Corneliu Coposu Fan Page

Flavia Coposu-Bălescu la venerabila vârstă de 88 ani - Marin Pop, Caiete Silvane, nr. 90-91, iulie-august 2012

Înapoi la Familia Coposu

Pe data de 6 decembrie 2012, Flavia Coposu-Bălescu împlinește venerabila vârstă de 88 de ani. Sunt unul dintre cei care a avut deosebita onoare de a „sta de vorbă”, cum spune și domnia sa și a obține informații inedite despre familia din care provine, o familie care se înscrie, la loc de cinste, în galeria marilor personalități pe care Țara Silvaniei le-a dat istoriei. Desigur că a contat mult și faptul că sunt originar din Bobota, satul familiei Coposu, satul în care au văzut lumina zilei Clara Coroianu, măritată Maniu, Corneliu Coposu și surorile sale Cornelia, Doina, Flavia și Rodica, despre care am publicat câteva articole în numerele precedente ale prestigioasei reviste sălăjene „Caiete Silvane”.

Este mult mai cunoscut, nu îndeajuns însă, calvarul suferit de Seniorul Corneliu Coposu decât cel al surorilor, soției și mamei sale. Întreaga familie Coposu a avut de suferit, începând cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Însă, calvarul îndurat de familie în perioada regimului comunist a fost unul inimaginabil, în special pentru tânăra generație. Având în vedere modestia care le caracterizează, dar și suferințele îndurate de fratele lor în pușcăriile comuniste, distinsele surori Coposu, Flavia și Rodica, nu au dorit să povestească nimănui, până acum, calvarul îndurat. Relevante sunt, în acest sens, cuvintele dnei Flavia: „Acuma ce-aș vrea eu să spun ... să subliniez: Noi n-am vrut niciodată să vorbim despre noi, ce s-a întâmplat cu noi după arestarea lui (Corneliu Coposu –n.n.) și știi de ce? Dintr-o foarte justificată decență, că n-are rost să ne văietăm, că foarte mare parte de populație a suferit ... foarte mare. C-a fost pe nedrept, c-a fost pe drept, că nu știu ce ... E foarte adevărat că nu am acceptat nici un fel de compromis de nici care. Dar, a începe și a vorbi de suferința noastră, că ne-a dat afară din servici, că n-am putut progresa, că n-am făcut brânză mare, e una. Dar, dacă compari ce-a pățit amărâtu ăsta de Cornel, care i-o mâncat cei mai frumoși ani în pușcărie, atunci zic io că este indecent să te vaieți, Așa este. Așa-i moral și așa-i creștinește.”

Flavia Coposu in 2011
Flavia Coposu in 2011

În prezentul articol, ne facem o datorie de onoare față de suferințele îndurate de întreaga familie Coposu și încercăm să evidențiem câteva crâmpeie din viața și activitatea Flaviei Coposu. Totodată, ne rugăm bunului Dumnezeu să-i dea sănătate.


La doi ani după Doina, în casa parohială din Bobota vedea lumina zilei cea de a treia fetiță a familiei Coposu, pe care au botezat-o Flavia Lucia Terezia. S-a născut pe data de 6 decembrie 1924, sub semnul zodiacal al Săgetătorului, „zodie plină de mișcare și de nerăbdare, deci greu de disciplinat”, după cum recunoaște Flavia Coposu. Era primul copil al familiei Coposu, care s-a născut cu părul blond și ochii verzi, precum avea tatăl său, după cum îi amintea și bunica sa, Ludovica Coposu: „Se pare că bunica a avut o afecțiune specială pentru mine, primul ei nepot născut blond (semănam cu tata, restul fraților mei mai mari, Cornelia, Corneliu și Doina, fiind șateni și cu ochii căprui). Mi-a spus, de mai multe ori, că numai tu ești de-a noastră. Eu am crezut că bunica și tata mă au numai pe mine”.

Flavia Coposu a urmat, la fel ca frații săi mai mari, cursurile școlii primare din Bobota a cărei director era Augustin Buhaiu, care alături de soția sa, Veturia, erau oameni devotați misiunii lor de dascăli: „Bătrânul Buhaiu, spune Flavia Coposu, mi se pare că tata bătrânul (Gavril Vaida – n.n.) l-a adus de la Plopiș. Și mi se pare că l-a împroprietărit cu ceva. Da știu că-i zicea nașule, deși nu i-a fost naș”.

