1956

France Marcovici, sora soţiei lui Corneliu Coposu, se stinge din viaţă în închisoarea Jilava.

12 ianuarie.

La Jilava, Corneliu Coposu este luat în anchetă de către sublocotenentul Vasile Ivan şi locotenentul Năstase Tudorancea.

17 ianuarie.

Executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Capitalei comunică printr-un referat că nu i-a găsit pe soţii Coposu la adresa indicată (!!) în vederea confiscării averii.

28 ianuarie.

Este anchetat de Vasile Ivan şi Alex Ungureanu.

24 martie.

Este anchetat de locotenentul major Gheorghe Puşcoci.

5 mai.

Tribunalul Municipal Bucureşti admite excepţia de necompetenţă invocată de procurorul militar şi îşi declină competenţa asupra revizurii dosarului, în favoarea Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare.

6 iunie.

Unitatea Militară 0123 solicită Direcţiei Penitenciarelor să comunice urgent unde se află Corneliu Coposu şi dacă a fost eliberat (!).

18 iunie.

După o amânare pe 8 iunie, cererea de revizuire este respinsă, pe motiv că nu există probe noi.

22 iunie.

Corneliu Coposu declară recurs la decizia de respingere a revizuirii. Se stabileşte apărarea din oficiu: avocat Dumitru Ghiţescu. De remarcat că, judecat în sfârşit, după opt ani de detenţie fără nici un temei legal, fie el şi inventat, Corneliu Coposu a apelat – fără succes însă – la toate formele posibile de atacare a sentinţei.

Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Coposu Corneliu, deţinut în penitenciarul Jilava, condamnat prin sentinţa Nr. 876 din 16 Iulie 1955 a Trib. Militar M.A.I., rămasă definitivă, la 15 ani detenţiune grea, pentru fapta prev. şi penală de art. 193 ind. 1 al. 3 C.P. prin prezenta cu onoare înaintez
recurs
împotriva sentinţei Onor. Tribunal Militar al Regiunii a II-a nr. 6800 din 18 Iunie 1956 de la Dos. Nr. 1110 – 1955 prin care se respinge cererea de revizuire înaintată de subsemnatul şi judecată de Onor. Completul de Fond al Trib. Teritorial, la 18 Iunie 1956. Recursul se sprijineşte pe următoarele
motive:

1. Onorata instanţă a respins cererea mea de revizuire înainte de a examina probele noui, depuse pentru înaintare la acest penitenciar în urma împrejurării că fila a II-a a cererii mele de revizuire, cuprinzând enumerarea acestor probe nu s’a găsit la dosar.

2. Onorata instanţă a binevoit a aprecia că întrucât la dosar există probe necontestate de mine, pe care se întemeiază sentinţa instanţei de fond – probele noui care erau de natură a scoate din uz o parte din materialul reţinut de sentinţa de condamnare nu ar fi în măsură de a schimba soluţia sentinţei. Subsemnatul socot că prin înlăturarea unora din piesele de la dosar, pe care se sprijineşte condamnarea, revizuirea poate fi solicitată, întrucât materialul incriminat ce îmi aparţine nu este suficient pentru a justifica încadrarea faptei şi severitatea pedepsei.

3. Onorata instanţă a înlăturat, fără motivare, probele noui invocate de către subsemnatul şi care erau de natură a determina o altă soluţionare a procesului.

Într-adevăr, după condamnarea mea am luat cunoştinţă de probe noui, fundamentale, care justificau cererea de revizuire, probe necunoscute la desbaterea în fond şi neexaminate de onorata Instanţă şi anume:

a). Inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii prev. şi penată de art. 193/1/al 3 C.P. şi anume a obligativităţii prevăzută de lege de a face parte la data comiterii infracţiunii (activitate intensă contra clasei muncitoare) dintr-un partid politic reacţionar. La acea dată partidul (Naţional-Ţărănesc) din care făceam parte nu era socotit reacţionar nici înăuntrul nici în afara ţării.

