Anul 1911 aducea pentru familia Coposu din Bobota prima mare bucurie, prin nașterea fiicei Cornelia Veturia. Fiica cea mare a preotului Valentin Coposu și a Aureliei, născută Anceanu a văzut lumina zilei pe data de 31 ianuarie și a avut-o ca moașă pe Catalina Weis. A fost botezată pe data de 28 august 1911. Ca naș de botez l-a avut pe unchiul său, Simion Anceanu, preot greco-catolic în localitatea Surduc, județul Sălaj și pe soția acestuia, Elisabeta Sima. Ca preot de botez l-a avut chiar pe vicarul Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu [1].

Primul născut al familiei Coposu era o fată „serioasă și înțeleaptă de mică - spune sora sa, Flavia Coposu. La vârsta copilăriei mele era deja domnișoară (ne despărțeau 13 ani de viață), nu participa direct la jocurile noastre, ci mai degrabă, le supraveghea. Ea ne citea și arăta cel mai des planșele colorate ale lexiconului, ne doza cantitatea de dulciuri, veghea la ținuta noastră și, de obicei, era arbitru la certurile noastre de copii” [2].

Cornelia Coposu a urmat primele patru clase primare (1917-1920) la Liceul Minorit din Șimleu Silvaniei, unde existau și clase în care se preda în limba română. După absolvirea celor patru clase primare, a urmat două clase la Școala Medie din Zalău. În anul 1922, a fost dusă de către tatăl său la liceul din Blaj, pe care l-a absolvit în anul 1928.

Din „Anuarul Institutelor de învățământ greco-catolice din Blaj” aflăm că în anul școlar 1927-1928 din clasa a VIII-a de fete, care avea 21 de eleve, au promovat „cu laudă”, în ordine alfabetică: Băgăian Lucia, Coposu Cornelia, Faina Elvira, Pop Elena și Rona Margareta.

La fel ca fratele său, Corneliu, venea acasă la Bobota doar în vacanțe. Ea a fost cea care a decis, „fără drept de contestare”, ca vacanțele și mai apoi concediile ei și ale fraților săi să fie petrecute acasă, în sânul familiei. „A fost, spune sora sa, Flavia Coposu, cea mai pătrunsă de spiritul de solidaritate familială” [3].

După terminarea liceului, în anul 1929, se înscrie la Facultatea de Științe – secția Chimie a Universității din Cluj, unde durata cursurilor era de 5 ani. Așadar, a absolvit facultatea în anul 1934, în același an cu fratele său Corneliu.

La vremea respectivă, la terminarea studiilor, exista sistemul de oferte, nu repartiții precum în timpul regimului comunist sau concursuri pe post, după cum sublinia și Rodica Coposu, sora sa: „Pe atunci nu te băga nimeni în câmpul muncii, ci îți făceai tu oferte. Singura ofertă ce o putea avea aproape de casă era la Satu-Mare, la Unio, unde s-a dus și a dat o probă și au angajat-o șefă de laborator de chimie, de analize chimice și deci s-a profilat pe analize chimice metalurgice și asta a făcut până la pensionare” [4].

Însă, în anul 1938 fabrica s-a mutat la București și astfel a fost nevoită să se mute și ea la Capitală. Așadar, este primul membru al familiei Coposu care se stabilește la București. Referitor la acest eveniment, iată ce ne povestea sora sa Flavia Coposu: „Nu i s-a dat opțiune. S-a mutat fabrica, s-a mutat și ea. Și erau destul de bine plătiți. Era o fabrică particulară ținută de unul nu știu cum în chema... Unul Șapira a cumpărat-o și a mutat-o în București. Acolo (la Satu-Mare –n.n.) a rămas toată instalația pentru făcut vagoane, iar aici s-a mutat când a încetat deja războiul. Și au făcut armament” [5].

Fabrica din București se numea Laromet (Laminoarele Românești Metalurgice) și era situată în Bucureștii Noi. În timpul războiului a fost transformată în fabrică de armament.