În momentul în care Flavia Coposu a intrat în clasa I, numărul elevilor din Bobota crescuse foarte mult, fiind nevoie de suplimentarea cadrelor didactice. Astfel, Flavia Coposu își amintește că în clasa I a avut o învățătoare unguroaică: „Eu în clasa I am avut o învățătoare unguroaică, Iluș, nu știu cum, din Borla, de pe acolo, care vorbea prost românește. Făcea: - Trebuie să ințelegi ...”.

În anii următori i-a avut ca învățători pe Augustin și Veturia Buhaiu, cu ajutorul cărora și-a însușit temeinice cunoștințe de limba și literatura română, fapt apreciat de profesori, în momentul în care va ajunge la Beiuș, la două săptămâni după începerea anului școlar: „Când a trebuit să merg eu în clasa I la Beiuș, tata a rugat-o pe doamna directoare a liceului să-i îngăduie să mă aducă numai în data de 15 septembrie, când trebuia să o aducă și pe sora mea, Doina, deja elevă în clasa a III-a. Sigur că dna. directoare a admis această excepție și, ca atare, am dat examenul de admitere singură. Am dat probă scrisă la limba română, unde am răspuns bine, atât la ortografie, cât și la gramatică, iar profesoara mi-a cerut adresa învățătorului care s-a ocupat de mine, pentru a-l felicita. Am fost foarte fericită de acest succes și mândră de învățătorii mei”

Despărțirea de familie a micului copil și plecarea la liceul din Beiuș a reprezentat un moment trist, iar ziua de 12 septembrie 1935 (vezi foto 1) era considerată o zi fatidică. Flavia Coposu îl consideră „primul necaz” din viața sa și rememorează cu nostalgie acel moment: „Despărțirea de tot ce îmi era drag se făcea încet, încet și, nu de puține ori, am simțit înstrăinarea care-mi cuprindea gândurile și grijile, odată privite prin perdeaua de lacrimi. Mă gândeam cu tristețe că nu voi mai fi prezentă la culesul prunelor, al viei, al gutuilor, nu o voi mai asista pe nana Ana la magiunul de prune, nu știam cine va avea grijă de pisicile mele ... și pretexte de tristețe se iveau din orice”. De asemenea, își mai aduce aminte, cu lux de amănunte, de momentul în care în familie se confecționau cele trei uniforme pe care trebuia să le poarte la Beiuș: „una de stofă neagră, cu guler de pichet alb (șase la număr, cel puțin) pentru fiecare zi câte una; un costum-bluză bleumarin, cu guler marinăresc, cu o tresă lată și trei înguste și o fustă plisată bleumarin, prinsă de bluză cu nasturi albi de sidef. Aceeași fustă plisată, cu o bluză albă cu guler marinăresc (pentru primăvară) și o rochie de mătase, culoare naturală cu un guler albastru și o fundă bej cu buline albastre, pentru vară. Înafară de acestea, pardesiu și palton bleumarin, pantofi și ghete negre, ciorapi gri, beretă bleumarin. Aceasta era uniforma obligatorie, apoi lenjerie personală, prosoape, lenjerie de pat, plapomă, pled, pernă, etc.”. Toate acestea au fost confecționate de bunica Cornelia Vaida, Elena Bărnuțiu și de mama sa, Aurelia Coposu. Totodată, mai ține minte că pe fiecare obiect era brodat numărul 91, numărul matricol pe care îl avea la liceul din Beiuș.

Drumul de la Bobota la Beiuș era la vremea respectivă o adevărată aventură. De la halta din Derșida se mergea, după cum își amintește Flavia Coposu, cu trenul auto-motor, care circula pe ruta Zalău-Carei. De la Carei la Oradea mergeau cu rapidul „Transilvania”, iar de la Oradea la Beiuș cu mocănița. În zona Valea lui Mihai, după cum reiese din amintirile dnei Flavia Coposu, trenul trecea prin Ungaria: „Și-mi aduc aminte că eram în clasa I și era un conductor de tren care a venit la fiecare vagon și ne-a spus: - Copii să nu vă uitați pe geam că nu-i voie! Și trăgea perdelele. Și acolo, la punctul ăsta era partea cu ungurii cu pene d-alea de cocoș (soldații unguri de la vamă – n.n.). Și venea conductorul: - Iară v-ați uitat pe fereastră! - D-apoi n-am făcut nimica! Noi voiam să vedem. Era o gară nu știu cum se chema. Era înainte sau după Valea lui Mihai. Acolo trecea trenul pe teritoriul unguresc, pe o porțiune, ieșea la Valea lui Mihai și reintra la Săcuieni-Bihor sau la Diosig. Mă rog, nu știu cum ... nu-mi aduc aminte, dar când mergeam pe teritoriul unguresc vedeam numai steaguri-steaguri. Și la Oradea un trenuț prăpădit, de puteai merge pe jos pe lângă el, care făcea Oradea-Vașcău. L-au desființat și ăla ...l-au desființat. Vai ce supărată am fost ...”.