b). Elementele constitutive ale suszisei infracţiuni, indispensabile încadrării în textul de lege (activitate intensă contra clasei muncitoare, funcţiune de răspundere şi partid reacţionar) nu sunt întrunite concomitent în cazul din speţă.

c). Articolele incriminate scrise de mine s’au publicat după 6 Martie 1945, deci după data la care clasa muncitoare a preluat conducerea statului (între 1945 – 1946). Or în conformitate cu textul şi economia legii penale şi cu jurisprudenţa sovietică activitatea contra clasei muncitoare se socoteşte a fi desfăşurată în scopul de a împiedica preluarea puterii de stat de către clasa muncitoare (superb argument! – n.TCZ)

d). Prin îndepărtarea (ca străine de mine şi necunoscute) a unor piese incriminate, aflate la dosar, cade parţial motivarea sentinţei de fond care reţine în sarcina mea "activitate antisovietică" şi "instigare la război antisovietic" justificată de texte care nu-mi aparţin.

e). Administrarea unor probe dovedind împrejurarea că materialul incriminat a fost autorizat la apariţia lui de către onorata cenzură a Comisiei Aliate de Control (Sovietice) este de natură a schimba încadrarea faptului incriminat.

f). Prin noile probe propuse dovedesc că o parte din materialul pe care se sprijineşte sentinţa de condamnare, aflat la Dosarul meu (Nr. 1110/1955, vol. II filele 66 şi următoarele), aparţine altor autori.

g). Broşura reţinută ca termen de condamnaţiune cu titlul "Calendarul Ardealului" pe 1943, nu a fost răspândită, întrucât autorităţile cenzurii au impus publicarea de material care a determinat pe editori (între care subsemnatul) să retragă publicaţiunea, aşa cum pot să probez cu nouile probe anunţate.

h). Piesele acuzatoare de la dosar sunt reproduse în foto-copii parţiale şi trunchiate. Sensul adevărat al articolelor şi publicaţiunilor ar rezulta din aprecierea întregului cuprins al originalelor.

i). Parte din afirmaţiunile socotite calomnioase pot fi demonstrate şi explicate prin probe, ceea ce determină o reexaminare a sentinţei.

j). Prin activitatea mea de presă, favorabilă clasei muncitoare şi reformelor sociale, pe care o pot dovedi ca atare, cu material autentic, martori şi chiar cu o sentinţă de condamnare a mea pentru activitate antifascistă în 1938, se pot înlătura concluziile privind încadrarea mea în prevederile art. 193/ ind. 1 al. 3.

Vă rog să binevoiţi a admite recursul şi cererea de revizuire, în principiu înaintată de subsemnatul.

Corneliu Coposu

6 august.

Recursul (judecat prin dosarul nr. 268/56) este respins prin decizia nr. 267. Numele inculpatului este trecut greşit – Caposul.

15 septembrie.

Corneliu Coposu face o nouă cerere de revizuire, invocând trei noi martori: Ion Hudiţă, Mihai Popovici şi Gheorghe Zane. Aceştia vor declara în scris că acuzatul nu a ocupat funcţii-cheie în Partidul Naţional Ţărănesc.

9 octombrie.

Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare respinge cererea de revizuire.

12 octombrie.

Corneliu Coposu înaintează recurs împotriva respingerii revizuirii. Avocaţii săi sunt Vasile Grigore Cameniţa, Ion Ionescu şi Elena Trandafir.

20 octombrie.

Este transferat de la Jilava la Gherla.

27 noiembrie.

Prin decizia nr. 452, Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Colegiul Militar, admite recursul şi casează Încheierea din 9 octombrie (dosar nr. 465/956). Aceasta nu înseamnă decât că se acceptă audierea martorilor solicitaţi de acuzat şi administrarea altor probe. Mai multe amânări sunt provocate de imposibilitatea de a obţine un exemplar din statutul PNŢ; MAI informează că nu are aşa ceva, iar Biblioteca Academiei – că nu poate să-l scoată din arhivă. În final, recursul este respins din nou.

14, 15 şi 28 decembrie.

