Corneliu Coposu Fan Page

Contribuţia familiei Coposu la viaţa culturală a Ţării Silvaniei

Înapoi la Familia Coposu

Corneliu Coposu face parte indiscutabil din galeria marilor personalităţi ale secolului XX, fiind a patra mare personalitate, în ordine cronologică, care provenea din Ţara Silvaniei, după Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu.

Apariţia lui, însă, pe scena politică românească nu a fost una întâmplătoare, deoarece Corneliu Coposu provenea dintr-o familie cu vechi tradiţii istorice. El avea ca înaintaşi  pe linie maternă 7 preoţi, iar pe cea paternă 3[1]. Toţi aceşti slujitori ai altarului au militat pentru ridicarea nivelului cultural al românilor din Ţara Silvaniei şi pentru împlinirea visului de veacuri a românilor, acela de a se uni într-un singur stat. În calitate de preoţi ei au fost  lideri de opinie în lumea satelor, contribuind la păstrarea valorilor tradiţionale ale românilor, a moralei creştine, dar ei au fost şi luminători de carte, fiind şi directori ai şcolilor confesionale, unde limba de predare era limba română.

Un astfel de înaintaş a fost şi viceprotopopul de Bred, Iosif Vaida. El s-a născut în anul 1795 şi a fost hirotonit preot, în anul 1825, în Poptelec (azi Popeni)[2]. Era străbunicul mamei lui Corneliu Coposu.

Alături de vicarul Sterca Şuluţiu, Iosif Vaida a avut o contribuţie însemnată la ridicarea nivelului învăţământului românesc sălăjean, participând şi la Sinodul vicarial din 10 ianuarie 1850, de la Şimleu Silvaniei, când se pun practic bazele  învăţământului românesc în Sălaj[3].

De numele lui se leagă şi una din primele informaţii despre importantele vestigii arheologice existente pe teritoriul Ţării Silvaniei. Astfel, într-un raport, pe care Iosif Vaida îl trimite, la data de 12 noiembrie 1859, eruditului episcop Ioan Alexi, el face o informare precisă asupra existenţei acestor vestigii istorice, în special asupra celor de la Porolissum.

Aceste relatări reprezintă un revelator document de mentalitate, care se înscrie în curentul existent la mijlocul secolului XIX, când se înregistrează o sporire a interesului oamenilor de cultură faţă de istoria antichităţii[4].

Fiul lui Iosif Vaida, Gavril s-a născut în anul 1830, în localitatea Poptelec. A absolvit gimnaziul în anul 1848. El a urmat tot calea preoţiei, la fel ca şi tatăl său, absolvind cursurile facultăţii de  teologie din Blaj, în anul 1852. În anul 1853 a fost  hirotonit preot în localitatea |oimuş.

A îndeplinit apoi funcţia de notar al districtului greco-catolic al Noţigului.

În anul 1872 el a fost numit ca preot în “fruntaşa comună românească” Bobota.

Din anul 1894 a fost avansat la funcţia de vice arhidiacon al districtului Şamşud şi apoi în cea de protopop şi administator al aceluiaşi district protopopesc[5].

Familia Vaida era înrudită cu cea a marelui om politic Alexadru Vaida Voievod, Gavril Vaida fiind văr primar cu tatăl acestuia.

Gavril Vaida, ajuns protopop al tractului |amşud şi un fruntaş de seamă al Partidului Naţional Român, a luat parte la toate acţiunile politice şi culturale ale vremii.  

El a organizat la Bobota trei întâlniri ale comitetului de conducere al P.N.R.[6], dar şi adunări generale ale asociaţiilor culturale sălăjene. În fiecare an, de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, îşi sărbătorea ziua onomastică, la Bobota. Sub acest pretext, la aceste evenimente, la care participau clerul şi intelectualitatea sălăjeană, se discutau probleme de ordin cultural şi naţional, fără ca autorităţile maghiare să bănuiască acest lucru.

Gavril Vaida a fost membru fondator al Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni, membru pe viaţă al Astrei, precum şi al celorlalte asociaţii culturale sălăjene.