Flavia Coposu impreuna cu fratele si sora sa in casa din Mamulari, Bucuresti
Flavia Coposu impreuna cu fratele si sora sa in casa din Mamulari, Bucuresti

Despărțirea de familie și chiar de sora ei Doina, odată ajunse la liceul din Beiuș, au fost greu suportate de Flavia. Au durat câteva săptămâni de plânsete, după care totul a intrat în normal. Acum se va lega și o prietenie de o viață între ea și colega ei de clasă, Elena Turdeanu, prietenie care va dura „până la despărțirea cea mare”, după cum spune Flavia Coposu.

Amintirea clipelor frumoase petrecute la Beiuș au persistat întreaga viață. Flavia Coposu descrie, cu lux de amănunte, liceul și internatul la care stat în Beiuș: „Mai întâi și întâi că internatul acesta era foarte bine făcut. Aveam o curte cu dale colorate și pe de o parte și pe de alta benzi de flori. Și era într-o curte mare cu niște nuci, cu bănci. După aceea, se deschideau două porți mari și intrai într-un fel de livadă și mergeai pe o alee... așa ... și în fund era o grotă care imita Lurdul. Acolo mergeam în pelerinaj. Și pe urmă o câmpie cât vedeai cu ochii de ne jucam la previd, ziceau maicile. O splendoare ... Nu mai zic ce curățenie. În fiecare zi spălau pe jos ... ce masă ... ce curățenie la masă. N-aveai voie să vorbești... mă rog, o curățenie strictă. Școală numa de fete. Și liceul (confesional –n.n.) era recunoscut de Stat, dar dacă învățai bine Episcopia plătea pentru tine tot”.

Episcopia Greco-Catolică din Oradea plătea o bună parte din cheltuieli. La Beiuș avea două ferme mari, în care erau crescute tot felul de animale (păsări, vaci, oi, etc), precum și o pescărie.

Educația fetelor era făcută de călugărițe care aparțineau ordinului franciscan, care erau „severe, dar drepte, inflexibile, dotate cu multă răbdare”. Se punea mare accent pe disciplină și religie. Flavia Coposu își amintea că la liceul confesional din Beiuș funcționau 16 călugărițe și 4 sau 5 novice, adică românce care urmau să îmbrace haina monahală. Călugărițele aparțineau ordinului „asumpționist”, care avea mănăstirea centrală la Paris. În fruntea lor se găsea o stareță numită de copii „Ma Mere”, care era „o personalitate deosebită, cu studii superioare și extrem de impresionantă”.

Educația și disciplina de la acest liceu au rămas profund impregnate în memoria dnei Flavia Coposu și au ajutat-o să treacă mai ușor peste anii de calvar ce au urmat: „Rigorile disciplinei le suportam cu greu. În orele de educație ni se repeta cu obstinație ideea că, trăind în societate, trebuie să ne învățăm să suportăm defectele semenilor noștri, precum și ei le suportă pe ale noastre, percept care mi-a folosit de foarte multe ori, mai târziu, în viață, când am fost obligată să lucrez cu tot felul de persoane, mai mult sau mai puțin civilizate, și să suport, cu mai multă ușurință decât alții, defectele semenilor mei. Acum, când las firul amintirilor să se desfășoare, nu arareori mă gândesc cu dragoste și recunoștință la acele minunate călugărițe, devotate cauzei lor, și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a făcut acest minunat cadou, de care am profitat de-a lungul vieții, deloc ușoară pentru mine”.

La fel ca sora ei Doina, Flavia a fost bursieră, până în clasa a V-a: „În a cincea, spune Flavia Coposu, am pierdut bursa din cauza de limbă latină, că a avut profesoara ceva cu mine și mi-o dat un 6 și mi-a prăbușit nota. N-aveai voie să depășești sub 7. La un studiu, trebuia cel puțin 8,50 dacă nu 9. Și atunci în ultimul an (de la Beiuș - n.n.) am pierdut bursa, dar am avut noroc că am dat un examen de bursă de stat. Că începuse deja mizeria ... nu știu ce ... (războiul – n.n.). S-a făcut un fel de ofertă pentru copii să facă o teză de matematică, română, istorie parcă sau așa ceva și atunci am dat examenul acesta de bursă, am obținut bursa care a mers până am terminat facultatea”.