UM 0123 se interesează insistent dacă lui Corneliu Coposu i s-a confiscat averea şi recomandă executorului judecătoresc să le caute, în acest scop, pe soţia şi mama deţinutului, domiciliate pe Calea Dudeşti nr.86.

1957

5 ianuarie, ora 10.

Executorul judecătoresc comunică încă o dată că nu are ce confisca de la Ceposu Cornel. Asemenea erori sunt frecvente în documentele aflate în dosar. Într-un referat din 21 mai 1948, comisarul care semnează se referă la Coposu Cercei, iar comuna natală, Bobota, apare în variantele Dobota, Bibota, Balota şi "călătoreşte" din Sălaj în judeţul Dolj sau Regiunea Craiova.

8 mai.

Corneliu Coposu solicită recurs în supraveghere.

24 mai.

Fişa medicală de la Spitalul penitenciarului Văcăreşti menţio­nea­ză pentru Corneliu Coposu (celula 14, număr matricol 11):

Antecedente:

– reumatism cronic de la 20 de ani
- gastrită hiperacidă de la 18 ani
- apendicectomie la 10 ani
- amigdaloctomie la 33 ani
- spasm cerebral pe 17 februarie 1952

Concluzii:

– maladie hipertonică în fază neurogenă
- anemie
- apt pentru munci uşoare.

Printre numeroasele analize şi reţete prezente în dosare se menţionează şi stări de leşin.

17 iulie.

Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, refuză recursul în supraveghere.

7 august.

Se emite ordinul prin care Corneliu Coposu este transferat de la Gherla, Formaţiunea 0606, la Râmnicu Sărat, unde va ajunge pe 10 august, după un scurt tranzit la Aiud.

23 august.

Face cerere pentru câteva haine mai groase şi "pat permanent" (dreptul de a se aşeza pe pat în timpul după-amiezii). Cererea e înaintată la DGPCM.

8 octombrie.

Prin Decizia nr. 545, un nou recurs (Dosar 406/ 957) este respins, după amânări succesive pe 12 august, 11 septembrie şi 4 octombrie, cu obligarea acuzatului la 25 lei cheltuieli de judecată.

1958

9 ianuarie.

Un referat medical semnalează că n-a mai ieşit la aer de trei luni.

14 ianuarie.

Una din numeroasele solicitări ale medicului: odihnă şi regim alimentar special de 60 de zile, plus tratament cu calciu gluconic şi polivitamine. Se aprobă doar 15 zile.

1959

10 septembrie.

Corneliu Coposu este predat MAI-UM 0123/H, conform adeverinţei nr. 149347/9. IV. 59, pentru cercetări.

11 septembrie.

Este transferat de la Râmnicu Sărat la Bucureşti, la UM 0123/H conform ordinului DGPCM nr. 149347/9 sept. 59.

26 noiembrie.

Este trimis înapoi la Râmnicu Sărat.

1960

2 februarie.

În penitenciarul Râmnicu Sărat se stinge din viaţă Constantin Hagea, prin colaps cardio-vascular. Fişa sa medicală menţionează:

– crize frecvente de epilepsie
- aortită cronică
- sclero-emfizem pulmonar
- rahi-pleurită
- reumatism cronic
- spondiloză cervicală şi lombară
- tulburări funcţionale cardiace
- anemie.

Cu aceste afecţiuni trăise vreme de 13 ani în închisoare. Merită făcută o comparaţie cu unele persoane eliberate după 1989 pe caz de boală.

