Corneliu Coposu Fan Page

Preoți greco-catolici înaintași ai lui Corneliu Coposu (II). Familia Anceanu de Ciolt - Caiete Silvane, noiembrie 2010

Înapoi la Familia Coposu

(articol apărut în revista „Caiete Silvane”, an VI, nr. 11 (70), noiembrie 2010, p. 33-36)

Simion Anceanu de Ciolt, cel mai îndepărtat înaintaș din familia Ancenilor, pe linia maternă a lui Corneliu Coposu, pe care l-am descoperit în documentele de arhivă, s-a născut în anul 1827 și a fost hirotonit preot în parohia Surduc, în anul 1856. În anul 1867 îl găsim ca vicearhidiacon surogat și inspector peste școlile naționale din Districtul Surducului, asesor consistorial și comisar delegat în cauze matrimoniale. Biserica de lemn din Surduc purta hramul Nașterii Domnului. Casa parohială era de lemn, iar biserica avea matricole doar din anul 1851. Nu exista local pentru școală. Cei 40 de școlari aveau totuși un învățător, în persoana lui Georgiu Pușcașiu. De parohia Surducului aparținea și filia Solona, care avea și ea o biserică de lemn, cu hramul Sfântului Nicolae 1.

Simion Anceanu s-a căsătorit cu Ludovica Bohățiel 2, fiica lui Mihai Bohățiel și rudenie apropiată a vestitului căpitan suprem al districtului Năsăud, Alexandru Bohățiel.

În anul 1856 când a fost hirotonit preot în Surduc, se ridicase deja o nouă biserică de lemn, deoarece biserica veche a fost incendiată și a ars „dimpreună cu toată comuna”, în timpul revoluției din 1848-1849. Însă, „după leniștirea spiritelor și a timpului”, credincioșii și-au construit o biserică nouă, „fără fundament, numai pe tălpi”. Biserica nu avea nici turn. Era „scundă, întunecosa” și avea o înălțime de maxim 1,50 m, „așia că un om înalt ajunge cu capul în grinzele. Ferestrile asia sunt de mici încât din afară cugetă omul că nici nu are ferestri”. Sunt cuvintele preotului protopop tractual Vasiliu Pop, care devine administratorul parohiei Surduc, după moartea preotului Iulian Anceanu, fiul lui Simion Anceanu, în anul 1908, când se decide construcția unei biserici noi de piatră. Biserica de lemn a fost construită în numai un an de zile, fiind gata deja în anul 1850. Ea purta hramul Nașterii Domnului 3.

După cum am arătat mai sus, Simion Anceanu îndeplinea și funcția de inspector peste școlile din districtul Surducului. Era, după cum am văzut și la Iosif Vaida, perioada de început a școlilor confesionale românești, după importantele hotărâri ce s-au luat în cadrul Sinodului Vicarial de la Șimleu Silvaniei, pe data de 10 ianuarie 1850. Se încerca să se construiască edificii școlare noi, chiar dacă erau din lemn. De asemenea, se căutau învățători calificați sau măcar cantori, care să-i educe pe copii și să-i scoată din întunericul neștiinței.

Pe data de 16 noiembrie 1865 protopopul Simion Anceanu trimitea la Gherla o cerere a locuitorilor din Cristolțel, care se angajau, prin contract, să ridice un edificiu școlar de piatră sau de cărămidă. Protopopul sublinia că dacă i se acorda și învățătorului o remunerație corespunzătoare să se aprobe cererea, care este una impresionantă. Locuitorii din Cristolțel, „ca doritori de cultura pruncilor și pruncelor” lor, au câștigat o grădină de școală în sat, „în locul care e mai frumos și mai comod”. Doreau să-și ridice o școală proprie, însă oficiul protopopesc a luat decizia ca mai întâi să fie construită școala din Surduc, la care să frecventeze și copii din filia Solona., „care principiu – reconosc locuitorii din Cristolțel – foarte înțelepțește poate fi întemeiat pentru comune care de sine nu sunt capace a întemeia și edifica școală și a plăti docente abil”. Din fericire, locuitorii din Cristolțel, „din darul lui D-zeu” erau în stare să construiască o școală nouă în satul lor, „cu plan bun”. De asemenea, puteau plăti „docente abil, care a binevoi ilustrisimul Ordinariat a ni-l dispune”. Cereau dreptul de a-și construi școală proprie și cereau învățător calificat. Subliniază că dacă era nevoie, se învoiau ca la școala lor să învețe și copiii din Surduc. Aduc în discuție și principiul moralității. Localitatea Cristolțel era „pură română”, iar copiii ar învăța numai cele auzite la „santa biserică și în școală”. În schimb, spun ei, în Surduc, „unde de la mulțimea acolo locuitorii țigani, serbitorii curților și alți veniți, neîncetat ar auzi suduind pe D-zeu, raiul și sînții, care lucru nouă ne-ar fi foarte cu durere și întristare” 4. Așadar, protopopul Simion Anceanu, în calitatea sa de inspector al școlilor din districtul Surduc și vicearhidiacon surogat (adjunct), cere Ordinariatului de la Gherla să aprobe cererea justificată, lăudabilă a locuitorilor din Cristolțel, demnă de urmat și de alte localități.

