dumirim că absenţa lor se confundă cu anii noştri tineri. Din Blajul de odinioară se pierd, odată cu noi, tradiţiile bătrîne, care au stăruit peste centenare. Uliţele vechi ale Blajului cedează pasul asaltului de blocuri. Nu peste mult, copiii de mîine se vor întreba nedumeriţi unde a fost „uliţa grecilor“, unde-i „su hurupii“, drumul de „după garduri“, „hula“ ori cartierul „ştuden – ţesc“ de „su curte“. Vechile aşezăminte vor dispărea, dar cred că spiritul Blajului va dăinui. Căci Blajul a fost, este şi va rămîne depozitarul unor virtuţi morale definitorii pentru poporul român. În modesta lui aşezare s-a zămislit sensul vieţii noastre naţionale şi premisele lui au fost transmise, în succesiune neîntreruptă, nenumăratelor generaţii de şcolari. Idealurile dominante, care au frămîntat permanent sufletul românesc, şi-au găsit aici reşedinţa şi au persistat statornic, în clipele de durere dintre furtunile aspre ale trecutului, în perioada visului neîmplinit şi în vălmăşagul săbiilor încrucişate. Blajul a fost fîntînă de viaţă şi de crez naţional. Sufletul veşnic al neamului şi permanenţele prioritare ale istoriei aici au fost adăpostite! Evocăm astăzi, din cronici şi hrisoave, împletite cu mai apropiate amintiri duioase, Blajul etern, încărcat de istorie românească!

 

________________

Text descoperit de istoricul Marin Pop în Arhivele CNSAS. Fond documentar dos. D2, vol.10, pp. 770-776, inclus în volumul Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian

sursa: observatorcultural.ro