În anul 1909, alături de protopopul Vaida a fost hirotonit, ca preot cooperator, tânărul Valentin Coposu, absolvent al studiilor teologice la facultăţile din Budapesta şi Gherla. Tot în acel an Valentin Coposu se căsătorise cu nepoata lui Gavril Vaida, Aurelia Anceanu, absolventă a şcolii de fete de la Braşov[7].

Tânărul preot se implicase, alături de tatăl său, preotul Grigore Coposu, în acţiunile politice şi culturale ale vremii, încă din timpul studenţiei.

Alături de alţi studenţi teologi din Sălaj el a organizat o serie de petreceri de vară, ale teologilor, la Şimleu Silvaniei, banii strânşi cu aceste ocazii fiind donaţi “în favorul bisericii greco-catolice din localitate”[8]. Totodată aceste activităţi organizate de către studenţii teologi erau bune prilejuri pentru tineri de a se cunoaşte între ei şi de a se întâlni cu elita laică şi ecleziastică sălăjeană, care participa în număr foarte mare la aceste manifestări. 

Ajungând preot într-una din cele mai mari comune româneşti din Sălaj, tânărul Valentin Coposu va urca repede pe scara ierarhică a gradelor bisericeşti implicându-se, totodată, în activităţile politice şi culturale ale vremii.

În vâltoarea evenimentelor din toamna anului 1918, el înfiinţează, la data de 12 noiembrie, Sfatul Naţional Român din Bobota, al cărui preşedinte este ales de către săteni, precum şi Garda Naţională din comună[9].

Este ales apoi deputat din partea cercului electoral al Şimleului[10], calitate în care participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia  de la 1 Decembrie 1918 şi votează Unirea Transilvaniei cu România.

Pentru aceasta el a fost închis, în primăvara anului 1919, alături de mama şi sora lui Iuliu Maniu şi de ceilalţi fruntaşi politici români din zona |imleului, în temniţele din Ungaria, fiind eliberat în urma schimbului de ostatici, dintre armata română şi cea comunistă maghiară, care a avut loc pe data de 23 mai 1919, la Tiszafured[11].

Reântors acasă, la Bobota, Valentin Coposu îşi reia activitatea cu o intensitate şi mai mare, atât pe plan politic cât şi pe plan cultural.

Astfel, el participă, la data de 26 decembrie 1920, la Adunarea de reconstituire a despărţământului |imleu al Astrei.

La această adunare s-au luat decizii importante privind reorganizarea despărţământului şi programul de viitor al asociaţiei. Se prevedea, printre altele, înfiinţarea de biblioteci şi cooperative săteşti, precum şi de noi agenturi, fiind aleşi în acest scop 31 de delegaţi. Aceşti delegaţi, printre care a fost ales şi Valentin Coposu, erau preşedinţi ai noilor agenturi care urmau să ia fiinţă[12].

În această calitate el a desfăşurat o prodigioasă activitate. Ca rezultat al acestei activităţi putem remarca faptul că în anul 1923, din cei 156 de membri ai despărţământului |imleu al Astrei, 20 erau din Bobota. De asemenea, în anul 1924, pe data de 12 iulie, Valentin Coposu cu sprijinul Societăţii culturale “Sălăgeana”, societate a studenţilor sălăjeni de la facultăţile din Cluj, pune temelia unei “biblioteci poporale”, la Bobota. Biblioteca avea pentru început 130 de volume donate de către societatea studenţească[13].

În această atmosferă “politico-misticistă, plină de esenţă românească şi străbătută de patriotism”, care exista în casa familiei Coposu, din Bobota, la data de 20 mai 1914 a văzut lumina zilei Corneliu Coposu. După cum îşi amintea marele om politic pereţii casei din Bobota erau înţesaţi cu tablouri ale marilor înaintaşi Avram Iancu, Horea Cloşca şi Crişan, dar existau şi gravuri ale marilor oameni de cultură ai poporului nostru: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu[14].

După ce a urmat cursurile şcolii primare din Bobota, la frageda vârstă de doar 8 ani, copilul Corneliu este înscris la Colegiul Sf. Vasile din Blaj.

La această vârstă el nu înţelegea de ce tatăl său îl ducea la şcoală aşa de departe de casă, “peste patru judeţe, în târguşorul semănat cu ziduri înnegrite de vreme... Am înţeles însă, mai târziu, învăţând povestea măreaţă a locului sfânt, care a întrupat destinul istoric al naţiei noastre. Din sufletul mare al Blajului - mare cât vrednicia lui bicentenară - , am rupt şi eu o fărâmă. |i am pornit cu ea în lume, pe drumul arătat de dascălii mei”[15].