Pe data de 10 noiembrie 1866 locuitorii din Surduc, sediul protopopiatului, se obligau „din voia noastră liberă și neschimbat și pre noi în sine și pre toți urmașii noștri pentru totdeauna” să susțină școala confesională și pe învățătorul local, pe care urmau să-l plătească în modul următor: locuință de serviciu în „casa școalei” și folosința grădinii școlii; 40 de florini în valută austriacă; 42 merțe mari de mălai în grăunțe pe an, „computând merțe cu 20 cupe”; 80 „funți lard”, 80 fuioare și 80 cupe sau 4 merțe de mazăre; 6 „orgi” de lemne de foc.

Acest „Instrument fundațional” a fost făcut în 3 exemplare și legitimat și de către judele cercual Ioan Pop și aprobat de Guberniul Transilvaniei la 8 mai 1868.

De remarcat, însă, că localitatea Surduc, unde păstorea protopopul Simion Anceanu, nu avea încă local nou de învățământ, dar prin acest act se angajau să construiască un edificiu nou, să-l conserve și doteze „cu toate cele de lipsă”, din al lor, adică mobilier, unelte și lemne de foc în fiecare iarnă, „câte se vor pofti” 5.

Simion Anceanu și Ludovica Bohățiel au avut un singur copil, pe Iulian. El s-a născut în anul 1857 în localitatea Orman, lângă Surduc. A absolvit Facultatea de Teologie la Gherla și a fost hirotonit ca preot în Surduc în anul 1884 6.

Din păcate, preotul Iulian Anceanu a decedat la vârsta de 49 de ani, la Spitalul din Cluj, în urma unui tragic accident de trăsură, pe data de 4 noiembrie 1906. În Registrul matricol al decedaților, la cauza morții sale este scris că „și-a înfrânt un picioru”. A fost înmormântat de un sobor de preoți, în frunte cu Vicarul Silvaniei Alimpiu Barboloviciu și protopopul tractului Surduc, Vasile Pop. Acesta din urmă era preot în Cristolț și i-a luat locul lui Iulian Ancean, ca interimar la parohia Surduc 7.

Din căsătoria lui Iulian Anceanu de Ciolt cu Cornelia Vaida, fiica protopopului Gavril Vaida, au rezultat 3 copii.

Primul născut a fost Simion Anceanu de Ciolt, care a fost botezat cu prenumele bunicului său. El vede lumina zilei la data de 18 februarie 1885, la Surduc și a fost botezat pe data de 2 iunie 1885. Ca nași de botez i-a avut pe Alexandru Bohățiel, fostul căpitan suprem al districtului grăniceresc al Năsăudului și pe Susana Mihali, născută Bohățiel, preoteasă greco-catolică în Călacea. Preot de botez a fost Ștefan Ilieșiu, paroh și protopop în Cristolț, iar moașă Teodora Riza 8. Așadar, iată că familia Anceanu de Ciolt se înrudea și cu celebra familie românească a Bohățieilor.

Cel de al doilea născut al familiei Anceanu a fost Valeriu Mihaiu Anceanu de Ciolt. El vede lumina zilei, tot la Surduc, la data de 14 septembrie 1889 și a fost botezat pe data de 26 decembrie 1889. Ca nașă de botez a avut-o pe Maria Barbolovici, născută Bocșa, soția vicarului Alimpiu Barbolovici. Preot de botez a fost chiar vicarul Barboloviciu, iar moașă tot Teodora Riza 9. A urmat cariera juridică, fiind notar public la Șimleu, unde s-a căsătorit cu fiica Vicarului Silvaniei Alexandru Gheție. După 1918, în perioada interbelică, îl regăsim ca notar public în orașul Jibou. A avut și el de suferit după instaurarea regimului comunist. Este înmormântat în cimitirul din localitatea Surduc.

