(articol apărut în revista „Caiete Silvane”, nr. 69, octombrie 2010, p. 34-36)

Preoți greco-catolici înaintași ai lui Corneliu Coposu (I). Iosif Vaida de Glod (1795–1867)

Corneliu Coposu face parte indiscutabil din galeria marilor personalităţi ale secolului XX, fiind a patra mare personalitate, în ordine cronologică, care provenea din Ţara Silvaniei, după Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu.

Apariţia lui, însă, pe scena politică românească nu a fost una întâmplătoare, deoarece Corneliu Coposu provenea dintr-o familie cu vechi tradiţii istorice. El avea ca înaintaşi  pe linie maternă 7 preoţi, iar pe cea paternă 3[1]. Toţi aceşti slujitori ai altarului au militat pentru ridicarea nivelului cultural al românilor din Ţara Silvaniei şi pentru împlinirea visului de veacuri a românilor, acela de a se uni într-un singur stat. În calitate de preoţi ei au fost  lideri de opinie în lumea satelor, contribuind la păstrarea valorilor tradiţionale ale românilor, a moralei creştine, dar ei au fost şi luminători de carte, fiind şi directori ai şcolilor confesionale, unde limba de predare era limba română.

Iosif Vaida (1795-1867) – paroh în Poptelec și protopop al tractului Bred

Un astfel de înaintaş a fost şi viceprotopopul de Bred, Iosif Vaida. El s-a născut în anul 1795 şi a fost hirotonit preot, în anul 1825, în Poptelec (azi Popeni)[2]. Era străbunicul mamei lui Corneliu Coposu.

A avut doi copii: pe Gavril, viitorul paroh al Bobotei, născut în anul 1830 și pe Maria, născută în anul 1833. Ea s-a căsătorit cu preotul George Stanciu, paroh și protopop de Năpradea.

Din păcate, la fel ca și situația materială a majorității văduvelor de preot, și cea a Mariei Stanciu devine una foarte precară. Urmașul preotului Stanciu, protopopul Năprăzii Teodor Băhățiel, pe data de 26 iulie 1918, se adresa episcopului de Gherla, cu rugămitea de a-i mări pensia. Iată cum descria el situația materială a văduvei Maria Stanciu: „Văduva fostului protopop de aicea Georgiu cândva Stanciu născută Vaida e în etate de 85 de ani și locuind la o nepoată a sa econoamă săracă să luptă cu celea mai mari neajunsuri de oarece din rușinoasa pensiune de 200 cor. Nu să poate nici îmbrăca.

S-au prezentat la subscrisul cu rugarea săi mijlocesc ceva ajutor. Pentruce cu reverință mă rog de Preaveneratul Ordinariat să se îndure a lua în considerare împrejurările sus numitei, ai asemna un ajutor oareșcareva și al espeda la adresa ei din Năpradea”.

Președintele Capitlului Catedral din Gherla, Ioan Georgiu a supus atenției problema văduvei Maria Stanciu, în ședința capitulară din 14 august 1918 și cere Ordinariatului în problema văduvei Stanciu, născută Vaida, „ceva ajutor – fiind de tot miseră – cu profundă venerațiune”.

Se propune și se aprobă, pe data de 17 august 1918, a se acorda un ajutor lunar, pe lângă pensie, de 60 de coroane, din fondul viduo-orfanal ardelean[3].

Așadar, iată situația materială foarte dificilă în care ajungeau preutesele și copiii lor în urma decesului preoților. Se căutau soluții, deoarece din fondul viduo-orfanal nu se reușea a se acorda decât pensii de mizerie, din care, după cum sublinia Teodor Bohățiel, văduvele nu-și puteau achiziționa nici măcar articolele de îmbrăcăminte.

De numele lui Iosif Vaida se leagă şi una din primele informaţii despre importantele vestigii arheologice existente pe teritoriul Ţării Silvaniei. Astfel, într-un raport, pe care Iosif Vaida îl trimite, la data de 12 noiembrie 1859, eruditului episcop Ioan Alexi, el face o informare precisă asupra existenţei acestor vestigii istorice, în special asupra celor de la Porolissum.