La liceul din Beiuș a făcut parte și din reuniunea mariană „Imaculata Concepție”, a cărei președinte era profesorul Teofil Bălibanu, ajuns profesor la Beiuș în urma Dictatului de la Viena. El fusese preot în Marca și profesor catehet la Liceul de fete din Șimleu-Silvaniei. Flavia Coposu își mai aduce aminte de orientarea politică legionară a preotului Bălibanu. Își aduce aminte că era în toamna și iarna anului școlar 1940-41 și elevii nu erau lăsați afară din cauza timpului nefavorabil. Preotul Teofil Bălibanu se urca pe masă și cânta „Sfântă tinerețe legionară”. „Și venea directoarea de studii, spune Flavia Coposu, călugărița, și se uita încremenită. Făcea o mutră și ieșea de acolo și s-o dus la episcopul Frențiu și o zis să nu-l mai lase să facă așa ceva într-un institut școlar ... să facă așa o chestie”. Își aduce aminte și de momentul rebeliunii legionare și un episod tragi-comic atunci când câțiva adolescenți legionari exaltați au venit să cucerească internatul de fete: „Și-mi aduc aminte că la Rebeliune, ... la Beiuș eram sigur, în 40 a fost rebeliunea ... nu în ianuarie 41. Mi-aduc aminte că o venit niște băieți de la liceul de băieți să ocupe internatul. Și-atunci o fost un râs. Noi nu ne dădeam seama ce-i. O venit niște derbedei de ăștia din clasa a VIII-a (în clasa a VIII de liceu aveau 17-18 ani – n.n). Noi eram mai mici, ... îmbrăcați așa cu cizme sau bocanci d-ăia cu panglică și cu diagonală, cu pușcă și îmbrăcați în cămeșe verde și cu părul vâlvoi. Și-a intrat, trap, trap, trap, așa ... un grup de 6 și o intrat la ora 11 dimineața în sala de mese și noi în zilele la ora 11 veneam la pauza mare. Veneam și căpătam o pituță și ceva de mâncare. Și ei o intrat, trap, trap, trap și era asta care era ... călugărița asta drăguță, care era directoarea noastră de studii. Avea o mutră caraghioasă așa, franțuzoaică: <- Trăiască Legiunea și Căpitanul!>. Se uită la ei ... așa. Și o început să spună pe românește că o venit să ocupe liceul, că ei îs Garda și Căpianul. Asta se duce și zâmbește și între ei era unul mai mare, era în ultima clasă de liceu și foarte politicos le spune franțuzește: <- Vă rog să ieșiți! >. Și le deschide ușa și le face semn și ăia o rămas paf și o ieșit. Asta o fost rebeliunea la liceul de fete. Da cum Dumnezo, așa proști s-o lăsat să plece. Da asta foarte drăguță, așa: -Si-l vous plaise sortir!. Ea nu înțelesese nimic de cei cu ei. De ce o venit, că nu era la curent că cum îi cu legionarii”.

Era clasa a V-a în momentul în care familia s-a refugiat la Coșlariu, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu a mai păstorit doar un an, decedând în urma unui atac de cord. Aceste momente au rămas profund impregnate în memoria Flavie Coposu: „Tata s-a prăpădit când eram clasa a VI-a și m-am mutat la Blaj. Știu că a venit (la Coșlariu – n.n.) Maniu, personal, cu unul Serdici (Vasile – n.n.) cu mașina și el ne-o dus pe mama și pe mine la Blaj și acolo o vorbit la liceu. Ei, bine, că era cunoscut în tot Blajul”.

Așadar, ultimii doi ani de liceu i-a urmat la Blaj. Însă, aici nu aveau internat, deoarece Institutul Recunoștinței fusese transformat în spital de război. Câteva luni a locuit la un fost coleg de liceu al fratelui său Corneliu, pe nume Petrică Breazu, „numa și acolo era înghesuială că veniseră grămadă de refugiați”. S-a mutat la bunica unei colege din Blaj, unde a locuit în ultimii doi ani de liceu.

Flavia Coposu impreuna cu parintii si surorile la Bobota (1939)
Flavia Coposu impreuna cu parintii si surorile la Bobota (1939)

Flavia Coposu a terminat liceul în anul 1943, după care s-a înscris la Academia de Științe Economice din București. La fel ca Doina, a locuit la sora mai mare, Cornelia. Studiile aveau o durată de 4 ani, dar Flavia Coposu susține că a terminat în anul 1948: „În 43 m-am înscris și am terminat în 48 pentru că s-a suspendat o sesiune nu știu din ce cauză nu s-a susținut sesiunea de octombrie sau iunie, și atuncea ne-a amânat pe toți să dăm în februarie și s-a considerat că am terminat în 48. Și mi se pare că a arestat atunci profesorii și de aceea ... Atunci s-o băgat o serie de materii în plus, o fost arestați profesorii, o venit profesori evrei de la Casa Scânteii, o fost o zăpăceală și o aiureală mare”.