După opinia lui Corneliu Coposu, Râmnicu Sărat a fost cea mai dură dintre închisori. Aici au murit peste 90% dintre deţinuţii politici. Mâncarea nu depăşea 5-600 calorii pe zi (supe de orz fiert, fără nici un adaos), ceea ce, în afară de inaniţie, provoca frecvente avitaminoze (în momentul arestării, Corneliu Coposu cântărea 114 kg, iar la eliberare – 51). Personalul era asiatic (n-a putut identifica limba), cu aspect lombrosian, nu ştia cine sunt deţinuţii şi nu avea voie să vorbească deloc cu aceştia, astfel încât, cât timp s-a aflat aici, Corneliu Coposu a fost izolat într-o tăcere absolută, la ieşire manifestând dificultăţi de a vorbi şi, pe de altă parte, leşinând dacă trebuia să stea mai mult de zece minute în picioare. În general, Corneliu Coposu şi-a petrecut trei sferturi din cei 15 ani de detenţie singur în celulă. Paradoxal, această situaţie putea fi privită şi ca un avantaj, pentru că alteori avea drept colegi de celulă nebuni sau bolnavi de sifilis (ca să nu mai vorbim de informatori). La Râmnicu Sărat deţinuţii reuşeau să comunice între ei prin alfabetul Morse (Ion Mihalache îl învăţase acolo, în închisoare), utilizat prin bătăi în ziduri sau prin tuse. Prin acest sistem, un deţinut i-a comunicat lui Corneliu Coposu că i-a lăsat un mesaj în drum spre "baie" (un şopron în curte, unde se mergea în pielea goală, inclusiv iarna). Mesajul – un fir de aţă de vreo doi metri, însemnat cu cărbune în Morse – era următorul: Generalul Jienescu solicită înscrierea în PNŢ. Jienescu avea să se prăpădească în închisore, iar Corneliu Coposu va povesti:

De altfel, dacă nu mă înşel, am rămas doar vreo patru supravieţuitori. Ajunseserăm, după doi-trei ani, să identificăm celula care se deschide după scârţâitul specific. Aşa puteam să ne dăm seama care dintre deţinuţi este bolnav, care a murit. Era un ritual specific când murea câte unul. Era transportat pe un fel de targă în curtea interioară, de unde era dus cu o căruţă şi aruncat într-o groapă de la periferia cimitirului. Morţii erau îngropaţi în pielea goală, fiindcă îmbrăcămintea de pe ei se afla în inventarul puşcăriei. Bineînţeles, nu le făcea nimeni sicriu, îngroparea se făcea noaptea, iar groapa era săpată superficial. Noi am încercat după Revoluţie să găsim rămăşiţele lui Ion Mihalache, dar nu am reuşit.

În lungile perioade de izolare totală, pentru a-şi păstra mintea în activitate, Corneliu Coposu a "scris" mii de poezii, inventa şi rezolva mental probleme de matematică, făcea traduceri literare (una dintre ele, "If", de Rudyard Kypling, a reuşit după aceea să şi-o amintească), atingând acea stare (staza) în care suferinţele trupului prilejuiesc, paradoxal, o deosebită uşurinţă de gândire. Iar atunci când nu era singur în celulă, proceda la o adevărată acţiune de alfabetizare a deţinuţilor de drept comun, utilizând tot felul de improvizaţii (de pildă, scriind cu praf de DTT pe fundul unei gamele unse cu săpun). Aşa cum se ştie, mulţi deţinuţi intelectuali au recurs la aceste metode pentru a-şi salva mintea.

1962

6 aprilie.

Raport de indisciplină (şi-a permis să cheme gardianul), soldat cu cinci zile de carceră.

27 aprilie.

Miliţia Regiunii Ploieşti (?!) raportează Serviciului "C" că nu posedă decât o fişă personală şi o singură notă informativă despre activitatea de până la arestare a lui Corneliu Coposu. Alte materiale compromiţătoare nu mai posedăm.

12 iunie.

Referatul nr. 14/774404 al Serviciului "C" susţine că În timpul detenţiei nu a fost semnalat informativ (!!) Semnatarul, căpitan Ciumel, propune ca, după eliberare, lui Corneliu Coposu să nu i se permită stabilirea în Bucureşti, dar nici să nu i se fixeze domiciliu obligatoriu.

15 iunie.