Cornelia Coposu a locuit la început în oraș, în București. După Dictatul de la Viena și începerea războiului cu URSS, fabrica a fost preluată de către statul român, de la patronul evreu, care se numea Șapira. Statul l-a însărcinat cu conducerea fabricii pe un „comandor militar”, în persoana lui Cantacuzino Pascarul. În momentul cedării Ardealului, el a rugat-o pe Cornelia Coposu să se mute în colonie, spunându-i că probabil familia sa se va refugia aici și să aibă un loc unde să-i primească, ceea ce s-a și întâmplat mai târziu, când surorile sale, Doina și Flavia, s-au înscris la facultate, în București: „Ce m-a impresionat pe mine: ea a acceptat să se mute acolo; avea două camere în care ne-a putut ține pe noi, pe Doina, în primul rând și apoi pe mine, la Facultate”, spune Flavia Coposu.

Așadar, Cornelia Coposu s-a mutat într-o garsonieră, undeva în apropierea Gării de Nord, în cartierul denumit Bucureștii Noi, unde își avea sediul fabrica Laromet. „Era un sediu foarte frumos, spune Flavia Coposu, și în spate acest Șapira, care se pare că era extraordinar de bogat, câteva hectare de pământ și construise un fel de camping, niște clădiri pentru cei pe care-i aducea din provincie pentru că n-a adus numai specialiști chimiști, ci a adus și muncitori. Și era ... așa... eu am stat acolo... în formă de U. Un parc frumos în mijloc și de o parte și de alta erau case de astea: două camere cu un fel de baie cu un fel de pridvor înafară și în spatele acestui U era un aliniament de blocuri cu două etaje. Aici se oferea cazare gratuită pentru toți cei care veniseră. Lumină, apă nu plăteai nimica, curățenie era ...”.

La fabrica din București, Cornelia Coposu s-a transferat pe aceeași funcție, adică cea de șef de laborator, dar aici era un laborator mai mare, cu mai multe secții: „S-a transferat cu aceeași funcție. Bine, dar nu era șefă pe tot laboratorul, că erau unii care făceau analize separate. Mai avea o colegă egală cu ea. Era un laborator mare. Erau aceste două chimiste consacrate și mai erau 4-5 chimiști tineri, personal de ăsta, ajutător. Era foarte modern”.

După plecarea în refugiu a familiei și moartea protopopului Valentin Coposu, un alt cutremur puternic în familie a avut loc în anul 1947, când Corneliu Coposu a fost arestat, pe data de 11 iulie, în urma Capcanei de la Tămădău, pe care Securitatea a întins-o PNȚ-ului.

În urma arestării lui Corneliu Coposu a avut de suferit și sora sa mai mare, Cornelia, care a fost dată afară din serviciu: „În toamnă (a anului 1947 – n.n.), imediat a chemat-o inginerul șef și i-a spus că îi pare rău că se desparte de ea, dar a primit ordin și i l-a arătat, că trebuie să o deie afară” [6]. După ce a fost dată afară de la fabrica unde era deja într-o funcție de conducere și bine plătită, „a trebuit să presteze tot felul de munci de jos, prin diverse cooperative, în condiții de lucru mizerabile, care i-au șubrezit sănătatea”. Astfel, după „comprimare” (adică dată afară din serviciu), Cornelia Coposu s-a angajat la atelierul Turnicrom din București, str. Grand, nr. 16, ca decupeură, unde a lucrat până în anul 1949. De aici pleacă fiindcă întreprinderea și-a încetat activitatea. La data de 1 iulie 1950 se angajează la cooperativa „Construcția Populară” ca pontatoare. După numai un an o găsim, câteva luni, angajată la cooperativa „Agrochim”, care s-a comasat, apoi, cu cooperativa „Tehnochimica”. Tot din acel an s-a angajat la întreprinderea chimică „Dealul Spirei”, la început ca muncitoare, dispeceră cu probleme de protecția muncii, apoi meșteră la secția nr. 2 din str. Călușei nr. 7.

Într-o caracterizare-referat din 28 februarie 1966, care a fost cerută de Securitate Serviciului de cadre al întreprinderii chimice unde era angajată se subliniază, printre altele, că din punct de vedere profesional „putem arăta că tov. este bine pregătită, pe unde a lucrat – inclusiv la noi – s-a achitat bine de sarcinile ce i-au fost trasate”. Referitor la problemele politice pe care le avea datorită „originii nesănătoase” cum spuneau comuniștii în epocă, în caracterizare se afirmă următoarele: „putem arăta că frații tov. Coposu – în special Corneliu Coposu – avocat și ziarist a făcut politică țărănistă, având în vedere această situație credem că nu este cazul a i se atribui tov. Coposu Cornelia o muncă de răspundere” [7]. Așadar, deși își dovedise competențele profesionale, nu era avansată pentru că întreaga sa familie făcuse politică național-țărănistă.