În anul 1930, la vârsta de 16 ani, Corneliu Coposu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1934.

Provenind dintr-o astfel de familie cu vechi tradiţii istorice şi politice a fost şi firesc ca el să fie atras încă de pe băncile facultăţii în vâltoarea luptelor politice şi de publicistică.

Debutul în cariera publicistică l-a făcut în coloanele ziarului din Cluj, România Nouă, care era condus de către Zaharia Boilă.

La început semnează cu iniţialele C.C. rubrica intitulată Ştiri din Sălaj.  După acest debut abordează apoi, în articolele sale, o problematică variată. Tematica articolelor sale din această perioadă cuprinde probleme de natură politică, în care face un aspru rechizitoriu al guvernării liberale, probleme sociale, dar şi culturale şi sportive. Astfel, până în anul 1938 el publică peste 170 de articole, fără a fi însă un gazetar de duzină.

Un loc aparte în articolele sale îl ocupă evocarea unor momente fundamentale din istoria Ţării Silvaniei şi a Transilvaniei, precum şi scrierea unor lucrări cu caracter biografic ale unor mari personalităţi ca: Inochentie Micu, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu, Victor Deleu etc.

Tuturor acestor înaintaşi le-a consacrat rânduri înălţătoare, căci cea dintâi normă a unei tradiţii politice este continuitatea. De aceea Corneliu Coposu în articolele sale revendică tradiţia luptătoare a Ardealului drepturile sale fireşti la cultură şi limbă maternă. Astfel de articole sunt: Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu[16]; Revoluţia ardeleană - 1848[17]; Supplex Libellus Valachorum[18]; Tradiţia istorică a Ardealului românesc[19]; Alba Iulia[20]; Temeiul juridic al Consiliului Dirigent al Ardealului[21]etc.

La capătul de drum al aceste tradiţii luptătoare a Ardealului el îl aşează pe mentorul său politic, Iuliu Maniu. Despre acesta Corneliu Coposu afirma, după 1989, că “a reprezentat spiritualitatea şi gândirea românească din secolul nostru. Aşa cum unchiul său, Simion Bărnuţiu, reprezintă în opinia mea figura cea mai importantă a secolului trecut din punct de vedere al gândirii politice şi al geniului pe care l-a dovedit în cărţile şi ideile lui, tot aşa Maniu, în secolul următor, reprezintă chintesenţa spiritualităţii româneşti”.

De asemenea, marele cărturar Gheorghe Şincai, care a înfiinţat peste 300 de şcoli româneşti în Transilvania, printre ele fiind şi cea din Bobota, este considerat de către Corneliu Coposu “stâlp vrednic al stăpânirii noastre legitime pe aceste plaiuri”. Şi el afirma faptul că Gheorghe Şincai “şi-a închis ochii spre veşnică odihnă, într-un sat sălăgenesc, de pe valea Crasnei. Iar osemintele gârbovite de desagii ce adăposteau cea mai scumpă comoară a neamului românesc au fost aşezate sub glia din Bobota, în faţa bisericii vechi, la umbra unui păr bătrân”[22].

Pentru a eterniza memoria marelui iluminist care se presupunea că şi-ar fi dat obştescul sfârşit la Bobota, sub îndrumarea protopopului Valentin Coposu s-a înfiinţat aici Societatea culturală Gheorghe Şincai.

Obiectivele acestei societăţi erau de a construi o şcoală, care să poarte numele marelui cronicar şi a unui monument pe locul unde se presupunea că ar fi înmormântat în Bobota.

Preşedintele societăţii  era tânărul notar al comunei Victor Boroş. Din ea mai făceau parte o serie de studenţi, printre care se găsea şi Corneliu Coposu, dascălul local, Augustin Buhai, alţii tineri şi localnici în frunte cu primarul Nicolae Ciocean[23].