Cel de a-l treilea copil al familiei Anceanu a fost Aurelia, mama lui Corneliu Coposu, născută în anul 1893 10.

Preotul Iulian Anceanu, în scurta sa viață, a desfășurat o prodigioasă activitate, atât pe plan religios, cât și în domeniul învățământului confesional, fiind directorul școlii confesionale din Surduc și filia Solona.

Pe data de 3 iunie 1897, de exemplu, preotul Iulian Anceanu participă la Conferința preoțească a tractului Surduc, care s-a ținut îl localitatea Cristolțel, unde era paroh Vasile Pop, administratorul tractual, care a și convocat-o.

După cum era tradiția, întâi s-a oficiat liturghia, după care au început lucrările conferinței. Notar ad-hoc a fost ales Pahoniu Pop, preot în localitatea Lozna Mare. Preoții prezenți declară că au toți protocoale matriculare, privind născuții, cununații, divorțații și decedații, și că le țin în cea mai perfectă ordine. Se trece, apoi, la problema școlilor confesionale. Protopopul Vasiliu Pop subliniază că a fost atenționat de Inspectoratul școlar că dacă nu va exista la școala din Cristolțel un învățător calificat și cu un salariu de 300 florini, se va închide școala. Cere opinia preoților prezenți, în acest sens. Preoții subliniază că cele mai multe școli din tract erau în aceeași situație, că trebuiau renovate toate.

O altă problemă supusă dezbaterii a fost cea a grânarelor bisericești. De asemenea, protopopul subliniază că adunarea generală a Reuniunii Învățătorilor din jurul Gherlei urma să aibă loc la Lozna Mare, a treia și a patra zi de Rusalii. Dorea ca tractul Surducului să fie reprezentat printr-o delegație, care să fie de față, pe data de 14 iunie, când invitații urmau să sosească la gara din Letca. Se decide ca tractul Surducului să fie reprezentat de protopopul Vasiliu Pop și preoții Iulian Anceanu, Alexandru Florean, Nicolau Popovici și Iacob Marga.

Interesantă și justă, în același timp, ni se pare hotărârea ca preoții care au absentat nemotivat de la conferința tractuală să fie pedepsiți cu câte o amendă de 2 florini, banii stânși urmând a fi folosiți „pentru premierea celor mai buni scolari din tract cu ocasiunea examenelor” 11.

Preotul Iulian Anceanu îndeplinea și funcția de președinte al Reuniunii Învățătorilor Români Sălăjeni (R.Î.R.S.) din districtul Surducului.

Ședința de primăvară a reuniunii învățătorești din anul 1902 s-a desfășurat în localitatea Solona, filie a parohiei Surduc, administrată de parohul Iulian Anceanu. Cu această ocazie el a promis un premiu de 10 coroane celei mai bune dizertații a învățătorilor, care urmau să fie prezentate în ședința de toamnă a reuniunii.

Ședința de toamnă a R.Î.R.S. a avut loc pe data de 4 decembrie 1902, la școala greco-catolică din localitatea Muncel.

Premiul pentru cea mai bună dizertație a fost câștigat de învățătorul Zaharie Coste și a avut o temă foarte interesantă și de actualitate, la vremea respectivă, și anume: „Ce are de a face învețătorul ca elevii de scolă se cerceteze scola cu încunjurarea pedepselor”.

Pe data de 15 februarie 1903, învățătorul din Cristolțel, Cassian Moldovan, face o recenzie dizertației. El subliniază că tema a avut două părți: Prima se referea la cauzele frecvenței școlare reduse și a doua la mijloacele de combatere a acestui fenomen, „făcând pre părinți se-și trimită pruncii la scolă, iar pe aceștia se o cerceteze cu drag”.

Învățătorul Zaharie Coste subliniază în dizertația sa că printre principalele cauze a frecvenței reduse se număra „indiferentismul” părinților, situația economică și problemele de sănătate ale elevilor.

Nepăsarea populației față de școală, erau de părere ambii învățători, se putea contracara printr-o aplecare spre practică a programei școlare și predarea, de exemplu, a modului cum se puteau cultiva pomii fructiferi, cum se puteau iniția în stupărit, mătăsărit sau industria casnică, cum era împletitul nuielelor, paielor și papura, „cari sunt tot atâta rami, cu cari se pot ocupa și cei săraci aducând venituri însemnate”. Așadar, în special în perioada de iarnă, se putea câștiga un venit important din practicarea acestor ocupații tradiționale.