Aceste relatări reprezintă un revelator document de mentalitate, care se înscrie în curentul existent la mijlocul secolului XIX, când se înregistrează o sporire a interesului oamenilor de cultură faţă de istoria antichităţii[4].

Alături de Vicarul Silvaniei, Alexandru Sterca Şuluţiu, Iosif Vaida a avut o contribuţie însemnată la ridicarea nivelului învăţământului românesc sălăjean, participând şi la Sinodul vicarial din 10 ianuarie 1850, de la Şimleu Silvaniei, când se pun practic bazele  învăţământului românesc în Sălaj. La Sinod au mai participat, printre alții, protopopul Demetriu Coroianu al Crai-Dorolțului, care chiar în acel an îi va urma în funcția de vicar lui Alexandru Sterca Șuluțiu, Grigore Gael, parohul Bobotei, substitut notar sobornicesc și reprezentantul protopopului tractului Sărăuadului și Petru Bran, parohul Hidigului (Măieriște). Printre mireni îi amintim pe Florian Mărcuș și pe Iosif Sterca Șuluțiu.

Hotărârile luate la Șimleu Silvaniei în cadrul Sinodului vicarial au influențat în mod decisiv organizarea și dezvoltarea ulterioară a procesului de instrucție și educație din Țara Silvaniei, contribuind, în același timp, la promovarea culturii naționale.

Un rol fundamental în dezvoltarea procesului educațional revenea preoților și protopopilor, după cum se poate observa din hotărârile cuprinse în Protocolul Sinodului, gândit și redactat de eruditul preot Petru Bran. Protopopilor, printre care se găsea și Iosif Vaida, le revenea datoria de a supraveghea punerea în aplicare a îndatoririlor preoțești referitoare la educația care trebuia să se realizeze cu orice preț, pentru ca și națiunea română să intre în rândul ”Natiilor Cultivate”, prin intermediul educației. Unde protopopul „ar da de pedeci și de neascultare in efectutia hotararilor, și cursul scholelor” urma să ceară asistența Comisariatului subcercual sau dacă nu se rezolva să înștiințeze Vicariatul, „ca acesta se facă pasi poternici și la locurile mai inalte”[5].

Importantele hotărâri care s-au luat în cadrul Sinodului vicarial de la Șimleu Silvaniei au reprezentat pilonii de susținere ai învățământului elementar sălăjean aproape două decenii, până la apariția Legii XXXVIII din anul 1868, care a legiferat obligativitatea învățământului în Ungaria, deci după realizarea dualismului austro-ungar, la 1867.

În tractul Bredului, care cuprindea 13 sate din jurul Zalăului, chiar înainte de Sinodul Vicarial, pe data de 19 decembrie 1849, are loc soborul sau sinodul protopopiatului Brebi, în cadrul căruia se stabilesc mijloacele cu ajutorul cărora se putea ridica câte o școală în fiecare comunitate. Adunarea a reprezentat un preambul al Sinodului Vicarial și a fost organizat în urma circularei trimise de Alexandru Sterca Șuluțiu, în data de 10 noiembrie 1849. Adunarea a avut loc chiar în casa preotului Iosif Vaida, administratorul parohiei Poptelec. S-a discutat „despre cum că cu ce mod s-ar putea rădica școală și casă de dacăl în tot poporul, pentru nația română, cărți la pruncii cei săraci cum s-ar potea câștiga și plata la dascăl de unde s-ar potea socoti și orândui și până când se vor putea căpăta bărbați destoinici spre a învăța tinerimea, cine să fie dascăl”. Fiecare preot a prezentat situația din parohia sa și au venit cu soluții. În ceea ce-l privește pe Iosif Vaida, acesta subliniază că în Poptelec existau două grădini fără case pe ele, „cu loc de arător și cosalău după ele, loc gyalogiesc, on dărab de loc de la împărțăștina hotarului dat pe sama ciurdarului, altă dărabă pe sama birăului domnesc și alte două dărabe pe sama birăului sătesc, o dărăbuță pe sama străgeriului și on dărab pe sama lipiteilor”. Însă, toate aceste suprafețe de pământ fuseseră luate ilegal groful Andrasy Laszlo din Gârcei, în urmă cu 9 ani, care l-a vândut baronului Wesselenyi din Jibou. Toate pădurile din hotarul Poptelecului „în zilele bătrâne” au fost ale sătenilor. Ele au fost luate în mod ilegal de către „d-nii locului pe sama lor”. Astfel, se concluzionează că dacă toate aceste suprafețe de terenuri și păduri ar fi retrocedate sătenilor „s-ar potea împlini toate lipsele școlii cu toată îndestulirea și ar întrece destul”. Dar, până atunci, exista un mic teren lângă sat în care aveau parte 40 de oameni, cu care, „și cu ajutoriu de la sat”, se putea totuși ridica o școală, „cu toate ale sale”. În ceea ce privește funcția de dascăl, preotul Iosif Vaida îl propunea pe cantorul locului Eremian Toader.