Înainte de venirea regimului comunist la putere, Flavia Coposu a avut șansa de a avea o serie de profesori universitari renumiți: Victor Slăvescu; Eugen Dumitrescu, care era profesor de Drept Financiar; profesorul Mladenaț, care preda Economia Politică; Andrei Rădulescu, care era titularul catedrei de Drept Civil. „Am avut pe Murășanu, spune Flavia Coposu, la Ortografie și Literatură română ... de ce ne trebuia să facem asta nu știu, pe Geroneta, la Studiul Comerțului. Toți, toți erau celebrități, unul și unul. Dar, Victor Slăvescu ăl mai ăl”.

Amintirea profesorului Victor Slăvescu a rămas vie în memoria celei care i-a fost studentă. Un episod interesant relatat de Flavia Coposu este cel în care profesorul Victor Slăveascu i-a „lecuit” pe studenți de comunism: „Ăla (profesorul Victor Slăvescu – n.n.) m-o lecuit de comunism pe viață. Adică era un tip extraordinar de limpede la cap, sintetiza materia și ți-o băga cu tolcerul. Și mi-aduc aminte că l-am avut în anul I, în anul II, apoi în anul III nu am mai dat examen cu el, că l-au arestat. Dar, mi-aduc aminte (...) și-mi aduc aminte că ne-a făcut Istoria Doctrinelor Economice și ne-a arătat dezvoltarea economiei, paralel cu dezvoltarea societății. Asta era teoria lui: Pe măsură ce făcea un pas economia, făcea și societatea. Și zice: <- S-a ajuns până la un finiș, la supraproducția trusturilor care depășiseră orice fel de gândire economică și ca un fel de contrabalans la aceasta a venit nenorocirea comunistă, care a oprit inițiativa, libertatea, creativitatea și i-a adus pe oameni la nivelul de oaie (s.n.)>. Și noi făceam așa, și zice: <- Da, da, da, oaie care trăiește în colectiv>. Să știi că oricine trăiește în colectiv este oaie. Cel mai prost animal patruped este oaia. Și pe noi ne-a adus la nivel de oaie, spune Flavia Coposu. <- Da nu poate dura>, spunea. < -Nu poate dura pentru că este contra firii. Se opune la tot ce este benefic, la tot ceea ce este lumină, la tot ceea ce este progres. Revine întunericul. Și cea mai mare periculozitate este că se bazează pe cele mai josnice instincte umane: invidie și pe răutate. Nu poate dura o doctrină bazată pe invidie. Nu-și arată progesul economic. Dimpotrivă, ura celor care nau, împotriva celor care au. În loc să-i ridice pe ăștia de moț să lucreze, nu să-i urască pe cei care au>. Și asta mi-a rămas în cap. Venea deja comunismul și el făcea: <- Voi să nu vă speriați niciodată și să fiți siguri că până la urmă libertatea va învinge!>. Săracul de el”. La scurt timp profesorul Victor Slăvescu a fost arestat. A stat închis în închisorile comuniste, unde starea sa fizică s-a degradat foarte mult. Flavia Coposu își mai aduce aminte de un episod emoționant, cel al reîntâlnirii cu fostul său profesor, după eliberarea din închisoare: „O stat în pușcărie (Victor Slăvescu – n.n.) nu știu câți ani și s-a degradat fizic tare și mi-aduc aminte că odată m-am angajat să fac calcule, că se făceau ceva modificări la prețuri, ne mai dădea acolo doi, tri lei, și mergeam după masa la birou, la Minister, să calculăm prețurile. Și ieșind de acolo l-am văzut pe el. Vai de mine ... așa de emoționată sunt când mi-aduc aminte ... Și umbla ciorbăit, așa, cu picioarele trăgându-le după el... (...) Și l-am văzut și am fugit după el: - Domnule profesor. Și se întoarce înapoi și avea niște ochi așa de pătrunzători și mi-a spus: <-Dumneata, dumneata ești o fostă studentă de-a mea. Numele mic este Flavia>. – Domnule profesor din mii de studenți care v-au trecut prin față cum v-ați adus aminte de mine ? <- Că ți-am dat bilă albă>, zice. – Domnule profesor, da țineți minte când ne-ați spus că o să fie bine ? Zice: <- Mai ai răbdare că tu ești tânără. O s-o apuci. Eu nu>. Mi se pare c-o și murit, săracul. Așa m-o impresionat cum și-o adus el aminte. Nu știa numele, numai ăla mic, și mi-aduc aminte, că am învățat la el foarte bine, că mi-a plăcut foarte mult cursul lui de Economie Politică, cu logica lui, felul în care ne-a explicat... Și mi-aduc aminte că mi-a spus așa: <- Domnișoară, dacă vreodată vei vrea ca să lucrezi, să vii la Banca Națională>. El era atunci guvernator, când eram anul I-II, <și ai să ai un loc acolo, fiindcă avem nevoie de oameni ca tine>. Da... da, a fost un tip cinstit și corect (...) Da ce lucrări frumoase are el. Culmea că avea lucrări de contabilitate mai bune decât profesorii de contabilitate. El explica cum îi contabilitatea știință. Nu prea-i știință, da în fine”.