S-a început strângerea de fonduri, prin organizarea unor acţiuni culturale, iar preşedintele societăţii a trimis “cu îngăduinţa ministerială”, un apel, însoţit de 10 ilustrate, pentru răscumpărare, în toată ţara, tot pentru îndeplinirea acestui scop nobil. Preşedintele societăţii a început să cutreiere ţara, distribuind aceste ilustrate şi argumentând fondul pentru ridicarea monumentului propus [24].                 

Astfel, în anul 1939, cu ajutorul escadronului 18 cavalerie, comandat de către căpitanul Gheorghe Rizescu, cantonat la Bobota şi cu sprijinul locuitorilor s-a reuşit să se ridice un monument în formă de cruce, pe locul unde se presupunea că s-ar afla mormântul marelui cărturar[25].

Anul 1940 a fost un adevărat cutremur nu numai pentru familia Coposu, ci pentru întreaga suflare românească din Ardeal.

În urma Dictatului de la Viena, din 30 august, familia Coposu a fost nevoită să părăsească Bobota, unde Valentin Coposu păstorise peste 30 de ani, deoarece el era trecut din nou ca şi în anul 1919 pe lista neagră a autorităţilor maghiare.

Pentru că nu l-au găsit la Bobota pe protopopul Valentin Coposu, trupele maghiare s-au răzbunat şi au aruncat în aer monumentul înălţat, în memoria lui Gheorghe Şincai, doar cu un an înainte, arborând în locul lui steagul unguresc.

Familia Coposu s-a refugiat lângă Alba Iulia, în comuna Coşlariu, unde Valentin Coposu a mai păstorit doar un singur an, deoarece la data de 28 iulie 1941, la vârsta de numai 54 de ani, în urma unui atac de cord a trecut la cele veşnice. Ultima lui dorinţă a fost aceea de a fi înmormântat la Bobota, după ce Ardealul va fi eliberat[26].

După acest tragic eveniment, familia Coposu s-a mutat la Bucureşti, Corneliu Coposu fiind numit din 1940 secretarul politic al lui Iuliu Maniu, el fiind totodată, după cum afirma distinsa d-nă Flavia Bălescu, sora sa, “stâlpul şi bucuria noastră”[27].

În perioada 1941-1944 Corneliu Coposu publică în coloanele ziarului Ardealul o serie de articole în care protestează cu hotărâre şi energie împotriva Dictatului de la Viena.

Cu duioşie şi melancolie deapănă amintiri din zilele petrecute pe pământul natal din Bobota cu prilejul sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun. De asemenea, el descrie cu multă măiestrie stilistică suferinţele fraţilor înstrăinaţi, vibrând în cuvintele sale pline de emoţie inimile tuturor românilor refugiaţi.

La 22 septembrie 1944 Corneliu Coposu susţine la sala Dalles din Bucureşti o conferinţă cu tema Ţara Sălajului. Ea a fost publicată apoi şi în volum.

În această lucrare el evocă trecutul istoric al Ţării Silvaniei, personalităţile marcante pe care acest colţ de ţară, adevărată “piatră de hotar” a românilor le-a dat ţării, afirmând totodată dreptul istoric şi demografic al românilor asupra Ardealului.

Corneliu Coposu sublinia faptul că Ţara Silvaniei “s-a dovedit a fi o scânteietoare frântură de leagăn a naţiunii noastre”, purtând “focul nestins al naţionalismului dârz, autohton, izvorât din durerile comprimate ale neamului românesc. (...) În Ţara Silvaniei ne-a fost încercată, mai mult decât oriunde, răbdarea. Asuprirea şi umilinţele ne-au fost acolo ursitoare întunecate. Înfrăţiţi cu ele am spart crusta nefiinţei şi am legat Sălajul pentru totdeauna de veşnicia românească. Noi suntem stăpânii lui adevăraţi. Căci nu-l stăpânim de ieri, prin forţă, în temeiul unui ^arbitraj^. Suntem acolo din vremuri de piatră. În faţa trecutului nostru nu stau în picioare angajamente ci drepturi câştigate”[28].

După terminarea războiului, Corneliu Coposu publică în coloanele oficiosului P.N.Ţ., Dreptatea, până când acesta a fost interzis, o serie de articole, dintre care multe au devenit apoi capete de acuzare la proces. Dintre acestea amintim articolele: De vorbă cu un comunist[29]; Omul zilei: democratul fenedist![30] sau articolul Sfânta mare neruşinare[31]. În aceste articole el îi atacă virulent pe parveniţii noii puteri.