Situația din Poptelec (Popeni) era generală la nivelul întregului tract și nu numai. Se hotărește să se ceară retrocedarea tuturor bunurilor legal moștenite din moși-strămoși, pentru a fi folosite în vederea ridicării și întreținerii de școli, pentru educarea poporului român și aducerea lui la nivelul țărilor civilizate: „Judecă soborul mic cum că prin cuvioasă puternicita jurisdicție să se îndatorească d-nii posesori a da îndărăpt toate bunurile cele strămoșești și părintești la succesorii lor, ca la legiuiții stăpâni acelor bunuri din mai sus numitele popoare și așa, fără de neci o scădere s-ar potea radica școale și pentru nația română întru aceleași popoare”[6].

După lucrările Sinodului Vicarial din 10 ianuarie 1850 de la Șimleu Silvaniei, preotul Iosif Vaida desfășoară, până la moartea sa, o activitate susținută pentru înființarea de școli românești în districtul eparhial al Bredului, pe care-l conduce în calitate de vicearhidiacon (pe atunci se mai numea și viceprotopop), asesore la Sfântul Scaun Consistorial diecezan și la Consistoriul subaltern și paroh al Poptelecului[7]. Începuturile au fost foarte grele, se pornea de la nimic, era sărăcie și mizerie în toate satele românești, nu existau localuri pentru școli, nu existau manuale, nu existau dascăli calificați, în multe locuri nici măcar cantori, care să predea copiilor un minim de cunoștințe.

Vicearhidiacon devine din anul 1952. La data de 24 ianuarie 1852, Iosif Vaida îl îștiința pe episcopul Sterca Șuluțiu, printre altele, că fostul protopop al tractului Bred „au esitu din viața aceasta”. Cu ocazia înmormântării protopopului, preoții din tractul Bredului, spune el, „m-au rugatu de portu eu greutățile Deregătorii Protopopești, ca interimalu”, până când episcopul se va „indura acolo a denumi barbatu vrednicu”[8]. Și acel bărbat vrednic de toată lauda s-a dovedit a fi Iosif Vaida, care între anii 1852-1867, când trece la cele veșnice, va conduce destinele tractului Bredului, tract de care aparținea inclusiv Zalăul, ca filie a parohiei Ortelec.

În privința școlilor din tractul Bredului, el se adresează, conform celor stabilite la Sinodul Vicarial de la Șimleu, Comisariatului subcercual din Zalău, cu rugămintea de a-i da voie cantorului din Poptelec să predea copiilor și să-i plătească salariul cuvenit, recuniscând că el nu avea, totuși, pregătirea necesară: „batăr că magistru nu e așa qualificatu, totuși a ceti cu litere Romane civile, pucinu a scriere precum si cathechismulu ei pote invatia – pone va fi altului mai demnu”.

Nedobândind nici un răspuns și având în vedere că „pruncii pone ca adi nu umblă la scolă”, pe data de 10 mai 1852, roagă Oficiul subcomisarial „se se îndure” să-l numească pe cantorul din Poptelec ca învățător, „pre langă îndatorire Poporeniloru de asi dare pruncii la scholă”. Cere să fie construit un nou edificiu șclar, deoarece copii se înghesuiau toți în micuța casă cantorală.  Iosif Vaida explică și importanța deosebită a educației copiilor pentru poporul român: „se se pota și ei preface, se nu remană fii natiunei nostre totu întunecati”. Totodată, el subliniază că situația din Poptelec era una generală la nivelul întregului tract: „totuodată precumu în Poptelecu asa și în celelalte comunități a tractului mie încredințiatu scholile sunt pe gătite și pruncii nu umblă la scholă”. Se roagă prntru „rânduire”, adică să se ajute la terminarea construcției edificile de învățământ, pentru ca copii să poată frecventa școala[9].