O altă măsură viabilă era acea a înființării de către învățători și autoritățile competente a școlilor pentru adulții neștiutori de carte, „unde coadunându-se tineri și bătrâni în lungile seri de iarnă și în duminecile și serbătorile de preste întreg anul”, puteau folosi timpul liber în mod util și să învețe a scrie, citi și socoti. Puteau învăța „drepturile și datorințele cetățenești din sfera economiei și c-un cuvânt despre tote trebuințele, ce abvin în viața de tote dilele”. Oricum, iarna și în sărbătorile legale era o perioadă moartă în agricultură, „când și așa î-și petrec timpul în crâșmă bând, certându-se, sara jucându-se cărți”. De asemenea, învățătorii, în colaborare cu preoții, cei doi lideri de opinie în lumea satului românesc, aveau datoria de a înființa diferite reuniuni de credit, sistemul Raiffeisen, reuniuni de temperanță, împotriva consumului exagerat de alcool, de valorificare a fructelor, cerealelor, laptelui, ouălor și magazinelor de alimente, „al căror folose oricine le pote aprecia”.

O direcție importantă era cea a educației naționale, prin introducerea studiului istoriei, „arătând faptele mărețe ale unor omeni însemnați ai strămoșilor și ai neamului nostru”. La fel, după cum era normal, făceau toate popoarele civilizate, „și deoarece și nouă ne-a dat Dzeu tot acele simțiri și facultăți spirituale, noi încă am putea ca și ei se înaintăm, că nu astfel se ajungem la sapă de lemn și de bajocura și disprețul altor neamuri”.

Preotul Iulian Anceanu, „după cetire și-a împlinit promisiunea”, adică a plătit premiul de 10 coroane învățătorului Zaharia Coste, care era învățător în localitatea Solomon și avea o vechime de 26 de ani 12.

După moartea subită a preotului Iulian Anceanu, la data de 2 februarie 1907, administrarea interimară a parohiei Surduc și filiei Solona este dată de către episcopul Gherlei protopopului districtual Vasiliu Pop, care este introdus oficial pe data de 10 martie 1907. Condiția era ca văduva Cornelia Anceanu, născută Vaida, să poată locui încă un an la Surduc. Era, probabil, o cutumă, ca în anul de doliu preutesele văduve să se mai poată folosi de beneficiile parohiei administrată de soțul decedat.

Într-o scrisoare adresată episcopului diecezei de Gherla, protopopul Vasiliu Pop subliniază că în anul 1907 nu s-a folosit din veniturile parohiei Surduc și nici nu s-a mutat acolo. Anul de doliu s-a încheiat în noiembrie 1907, așa că a lăsat-o pe Cornelia Ancean și cei trei copii ai săi să locuiască și peste iarnă la casa parohială din Surduc 13, după care s-au mutat la Bobota, unde păstorea protopopul Gavril Vaida, tatăl ei.

Fiul cel mare al preotului Iulian Anceanu, Simion, unchiul dinspre mamă al lui Corneliu Coposu a urmat și el cariera preoțească, ajungând paroh tot în Surduc, precum au fost tatăl și bunicul său. Așadar, iată trei generații de „Anceni”, care au păstorit în localitatea Surduc și filia Solona.

Simion Anceanu era coleg de generație cu preotul Valentin Coposu, preotul din Bobota, tatăl lui Corneliu Coposu, care i-a și devenit cumnat prin căsătoria cu sora sa, Aurelia Anceanu.

În timpul păstoririi lui Simion Anceanu a fost definitivată construcția noii biserici din Surduc, care a fost sfințită în anul 1914. Astfel, pe data de 15 septembrie 1914, preotul Simion Anceanu cere episcopului Gherlei Vasile Hossu „dispuzețiune” pentru a sfinți noua biserică și să oficieze în ea. Având în vedere faptul că erau vremuri tulburi, izbucnind prima mare conflagrație mondială, pe data de 18 septembrie 1914, episcopul îi răspunde că putea să organizeze importantul eveniment al sfințirii, însă, „fără afluență de popor din jur – dând Noi prin aceste binecuvântarea Noastră archierească poporului credincios din Surduc și tuturor acelora cari au contribuit la edificarea bisericei și rezervându-ne a o consacra acea la timpul potrivit” 14. Așadar, nu participa la eveniment nici episcopul, promițând că o va face într-un moment mai potrivit, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deoarece el a trecut la cele veșnice.