Este prins destrămând aţă din faţa de pernă, fapt care îi aduce alte cinci zile de carceră. În închisorile comuniste era interzis, între altele, ca deţinuţii să posede ac şi aţă, hârtie şi unelte de scris. În rarele ocazii în care erau scoşi la plimbare în curte – o dată pe lună sau mai rar – era o mare bucurie dacă găseau o bucăţică de tablă ori de sârmă din care, prin ascuţirea pe cimentul celulei, îşi improvizau peniţe şi, dizolvând în apă un medicament colorat, puteau să scrie, pe mici bucăţi de pânză, pe care apoi le ascundeau în saltele. În felul acesta s-au învăţat limbi străine, s-au scris poezii şi chiar s-au rezolvat probleme de matematică. Deşi era interzis, preoţii întemniţaţi ţineau slujbe zilnice, în surdină, şi în general exista o strădanie permanentă de a menţine o minimă viaţă spirituală. Aceste "infracţiuni" erau pedepsite fie cu perioade de izolare (ceea ce însemna mâncare o dată la patru zile), fie cu alte măsuri. De exemplu, legarea strânsă a mâinilor de glezne, situaţie care, în afară de poziţia chinuitoare, transforma actul de a mânca într-un calvar grotesc.

27 iunie.

Prin decizia E/16450 a MAI, semnată de ministrul de interne Vasile Negrea, lui Corneliu Coposu i se stabileşte domiciliul obligatoriu pentru 24 de luni în comuna Rubla, raionul Brăila.

9 iulie.

Corneliu Coposu este eliberat din penitenciarul Râmnicu Sărat, efectuând integral anii de condamnare. În cei 15 ani de închisoare a fost deţinut (în unele cazuri de mai multe ori) la Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Malmaison, Craiova, Aiud, Rîmnicu Sărat, Poarta Albă, Capul Midia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, Sighetul Marmaţiei.

Conform Bietului de eliberare din Penitenciarul Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu a fost depus ca condamnat de la 14.07.1947 pînă la 09.07.1962 (...) pentru faptul de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare. Este pus în libertate (de fapt, trimis în domiciliu forţat) conform ordinului DGPCM nr. 085912/962. Semnează şeful Grupei Evidenţă, M. Ştefan.

În primele trei luni de domiciliu obligatoriu, din cauza epuizării, nu a putut munci. Ulterior a făcut parte dintr-o grupă cu rezultate atât de bune, încât a primit aprobarea să lucreze şi în afara localităţii, la Viziru şi Însurăţei. Dispărut astăzi, satul era construit de către bănăţenii dislocaţi în Bărăgan la începutul anilor ’50, cu case ridicate din stâlpi de lemn (era o pădure de salcâmi în apropiere), între care se făcuseră împletituri din crăci, "consolidate" cu pământ bătătorit pe ambele părţi. Acoperişurile erau din paie, gardurile – acolo unde existau – din tulpini de floarea-soarelui, iar uşile – cadre de lemn plus două rânduri de carton asfaltat. Au locuit acolo câteva sute de foşti deţinuţi politici, la care se adăugau trei-patru familii de foşti dislocaţi, care preferaseră să nu se mai întoarcă în Banat, alţi sărmani care îşi găsiseră acolo un acoperiş şi câteva familii de ţigani pripăşiţi în zonă. După declaraţiile celor care au trăit acolo, viaţa era de o naturaleţe desăvârşită, nimeni nu se ferea de nimeni şi – în condiţiile în care nu exista nici un lacăt – nu se fura nici un băţ de chibrit. Corneliu Coposu a locuit vizavi de casa în care, spre sfârşitul anului, s-au mutat Ion Diaconescu şi Ioan Huiu. La început era singur, apoi cu mama sa şi, ocazional, cu surorile sale (care îşi "petreceau" acolo concediile). Aprovizionarea se făcea de la familiile din sat, din "gospodăriile" proprii, de la un Gostat aflat lângă şosea şi – atunci când era posibil – din Viziru şi Însurăţei, la care se adăugau pachetele primite de acasă. Cei aflaţi în domiciliu obligatoriu nu aveau buletin de identitate, singurul lor act fiind foaia de eliberare, şi nu aveau voie să plece din sat decât cu aprobări speciale, care se dădeau rar (de pildă, nici măcar pentru o înmormântare în familie). Supravegherea lor era asigurată de miliţienii locali, peste care domnea un locotenent-major de Securitate. Focul în sobe se făceau cu coceni de porumb cumpăraţi de la Gostat, iar apa se aducea de la câteva fântâni.