La terminarea facultății, datorită „recomandărilor” primite nu a găsit nici un loc de muncă. În luna martie 1948 reușește, totuși, să se angajeze ca zilieră la Statistică, la recensământul agricol care a început atunci. Acum se cunoaște faptul că recensământul respectiv a fost făcut pentru evaluarea proprietăților funciare și animalelor, în vederea demarării procesului de colectivizare forțată a agriculturii. În situația Flaviei Coposu, adică cei asupra cărora se abătuse iadul comunist erau mai multe persoane: „Erau mulți din categoria noastră care făceau asta. Ne plătea cu ziua. Și acolo am avut un ghinion că ne plătea pe bucată codificată și atunci având mintea proaspătă am învățat codul și făceam și depășeam norma și câștigam destul de mult. O fost foarte bine pentru familie. Și șefa noastră era una, o economistă mai în vârstă. Ea mi-a făcut referate excepționale să mă angajeze. Da ghinionul meu a fost că era director unu care a fost coleg cu Cornel ... sau n-a fost ... nu știu, dar în orice caz mi-a povestit alt prieten de-a lui că a venit după terminarea războiului, când Cornel era ministru adjunct la Economia Națională (director de cabinet al ministrului Aurel Leucuția –n.n.) să-l roage să-i dea nu știu ce fabrică (...) O zis că nu avea cum să-i deie lui ci trebuia să facă licitație și ăsta s-o supărat și o zis: - Lasă că ne mai întâlnim noi în viață că n-ai vrut să mă ajuți! Și el o ajuns la Statistică și o vrut personal să mă radă de pe listă și nu m-am angajat”.

În aceste condiții, Flavia Coposu a încercat să-și găsească, fără succes însă, un loc de muncă stabil: „Și a durat toată vara aia și m-am dus peste tot și am făcut oferte de astea nenumărate și tot îmi venea: Respins, respins, respins”. Regăsim în cele relatate de Flavia Coposu și modul cum se făceau angajările, la vremea respectivă, pentru absolvenții de studii superioare: „Povestea era așa că noi cei care terminam (facultatea – n.n.) aveam opisul cu note. Și pentru fiecare, pentru specialitatea lui, ca să poți face ofertă la Întreprinderi gradul 0,1,2,3, trebuia să ai notele respective. Scria acolo specialitatea. Eu am făcut de pildă Finanțe-Credit... așa, acolo trebuia să ai nota maximă. Și la Economie Politică. Oricum ... și aveam, de pildă eu aveam dreptul la Astra Română, la BNR, la Gaz și Electicitate, la întreprinderi de astea mari. Ei, am făcut oferte la toate ... respins. Pe urmă am încercat la gradul doi, la gradul trei, tot respins și, în fine, până la urmă nenorocirea era că Cornel era arestat, fetele date afară din servici, mamei i-o tăiat pensia. Nu aveam nici unele”.