Pe data de 25 mai 1852, protopopul Iosif Vaida se adresează episcopului Alexandru Sterca Șuluțiu. Subliniază că el dorind „binele comun” al poporului român s-a adresat Comisariatului cercual din Zalău, pentru ca acesta să „orănduiască gătire scholeloru și mergere prunciloru la scolă”, în toate comunitățile din tractul Bredului, pe care-l avea în subordine. S-a rugat „oficios”, dar nu s-a „învrednicitu” de nici un „resultatu”, „și acumu în totu tractului meu este neglijată edificarea scholeloru și mergere înainte a prunciloru”. De asemenea, s-a adresat Comisariatului „se bine volească a cunosce liberi de sub greutățile commune pre servitorii eclesiastici”, adică pe cantorii care erau și învățători, dar nici aici nu a primit nici un rezultat, deși a depus mai multe „jeliri”[10].

Eforturile protopopului Iosif Vaida nu au rămas zadarnice, după cum se poate observa din „Șematismul Veneratului Cleru a nou inființatei diecese Greco-Catolice a Gherlei, pre anulu 1867”. De exemplu, la Poptelec învățau deja carte 53 de copii, într-o școală nouă de lemn. La Ortelec, parohia ce mai mare din tract erau 75 de școlari, care învățau tot într-o școală de lemn. Începutul fusese, totuși, făcut și aceasta datorită eruditului și inimosului protopop Iosif Vaida.

Dintr-un document de arhivă, datat 9 octombrie 1863, aflăm că învățătorul-cantor din Poptelec primea un salariu de 180 de florini. Cel mai mare salariu din tract era, la fel ca numărul de școlari, tot la Ortelec. Învățătorul de aici primea 300 florini. Așadar, salariile variau în funcție de numărul de școlari. Cel mai mic salariu, se pare că era cel al învățătorului din Prodănești, care primea doar 90 florini[11].

O altă direcție a activității protopopului Iosif Vaida a fost, bineînțeles, cea a conducerii și îndrumării activității preoților din tract. Se simțea o lipsă acută a personalului auxiliar, adică a cantorilor și crâsnicilor (sfeților). În acest sens, el se adresează forurilor superioare pentru a-i scuti de dări pe cei existenți și să le dea salariul cuvenit, nu din cea a preoților, deoarece foarte mulți plecau din branșă: „Precum nu pote fi Patria făr de drumuri nereparate– spune el – togma asa nu pote fi, nu numai Patria ci tota Lumea făr de Beserici, care sunt cele mai praetuibile scholi ale sufleteloru a cărora magistri sau Preoți, în tote functiunile sale – ase nume – nicicum potu fi făr de cantori, crăsnici (sfeți) carii ne avendu cuvenita, și de la înaltele locuri determinata leafă. Ci numai pancă din a Preoțiloru”[12].

În mod inevitabil, protopopul Iosif Vaida intră în conflict și cu baronul Wesselenyi, marele magnat de la Jibou.

Biserica greco-catolică din Poptelec avea o parte din porțiunea canonică în hotarul satului. În anul 1853, pe data de 23 iunie/5iulie, Iosif Vaida se adresează cu o plângere la episcopul Sterca Șuluțiu. Subliniază că folosea acest teren de 29 de ani „făr de nici una conturbare”. Se pare că terenul nu era unul arabil și se exploata piatră de pe el. Baronul Wesselenyi care, spune Vaida, deținea printre moșiile sale și Poptelecul, cam de 10 sau 12 ani, „făr de scire si dispensatiunea mea, sau vărătu și begatu” să exploateze piatră de pe terenul bisericii din Popeni. În acest sens, a trimis doi pietrari „se scoată si cioplească paetri pe sema Presedintelui de Tribunalulu Justitialu” din Șimleu. Protopopul i-a oprit pe pietrari și i-a scos afară de pe pământul bisericii. La fața locului a sosit căpitanul de dragoni districtual Ignatiu Isanov, care nu ia nici o măsură, pietrarii continuându-și lucrul și aduc bisericii din Poptelec o pagubă de 41 florini și 30 cruceri. În aceste condiții, protopopul Iosif Vaida cere episcopului să intervină, să se efectueze o anchetă, iar căpitanul de dragoni să fie pedepsit[13], ceea  ce nu credem că s-a întâmplat.