În urma capcanei întinse de către securitate la Tămădău, P.N.Ţ. a fost dizolvat, iar liderii săi, printre care se găsea şi Corneliu Coposu au fost închişi, intentându-li-se procese comandate de la Moscova, prin care au primit ani grei de închisoare, foarte mulţi dintre aceştia găsindu-şi sfârşitul în temniţele comuniste.

În timpul detenţiei principalele forme de supravieţuire le-au reprezentat- după cum mărturisea şi Corneliu Coposu- credinţa în Dumnezeu şi apelul la cultură.

Pentru a-şi păstra intelectul în activitate, în perioada de izolare totală, Corneliu Coposu făcea traduceri literare în plan mental.

Din literatura engleză a tradus poezia If a lui Rudyard Kipling, despre care Şerban Cioculescu spunea că este cea mai bună traducere a acestei poezii dintre sutele care-i trecuseră prin mână. Poezia a fost publicată şi de către istoricul Nicolae Baciu, pe vremea aceea rector al Universităţii din Honolulu, cu note apreciative la adresa acestei traduceri.

De asemenea, a “scris” mii de poezii, din care aproximativ 100, au fost transcrise de către surorile lui, după eliberarea din închisorile comuniste.

Inventa şi rezolva mental probleme de matematică ajungând la o stare de spiritualizare şi o deosebită uşurinţă în gândire.

Astfel de metode au fost folosite de mulţi deţinuţi politici pentru a-şi salva memoria.

Cea mai reprezentativă poezie din această perioadă ni se pare a fi poezia Rugă, scrisă în condiţii de izolare totală şi din care răzbate suferinţa îndurată, dar şi speranţa în găsirea liniştii sufleteşti şi a puterii de a uita aceste tragice momente[32].

Opera scrisă a lui Corneliu Coposu cuprinde şi apariţii în volume. Acestea sunt: Ungaria ne cere pământul, apărut la editura Luceafărul din Zalău, în anul 1940; Ţara Sălajului, Bucureşti, 1944; Armistiţiul de la 23 August 1944 şi implicaţiile lui, apărut în anul 1978, în  S.U.A şi la editura Gândirea românească din Bucureşti, în anul 1990; Retrospective asupra istoriei contemporane, în anul 1990 şi 1996, Bucureşti, colecţia Problemele timpului; Dialoguri cu Vartan Arachelian, la editura Anastasia, în anul 1991; Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, tot la editura Anastasia, în anul 1996. A colaborat şi la volumele: Iuliu Maniu în faţa istoriei (1992), Ion Mihalache în faţa istoriei (1993) şi la volumul Din gândirea creştin-democrată românească (1995).

Încă în plin regim comunist Corneliu Coposu, împreună cu profesoara Valeria Ciocean, din Bobota, fina sa, a reuşit, după multe strădanii, să îndeplinească obiectivul principal al societăţii culturale Gheorghe Şincai, care luase fiinţă, în Bobota,  după cum am mai arătat, încă din perioada interbelică şi anume acela de a ridica un monument închinat marelui cărturar.

Astfel, pe data de 3 iunie 1989, Corneliu Coposu participă la dezvelirea bustului lui Gherghe Şincai, la Bobota, însă nici aici nu a scăpat neurmărit de către Securitate, care nota în raportul său că: “Pe parcursul şederii în comună şi în alte localităţi din judeţ a fost anturat de trei surse din legătura noastră[33].

Din cauză că era tot timpul urmărit de către Securitate a preferat să nu facă neplăceri prieteniilor sau rudeniilor pe care îi avea în Bobota, deoarece după ce se întâlnea cu ei erau contactaţi de către Securitate. Astfel, vizitele sale în Sălaj, în timpul dictaturii comuniste au fost foarte rare.

Probabil din această cauză, dar şi din pricina unei crize de lombosciatică nu a putut să participe la sfinţirea bisericii din Bobota, care a avut loc pe data de 20 octombrie 1986, dar a trimis profesoarei Valeria Ciocean un material intitulat Laudă clerului[34].