Încă în plin război, în primăvara anului 1918, preoții transilvăneni sunt nevoiți să aleagă un nou Mitropolit al arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, în urma trecerii la cele veșnice a lui Victor Mihaly de Apșa.

Pe data de 23 aprilie 1918, are loc Conferința preoțească a tractului Surduc, a cărei scop principal a fost desemnarea a doi reprezentanți care, alături de protopop, să participe la alegerea noului Mitropolit arhidiecezan. Conferința a fost organizată în conformitate cu circularul trimis de episcopul Gherlei Iuliu Hossu. Printre preoții prezenți la conferință s-a numărat și Simion Anceanu, parohul Surducului și Solonei.

Protopopul tractual Vasiliu Pop a subliniat importanța conferinței. De asemenea, afirmă că deși toți preoții aveau aceeași calificare profesională și puteau fi aleși să participe la actul solemn al alegerii Mitropolitului, care urma să aibă loc pe data de 9 mai 1918, regula era de doi reprezentanți din fiecare tract, înafară de protopopul administrator. Erau prezenți 10 preoți. La prima votare, preotul Eugen Balint a obținut 7 voturi, iar Pahonie Pop doar 3. Așadar, primul reprezentant fusese ales. La cea de a doua votare, Pahonie Pop a obținut 3 voturi, Simion Anceanu tot 3, ceilalți contracandidați doar câte un vot. Astfel, s-a ajuns la balotaj între Pahonie Pop și Simion Anceanu. Primul obține majoritatea în fața lui Simion Anceanu și devine cel de al doilea reprezentant al tractului care urma să participe la solemnitatea de la Blaj 15.

Înfăptuindu-se Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, transilvănenii pășesc cu cu mare încredere în România Mare pe calea reformelor în toate domeniile. Astfel, pe data de 20 februarie 1919, episcopul greco-catolic al diecezei Gherla, Iuliu Hossu, trimite un circular tuturor protopopiatelor din dieceză pentru a organiza conferințe tractuale, în cadrul cărora să dezbată principalele probleme cu care se confruntau bisericile și școlile confesionale la vremea respectivă.

Pe data de 1 aprilie 1919, în parohia Buzaș, districtul Surducului, se desfășoară și Sinodul protopopesc, în conformitate cu circulara amintită mai sus. Așadar, scopul organizării lui a fost de „a se dezbate toate părerile și dezideratele preoțimei cu privire la biserică și școală, precum și postulatele juste personali”, în conformitate ce cele discutate la Conferința episcopească din 4 februarie 1919, a cărei hotărâri au fost trimise Consiliului Dirigent al Transilvaniei, care-și avea sediul la Sibiu.

După celebrarea liturghiei preoțimea s-a întrunit la casa parohială din Buzaș unde protopopul Vasiliu Pop, „prin vorbire acomodată”, deschide lucrările sinodului. Atanasie Sângeorzan, preot în Preluci a fost ales notar ad hoc al lucrărilor. Preoții formulează o serie de cereri, care urmau să fie înaintate episcopului Iuliu Hossu și de acolo mai departe Consiliului Dirigent: ei cer să se stipuleze, prin lege, dreptul „străvechiu” de a alege Mitropoliții și episcopii diecezani; la alegeri, pe lângă protopop, să mai participe câte doi reprezentanți din fiecare tract; cer reorganizarea tractelor în funcție de distanța de la sediul protopopesc; preoții greco-catolici pretind „egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională și nici decât” să nu fie mai „inferiori” decât ortodocșii; să se țină cont de calificare pe care au avut-o atât ei cât și învățătorii înainte de 1918; când se va face reforma agrară să primească o porțiune canonică de minim 32 jugăre cadastrale, pădure și pășune „în măsura unui econom fruntaș”; preoții care aveau filie să primească 1.000 de lei anual pentru întreținerea unui cal și „greutățile administrării filiei”; cer să se dea preoților și familiilor lor o reducere de 50% la călătoriile C.F.R..

O altă problemă foarte importantă care a fost dezbătută a fost cea pensiilor, a văduvelor și orfanilor de preoți. Sinodul a hotărât ca în proporția în care se ridica dotațiunea preoților, să se ridice și pensia, conform statutelor din 21 iunie 1909. Preoții ajunși la „deficiență” să capete atâta pensie cât le-a fost salariul pe ultima lună înainte de a fi pensionați. Văduvele de preoți să primească jumătate din salariul avut de preot, iar pentru fiecare copil orfan încă 500 de lei anual. Dacă erau orfani de ambii preoți, să primească fiecare câte 1.000 de lei anual. Pentru ca fondul de pensii să fie viabil, ei cer să se implice și statul român.