Protopopul Iosif Vaida i-a promovat în cariera preoțească și pe tinerii absolvenți de teologie. Este și cazul lui Teodor Pop, fiul preotului din Moigrad, care își termină studiile în anul 1853, și pe care îl propune episcopului pentru Mirșid. La vremea respectivă Mirșidul avea doar 42 de familii, nefiind porțiune canonică întreagă. Avea 10 cubele de pământ, în general pășune, de pe care obțineau într-un an doar 8 care de fân. Teodor Pop îi scrie protopopului Iosif Vaida și îl roagă să-l propună pentru parohia Mirșid, ceea ce protopopul și face printr-o scrisoare datată 17 august 1853. Anexează scrisoare lui Teodor Pop și subliniază următoarele: „Deci dacă și acei poporeni se vedu indestuliți cu nomitulu Fiu, și densulu cu atinsi poporeni, cu Fiască plecatiune si cu umilintia îndresnescu si din partemi alu Recomenda, Părintește dete înduri alu primire, și la vremea sa alu chirotoni pe acelu Poporu”, după ce se va căsători mai întâi[14].

Tot în privința susținerii învățământului românesc, pe data de 1 ianuarie 1863, protopopul Iosif Vaida se adresa preoților din tractul Bredului pentru susținerea financiară a studenților săraci. Documentul relevă, încă o dată, concepția lui despre importanța crucială a învățământului pentru națiunea română: „Thesaurul științei care crește în studenții cei săraci pentru binele națiunei română  - spune el - nici se poate prețui, dacă se vor adiuta prin bărbații ce cunosc acest thesaur și prin popor cu coleta (colectă – n.n.), după ce se va deștepta în acest sfânt și scup obiect”. Le cere preoților ca după ce „prin frumoasă învățătură, veți deștepta poporul pentru acest lucru” să trimită curatorii și feții din casă în casă „să adune milă în bucate”, pe care apoi să le vândă și să trimită banii protopopiatului pentru colecta prin care se încerca ajutorarea studenților săraci. De asemenea, le reamintește că, pe data de 26 decembrie 1862, fusese publicată lista cu sumele strânse în acel an și studenții care au beneficiat de ajutor material[15].

Traiectoria pământeană a eruditului protopop Iosif Vaida se încheie pe data de 13 iunie 1867, la Poptelec, în al 75 an de viață, din care 47 de preoție[16].

Marin POP

Note:

1. Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, 1996, p. 28

2. Şematismul Diecezei greco-catolice Gherla, anul 1867, Gherla, 1867, p. 252

3. Arhivele Naționale –Direcția Județeană Cluj (în continuare A.N. – D.J.CJ.), Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla, dos. 3117/1918

4. Radu Ardevan, „Vestigii arheologice sălăjene semnalate la 1859”, în Acta Musei Porolissensis ( A.M.P), I, Zalău, 1977, p. 135-139

5. Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălajului, Şimleu, 1908,  p. 77-80

6. Simion Retegan, Satul românesc din Transilvania, ctitor de școală. 1850-1867, Cluj, Ed. Echinox, 1994, doc. 1, p. 39-41

7. Șematismul...pe anul 1867, p. 152

8. A.N. – D.J.CJ., Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla, dos. 38/1852, f. 8

9.  Ibidem, f. 3

10. Ibidem, f. 1

11. Ibidem, dos. 2/1864; S. Retegan, op. cit., p. 139

12. A.N. – D.J.CJ., Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla, dos. 38/1852, f. 4-5

13. Ibidem, dos. 62/1853, f. 1-2

14. Ibidem, f. 4-6

15. Simion Retegan, Parohii, biserici și preoți greco-catolici din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1849-1875), Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2006, doc. 214, p. 235

16. Șematismul......... pe anul 1867, Gherla, 1867, p. 232