Traiectoria pământeană a lui Corneliu Coposu s-a încheiat la data de 11 noiembrie 1995, fiind regretat de către o naţiune întreagă, în slujba căreia şi-a dedicat întreaga viaţă.

În concluzie, putem afirma faptul că familia Coposu şi înaintaşii săi, începând de la Iosif Vaida şi până la Corneliu Coposu, a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea Sălajului şi din punct de vedere cultural.

Corneliu Coposu, cel mai de seamă reprezentant al acestei familii, a fost fără îndoială unul din cei mai mari oameni politici ai României de secol XX, dar şi un însemnat om de cultură.


[1] Corneliu Coposu, Confesiuni.Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, 1996, p. 28

[2]Şematismul Diecezei greco-catolice Gherla, anul 1867, Gherla, 1867, p. 152

[3] D. Stoica, I.P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălajului, Şimleu, 1908,  p. 77

[4] Radu Ardevan, Vestigii arheologice sălăjene semnalate la 1859, în Acta Musei Porolissensis ( A.M.P), I, Zalău, 1977, p. 135-139

[5]Şematismul Diecezei  greco-catolice Gherla, anul 1867, Gherla, 1867, p. 152 şi 164; Şematismul Diecezei greco-catolice Gherla, pe anul 1900, p. 199 şi 343

[6] Corneliu Coposu, Confesiuni ..., p. 24-25

[7] Ioan Ciocian, Doru E. Goron, Corneliu Coposu - descendent al unor ilustre familii de luptători naţionali din Sălaj, în revista Alma Mater Porolissensis, an I, nr. 2, 2000, p. 51

[8] Gazeta de Duminecă, VI, nr. 29 din 19 iulie 1909

[9] Cornel Grad, Doru E. Goron, E. Wagner, Consilii şi gărzi naţionale în Sălaj în anul 1918, în Acta Musei Porolissensis, XII, Zalău, 1988, p. 487

[10] Marea Unire de la 1918, I, Bucureşti, 1943, p. 75

[11] Viorel Ciubotă, Documente inedite privind schimbul de ostatici de la Tiszafured din 23 mai 1919, în Satu Mare. Studii şi comunicări, XV-XVI, 1998-1999, p. 371-403; Marin Pop, Aspecte ale campaniei armatei române din 1918-1919. Calvarul fruntaşilor politici din Şimleu, în rev. A.M.P., II, nr. 5, 2001, p. 62-66

[12] Gazeta de Duminecă, nr. 1-2 din 10 ianuarie 1921

[13] Idem, nr. 1-2 din 4 ianuarie 1925

[14] Corneliu Coposu, Confesiuni ..., p. 26

[15] România Nouă, V, nr. 104 din 24 iunie 1937

[16] Ardealul, III, nr. 16 din 17 aprilie 1943

[17] Pământul românesc, I, nr. 3, 1941

[18] Calendarul Ardealului, 1943, p. 125

[19] Ibidem,  p. 47-54

[20] Ardealul, II, nr. 37 din 28 noiembrie 1942

[21] Pământul românesc, III, nr. 17, 1944

[22] România Nouă, IV, nr. 88 din 25 aprilie 1936

[23] Valeria Ciocean, Legendă şi adevăr privind moartea lui Gheorghe Şincai la Bobota, în A.M.P., I, Zalău, 1977, p. 242

[24] România Nouă, IV, nr. 88 din 25 aprilie 1936

[25] Vezi Valeria Ciocean, op. cit., p. 242

[26] Necrologul lui Valentin Coposu,  în fondul Corneliu Coposu din arhiva Muzeului de Istorie şi Artă din Zalău

[27] Corneliu Coposu, Confesiuni ..., p. 191

[28] Corneliu Coposu, Semnele Timpului, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 82-93

[29] Dreptatea, nr.91 din 26 mai 1946

[30] Idem, nr. 93 din 29 mai 1946

[31] Idem, nr. 43 din 14 octombrie 1944

[32] Poezia este publicată în cartea Corneliu Coposu, Confesiuni ..., p. 150-151

[33] Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1996, p. 166

[34] Ibidem, p. 145; Materialul se găseşte în posesia profesoarei Valeria Ciocean din Bobota, care ne-a confirmat primirea lui.

Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău
Marin Pop

Articol citit de 4535 ori.

Alte articole