La fel ca și ceilalți membrii ai familiei era atent urmărită de Securitate, care încerca să afle detalii, prin informatori, despre fratele ei, Corneliu Coposu, proaspăt eliberat din închisorile comuniste. Dintr-o astfel de notă informativă primită de locotenentul de Securitate Cîrlova P. de la sursa „Carpați Ilie”, datată 18 iunie 1964, aflăm că pe data de 11 iunie informatorul, care lucra la altă secție a întreprinderii chimice, a vizitat-o pe Cornelia Coposu cu scopul de a afla mai multe detalii despre fratele ei. Aflăm că era deja angajat ca zidar la un trust de construcții, că „muncește toată ziua”, și că „este mulțumit că a găsit serviciu”. Securitatea consideră că informatorul lor putea obține informații despre Corneliu Coposu de la sora sa, dar pentru că nu-l cunoștea personal „nu a fost dirijat să ia legătura în mod direct cu el” și că „i s-a atras atenția să nu mai întrebe în mod direct despre Cornel ci printre alte discuții, să aibe în vedere și aceasta, pentru a nu trezi suspiciuni” [8].

Au venit alți an de calvar, ani în care Cornelia Coposu a secondat-o pe mama sa în toate problemele familiei: „A secondat-o nemijlocit pe mama în treburile gospodărești, datorită priceperii ei deosebite în a realiza frumosul. Înfrumuseța mâncărurile sărace cu diferite artificii, de efect, luptând astfel cu tristețea pe care ți-o provoacă sărăcia. Noi toți din casă îi spuneam mama Grachilor (cu excepția lui Cornel, care-i spunea Șeriful fără subalterni, și la o zi de naștere, i-a cumpărat și o stea de șerif, de gablonț)” [9].

La cinci ani după ce i-a părăsit mama, Aurelia Coposu, pe data de 20 mai 1988 familia Coposu suferea o altă mare pierdere prin trecerea la cele veșnice a Corneliei.

Corneliu Coposu a fost filat de către Securitate chiar şi la înmormântarea surorii sale. Evenimentul tragic a avut un impact deosebit pentru el și pentru faptul că sora lui mai mare murise chiar de ziua lui de naștere. Din acel moment nu și-a mai sărbătorit ziua de naștere: „El, din 1988 ... mi-aduc aminte că de ziua lui s-a prăpădit sora noastră cea mare Tuți (Cornelia – n.n.). O făcut stop cardiac, chiar de 20 mai. Din clipa aia el nu și-o mai sărbătorit ziua niciodată” [10]. Astfel, „după ce a îndurat toată mizeria comunistă”, nu a mai apucat să vadă „zorile libertății” de după decembrie 1989.

Caracterul și personalitatea puternică a Corneliei Coposu a fost un exemplu și pentru sora ei Flavia, căreia i-a confirmat un adevăr: „că nimic nu este imposibil, dacă vrei” [11].

Iată, pe scurt, viața unui om aflat sub vremi, la fel ca toată generația sa, care a avut de suferit din cauza unui regim politic străin de interesele noastre naționale – regimul totalitar comunist.

Fiind născută în luna ianuarie, am considerat că avem o datorie morală de a aminti câteva crâmpeie din viața Corneliei Veturia Coposu, sora cea mare a Seniorului Corneliu Coposu.

Note:

1. Arhivele Naționale – Direcția Județeană Sălaj, Fond Colecția registrelor de stare civilă, Registrul nr. 119, f. 80
2. Flavia Coposu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011, p. 177
3. Ibidem, p. 178
4. Rodica Coposu, interviu, decembrie. 2009
5. Flavia Coposu, interviu, decembrie 2009
6. Ibidem
7. Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Fond Corneliu Coposu, dos. Informativ (I), 5.062, f. 214-216
8. Ibidem, f. 168
9. Flavia Coposu, op. cit., p. 178 10. Ibidem, p. 179

Cornelia Coposu

Cornelia, Cornel și Doina - copii

Reîntregirea familiei Coposu în 1964

După eliberarea din închisoare a lui Corneliu Coposu și a soției sale, Arlette:
rândul de jos – Cornel, Aurelia mama sa, Cornelia, sora cea mare;
rândul de sus: Arlette, soția lui Corneliu Coposu și surorile Doina, Rodica și Flavia, cea din urmă împreună cu soțul ei Constantin Bălescu