Soluția a venit de la o fostă colegă de facultate pe nume Doina Negruțiu, care i-a spus că fratele ei fusese numit șef de șantier la o fabrică de construcții la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a cărui construcție începuse și unde se lucra și cu deținuți politici, printre care și fratele său, Corneliu Coposu. Flavia Coposu explică situația dificilă în care se găsea și ultima ei încercare de a se angaja undeva în Capitală: „N-aveam ce face ... n-aveam de ales: -Vorbește și dă-mi de știre! Telefonul il dădusem evident și nu ne dăduse, încă, afară din casă. Și am venit acasă și totuși am zis să mă mai interesez într-un fel. Și m-am dus la facultate. Era bătrânul nostru secretar Artangiu, care mă știa bine și m-am dus la el și am zis: - Domnu secretar, uitați ce se întâmplă. – Dragă, zice, aicea există un fost coleg al tău, unul care-i șef la UIS (Uniunea Internațională a Studenților – n.n.), prima formațiune comunistă, în care eu am refuzat cu demnitate să mă înscriu, așa, și care-mi purta niște aghioase și la fiecare ofertă de-a mea când venea invitația să mă prezint, el zice că sunt împotriva clasei muncitoare, și mă rădea. Trimitea pe altcineva”. Așadar, iată cum un student îndoielnic, de nenumărate ori repetent, sau cum se mai spune „student veșnic”, care ajunsese președintele primei formațiuni studenți comuniste ajunsese să decidă asupra carierei profesionale a unor tineri care trecuseră cu brio examenele de licență și să le distrugă viața. Era și cazul tinerei absolvente de ASE, Flavia Coposu, căreia studentul ajuns mare politruc îi recomanda să accepte o Întreprindere de construcții, „că acolo nu îți cere avizul nimănui și că se fac acuma niște întreprinderi d-astea de interes național. – Du-te acolo că n-ai încotro, că nu poți sta de pomană”.

Flavia Coposu și-a sunat fosta colegă de facultate și a acceptat oferta, fiindcă situația familiei Coposu ajunsese una disperată: „Era o disperare, spune Flavia Coposu, nu poți să-ți închipui (era toamna anului 1949 – n.n.). N-aveam bani de tren, nu fusesem în viața mea la Constanța”. A reușit, în cele din urmă, să obțină un împrumut de la un prieten de familie pentru avea bani de drum până la Constanța, cu condiția de a-i înapoia la primul salariu. Flavia Coposu rememorează momentul emoționant și trist al plecării: „Și m-a dus soră-mea la gară, nu pot să uit ... și plângea Tuți (Cornelia – n.n.) săraca. Și eu eram cu ochelari de soare și-mi curgeau lacrimile. Și îmi aduc aminte, m-am instalat în tren și vizavi de mine stătea un domn, care l-am recunoscut acolo (la Constanța –n.n.). Era un inginer la întreprinderea aia a noastră. Un domn drăguț ... și ălă ...de ăsta ... proscris. Și mă întreabă: -Domnișoară de ce plângeți? Mergeți la facultate?. Nu puteam vorbi. – Da unde mergeți? – La Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păi zice: - Și eu lucrez acolo la o întreprindere. Foarte drăguț ...”.

Ajungând la Constanța a fost așteptată de un prieten al celui care intervenise pentru a o angaja. A ajuns, în sfârșit, la Întreprindere, unde era așteptată. Astfel, și-a început activitatea la întreprinderea respectivă, care era de fapt un Sovrom, în toamna anului 1949 și și-a lucrat aici până în anul 1953.

În luna martie 1953, lună în care moare și dictatorul Stalin, se desființează respectivul Sovrom și s-a construit un alt Sovrom de quarțit, la Vașcău, în județul Bihor, de unde sovieticii au furat tot uraniul sub această acoperire. Printre cei repartizați la nou Sovrom s-a găsit și Flavia Coposu. Însă, la insistențele familiei nu s-a mai dus: „Și când o auzit familia că mă duc la uraniu o început disperarea că m-oi duce, c-oi face cancer, că așa pe dincolo”. În aceste condiții a încercat cu disperare să-și găsească un loc de muncă în Capitală: „Și atunci am încercat din răsputeri să reușesc ceva. Și o secretară a contabilului șef, o grecoaică drăguță, îl avea pe vărul ei director aici (în București –n.n.) în Ministerul Construcțiilor de Mașini și s-o dus la el și s-o rugat să mă salveze de acolo și să mă plaseze unde a ști, oriunde, oricum în București, că nu pot să mă duc la Vașcău acolo, că-i și departe și n-am bani, și mă rog. Și ăla a fost drăguț, nu știa de mine, de origine și d-ăstea și mi-a reușit un tranfer-transfer de la Sovrom-construcții astea la Ministerul Construcțiilor de Mașini, pe un post de contabil simplu la o întreprindere d-asta ... prototipuri de mașini și utilaje”. Astfel, în cele din urmă, Flavia Coposu reușește să-și găsească un loc de muncă în București, pentru a fi aproape de mama și surorile sale. Fratele său Corneliu și cumnata Arlette se găseau încă în închisoare.

