În 1953, Republica Populară Română putea sărbători: la Sighet,în frig şi singurătate, murea Iuliu Maniu, cel pe care partidul comunist şi tovarăşii săi de drum îl denunţaseră cu vigoare revoluţionară în anii de după 23 august 1944. Asemeni altor duşmani ai poporului, Iuliu Maniu nu avea să aibă un mormânt-groapa comună din Cimitrul Săracilor avea să îi fie casă în eternitate. Cât despre casa de la Bădăcin, leagănul unei întregi familii, ea îşi începea propriul ei calvar. Devastată şi ruinată, ea devine loc de exterminare şi de jale, cămin al suferinţei copiilor nevinovaţi.
În viaţă, ca şi în moarte, Iuliu Maniu a fost urmărit de ura tenace a celor ce au regizat, în toamna lui 1947, procesul- spectacol ce a urmat înscenării de la Tamădău. Nicidată iertat, niciodată recuperat, Iuliu Maniu a rămas, până la capăt, un inamic al ordinii marxist- leniniste. Paginile de istoriografie au fost însărcinate cu misiunea de a-l demoniza, postum. Iuliu Maniu a însemnat, până graniţa lui 1989, inamicul cu care nu se poate încheia nici un armistiţiu. Umbra sa nu a părăsit, niciodată, infernul destinat de comunişti “reacţionarilor” impenitenţi.
Demnitatea umană
Şi nu este nevoie de un an comemorativ spre a încerca să privim către drumul pe care îl parcurge, până la 1953, Iuliu Maniu. Soclul statuii sale este dăltuit de la 1918. Viziunea sa politică este cuprinsă, cu întreaga ei rigoare vizionară, în Declaraţia de la Alba-Iulia. Acolo, în frazele ce par scrise în granit, se află liniile de la care Iuliu Maniu nu s-a abătut niciodată: continuitatea destinului său este o continuitate a valorilor.
De la 1918,politica lui Iuliu Maniu se înscrie în acest spaţiu doctrinar pe care îl putem privi drept unul creştin-democrat. Pragmatismul politic se aliază, în cazul lui Iuliu Maniu, cu rigoarea morală. Binele comun al cetăţii nu se poate naşte din falsificarea suveranităţii naţionale şi din corupţie: guvernarea trebuie să aibă ca temelii domnia legii, democraţia, demnitatea umană. Personalismul lui Iuliu Maniu se întemeiază pe credinţa creştină – respectul datorat semenilor este cheia de boltă a acestei viziuni. De la 1918, Iuliu Maniu formulează un întreg program de construcţie democratică, unul ce face apel la energiile subsidiarităţii şi la luciditatea civică.
Aceste program de la 1918 este cel pe care Iuliu Maniu îl va apăra, cu tenacitate, în anii de până la moarte. Opoziţia faţă de centralismul autocratic, opoziţia faţă de totalitarism, opoziţia faţă de barbarie şi crimă, toate acestea îşi au rădăcinile în acest crez de la 1918. Curajul cu care a luptat a fost hrănit de seninătatea valorilor. Acolo unde atâţia contemporani au ezitat,seduşi de himerele tiraniei, Iuliu Maniu a rămas fidel unei abordări ce a refuzat concentrarea puterilor şi delirul cultului personalităţii. Modestia sa intransigentă, ca şi legalismul, sunt formele prin care Iuliu Maniu a onorat promisiunile anului 1918.
În pofida insinuărilor detractorilor săi, Iuliu Maniu nu a fost animat de vocaţia separatismului regional. Lupta sa a fost o luptă nu pentru libertatea provinciilor de peste Carpaţi, ci pentru libertatea unei întregi naţiuni. Critica dictaturilor a avut ca punct de pornire ideea democraţiei constituţionale extinse la România mare. Drepturile şi domnia legii erau cadrul în care noul stat avea să evolueze.
În anii de după 1938, Iuliu Maniu va reveni, invariabil, la acest reper al constituţionalismului. Memoriiile pe care le adresează lui Carol al II -lea şi mai târziu lui Ion Antonescu cuprind afirmarea limpede şi profetică a vocabularului şi gramaticii constituţionale. În faţa despotismului, Iuliu Maniu reafirmă centralitatea echilibrului dintre puteri. În faţa tiraniei, Iuliu Maniu evocă contractul constituţional ce nu admite decât guvernarea limitată. În clipele în care statul sugrumă libertăţile, Iuliu Maniu proclamă drepturile omului ca fiind naturale şi inalienabile: demnitatea umană este crezul de la care nu va abdica.
Pe măsură ce intensitatea opresiunii autocratice creşte, limpezimea democratismului său este mai intensă şi vizionară. Anii de după 23 august 1944 sunt cei ai supremelor încercări , iar valurile de ură care sunt ridicate împotriva sa nu îl pot clinti. Legalismul democratic se confruntă cu radicalismul sanguinar al comunismului . Depoziţia celui judecat în toamna lui 1947 este testamentul în care se adună lecţia unei vieţi. Cuvintele lui Iuliu Maniu nu se adresează nici judecărilor aserviţi şi nici publicului locuit de ura comunistă. Ele au ca ţintă un viitor al libertăţii pe care nu îl va mai întâlni decât dincolo de moarte. Mărturia de la procesul- spectacol este cel din urmă ecou al anului 1918. Proclamaţia de la Alba- Iulia trăia în inimile celui care se confunda cu Unirea însăşi.
Şi nu este nevoie de un an comemorativ spre a ne întoarce la curajul lui Iuliu Maniu. Demnitatea umană, credinţa şi libertatea străjuiesc drumul destinului său. Asemeni unui far, statuia sa modestă ne luminează cărarea: sacrificiul său arată calea pe care ne este dat să o urmăm.
sursa: https://www.contributors.ro/iuliu-maniu-un-destin/