Se discută, apoi, problema școlilor confesionale. Sinodul, cu unanimitate de voturi, decide „la fondarea din nou a învățământului”. Biserica își rezerva dreptul de a susține școlile confesionale, „cu drept de publicitate”, prin mijloace proprii și cu ajutor de la stat. Plata pentru întreținerea școlilor și învățătorilor să se facă prin organele administrative comunale și „după modalitatea dărilor publice”. Statul să susțină pe mai departe școlile confesionale „căci numai așa putem fi pe deplin asigurați despre creșterea religiosa morală a pruncilor”. Statul să ia școlile primare sub „contul și îngrijirea sa”. El trebuia să se îngrijească ca în fiecare localitate să fie școală bună și corespunzătoare, prevăzută cu mobilierul și rechizitele necesare. De asemenea, să aibă numai învățători calificați. Să fie acceptați suplinitorii numai în ultimă instanță și interimar, până la venirea unui cadru didactic calificat. Să se facă diferența clară între cantor și învățător, știindu-se că înainte de 1918, la începuturile învățământului confesional românesc, în lipsa învățătorilor calificați, cantorii erau cei care îi învățau pe copii să scrie și să citească, după puterile lor. De asemenea, se cere ca statul să preia sub patronatul său atât edificiile școlare cât și casele parohiale.

Ultima problemă de pe ordinea de zi a fost acea a calificării clerului diecezan. Se propune introducerea în programa școlară a studenților teologi a unor materii mai practice, pentru ca preoții să fie în stare să calculeze și să facă „rațiunile bisericești”, deci situația lor financiară și să știe a se adresa în scris organelor ierarhice superioare. De asemenea, cer să fie introduse ca materii de studiu Medicina pastorală și Economia 16.

Din păcate, după anul 1919 nu știm ce s-a întâmplat cu cariera preoțească a preotului Simion Anceanu. În locul lui, la Surduc, apare un alt preot greco-catolic.

În concluzie, se poate afirma că și preoții greco-catolici din ramura ancenilor, înaintași pe linie maternă a lui Corneliu Coposu, și-au adus, pe deplin, aportul la păstrarea credinței strămoșești și dezvoltarea culturii românești în Țara Silvaniei.

Marin Pop

Note:

  • 1. Șematismul... pe anul 1867, p. 60, 64, 238
  • 2. Arborele genealogic al familiei Coposu întocmit de Corneliu Coposu, existent și în arhiva Muzeului Județean de Istorie și Artă-Zalău
  • 3. A.N. – D.J.SJ., Fond Protopopiatul Greco-Catolic Surduc, dos. 4, f. 3
  • 4. A.N. –D.J.CJ., Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla, dos. 2847; S. Retegan, Satul românesc din Transilvania ctitor de școală (1850-1867), Cluj, Ed. Echinox, 1994, doc. 147, p. 174
  • 5. A.N. – D.J.CJ., Fond Episcopia Greco-Catolică Cluj-Gherla, dos. 960/1866; S. Reteganu, op. cit., doc. 205, p. 220-221
  • 6. Șematismul... pe anul 1900, p. 282.
  • 7. A.N. – D.J.SJ., Fond Colecția registrelor de stare civilă, Registrul nr. 1.082, p. 25
  • 8. Ibidem, Registrul nr. 1.081, p. 15
  • 9. Ibidem, p. 31
  • 10. Din păcate, nu știm din ce cauză Aurelia Anceanu, mama lui Corneliu Coposu, nu este trecută în Registrul botezaților din parohia Surduc, la fel ca și frații săi. Registrul merge până la anul 1896
  • 11. A.N. – D.J.SJ., Fond Protopopiatul Greco-Catolic Surduc, dos. 6, f. 26-28
  • 12. Ibidem, dos. 5, f. 137-140, iar dizertația învățătorului Zaharia Coste este la filele 141-146
  • 13. Ibidem, dos. 6, f. 211-213
  • 14. Ibidem, dos. 4, f. 20
  • 15. Ibidem, dos. 6, f. 222-223
  • 16. Ibidem, f. 225-228

Articol citit de 5277 ori.

Alte articole