Atelierul la care lucra Flavia Coposu s-a desființat în anul 1955, când a luat ființă „copilul Congresului al II-lea”, FMUAB (Fabrica de Mașini Unelte). Aici a avut norocul să întâlnească un director comunist, „da om de treabă”, care i-a apreciat munca: „M-a apreciat pentru faptul că lucram ... că lucram în disperare. Și el mi-o dat o casă ... o garsonieră”.

La întreprinderea respectivă, Flavia Coposu a lucrat în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, datorită unei conjuncturi favorabile: „După asta (Primăvara de la Praga – n.n.) fostul meu șef de serviciu care era un băiat tânăr și cumsecade și pe care eu l-am ajutat ... și l-am ajutat să fie șef, pentru că am acceptat să lucrez, până când s-o învățat el, în locul lui. Ăsta o ajuns în Ministerul Energiei director adjunct și o venit și mi-o spus că-i o posibilitate să vin acolo, că el are o obligație față de mine, că el garantează, ... că era destinderea aceea după Praga și m-a luat până la sfârșit”. De aici, de pe postul de economistă la Ministerul Energiei, Flavia Coposu s-a pensionat.

Flavia Coposu plecand la scoala la Beius din halta Dersida, com. Bobota (12 septembrie 1935)
Flavia Coposu plecand la scoala la Beius din halta Dersida, com. Bobota (12 septembrie 1935)

A fost singura dintre cele patru surori ale Seniorului Corneliu Coposu care a fost căsătorită.

Soțul ei s-a născut în același an cu Corneliu Coposu, adică 1914, pe data de 24 decembrie. Îl chema Constantin după bunicul lui și Cristian, pentru că se născuse în Ajunul Crăciunului. A absolvit cursurile facultății de Agronomie, specializarea Fitopatologie. Era din București, dar tatăl său avea moșie mare la Tărtășești: „Era din București. Era moșier amărîtu. Murise tatăl său și le-o dat la toți copiii partea lor de moșie. I-o dat 40 de ha de pământ, aici lângă București. La Tărtășești l-au prins evenimentele. Acolo bineînțeles l-au arestat și pe el și pe cumnatul și pe cumnatele mele”. Din fericire a făcut puțină pușcărie, datorită unei cunoștințe: „Puțină pușcărie, spune Flavia Coposu. Nu știu câte săptămâni. Nici nu le spunea el la nimeni astea pentru că din fericire pentru el și pentru fratele său era în momentul acela prefect unu care-l botezaseră părinții lor, care era un băiat de țăran de treabă, care-i iubea pe ei și i-o făcut scăpați. Și n-o mai făcut nici domiciliu obligatoriu”.

A reușit, apoi, să se angajeze ca inginer agronom la o stație de cercetare din Medgidia. El se ocupa cu amenajări de sol și combaterea dăunătorilor. A lucrat acolo doar 2-3 ani, deoarece, din nefericire pentru el, a fost observat pe lista de colaboratori de Elena Ceaușescu: „Și acolo o stat bine mersi vreo 2-3 ani, până când madam Ceaușescu i-o văzut numele dintre colaboratorii cercetători. Pentru că madam Ceaușescu era înfiată de unu Petrescu, care era administratorul moșiei lor și pe care ei o cunoșteau de când se duceau acolo că venea desculță și când o auzit de Bălescu o turbat ... O urmat (Elena Ceaușescu – n.n.) școala primară și atuncea ea o fost foarte răzbunătoare și rea și l-a dat afară de la centrul ăla de cercetări. Și după asta o fost dat de 19 ori afară. Cartea lui de muncă era ceva de te durea capul”.

Se pare că soțul ei, Constantin Bălescu a decedat în urma unui infarct chiar la un Congres al PNTCD în anul 1994.

În concluzie, se poate afirma că Flavia Coposu-Bălescu, la fel ca ceilalți membri ai familiei Coposu și alte personalități marcante ale Țării Silvaniei, constituie un model demn de urmat pentru tânăra generație.

Bibliografie:

  1. În luna decembrie 2009 am realizat, la casa din București, str. Mămulari nr. 19, casa familiei Coposu, o serie de interviuri (aproximativ 16 ore de înregistrări) cu distinsele surori Coposu, care a constituit baza prezentului articol și a altor articole referitoare la familia Coposu
  2. Flavia Coposu-Bălescu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011

Marin Pop. Articol publicat în revista „Caiete Silvane”, nr. 90-91, iulie-august 2012, p. 27-33

Articol citit de 4269 ori.

Alte articole