Despre perioada domiciliului obligatoriu, Corneliu Coposu povesteşte:

Pentru mine şi pentru alţi deţinuţi a fost o binefacere, pentru că, dacă am fi trecut de la regimul dur al puşcăriei direct la o viaţă normală, probabil că ar fi fost un şoc greu de suportat. Acolo restricţia ne impunea să nu părăsim comuna şi să ne prezentăm la apelul de la Securitate, dar aveam dreptul să primim membrii familiei în vizită, pachete, şi să lucrăm. Am lucrat în agricultură, o muncă sănătoasă, în aer liber, la porumb, la graminee. Puteai să lucrezi şi în construcţii. Mă gândesc cu foarte multă nostalgie la perioada petrecută în domiciliu obligatoriu, deşi Rubla era expusă la toate intemperiile în timpul iernii. Erau zăpezi îngrozitoare, care blocau circulaţia (...), eram ca în romanul "Satul uitat": o categorie de oameni fără contact cu civilizaţia comunistă, cu o mentalitate diferită, care mai păstrau însemnele civilizaţiei şi ale bon-ton-ului dinainte. Erau condiţii cu totul deosebite, pe care le sesizau chiar membrii familiei, care, porniţi din lumea comunistă, ajungeau acolo într-o altă lume.

Fiecare dintre cei aflaţi în domiciliu obligatoriu trebuia să semneze un contract pentru exploatarea unui hectar de porumb. Gostat-ul asigura însămânţarea, transportul de la câmp şi – la sfârşit – al ştiuleţilor, iar lucrătorii, manual, restul operaţiunilor, de la prăşit până la depănuşat, pentru care primeau o modestă plată în bani. Prin iulie 1963, Ioan Huiu şi Ion Diaconescu, după ce lucraseră la instalarea reţelei electrice a unui fost conac boieresc aflat acum în proprietatea Gostat-ului, au reuşit ca, angajându-se în construcţii, să obţină rezilierea contractelor agricole, atât pentru ei cât şi pentru Corneliu Coposu. În cadrul echipei astfel formate, el îndeplinea muncile cele mai grele (amestecatul mortarului, căratul materialelor), dar şi întocmirea actelor contabile şi administrative, care se făcea chenzinal. Cu toţii au fost siliţi să se "specializeze la locul de muncă" – de pildă, Ioan Huiu a devenit expert în ridicarea sobelor de teracotă. Deplasarea spre Însurăţei sau Viziru şi înapoi se făcea cu bicicletele, fiecare având permanent asupra sa două camere de rezervă, căci ciulinii Bărăganului provocau frecvent pene de cauciuc.

Personalul Gostat-ului, cu care foştii deţinuţi politici se aflau în relaţii de serviciu, avea faţă de ei o atitudine condescendentă, chiar respectuoasă – cu unele excepţii. Miliţienii din comună păstrau o distanţă politicoasă, iar locotenentul-major de Securitate chiar îi evita. Toate acestea păreau să denote o uşoară schimbare de atitudine a oficialităţilor, care anticipa decretul de amnistie din 1964. De altfel, încă înainte de apariţia acestuia, prin aprilie 1964, foştii deţinuţi politici au început să fie chemaţi, discret, câte unul, şi să fie trimişi la Brăila ca să-şi facă fotografii de buletin. O dată cu înmânarea buletinului de identitate, erau trimişi acasă. Câţiva, însă, au preferat să rămână în Rubla, unde – de bine, de rău – îşi încropiseră o gospodărie, până când au fost obligaţi să plece, iar satul a fost dezafectat, devenind teren agricol.

Atmosfera senină despre care povestesc cei care au trăit în acei ani la Rubla se materializa şi în ocaziile sărbătoreşti, iar centrul acestor întâlniri era casa familiei Coposu, unde, la Crăciunului din 1963, s-au adunat vreo 20 de prieteni, colindând şi încercând să se simtă bine, chiar dacă nu reuşiseră să-şi procure tradiţionalul brad. Pentru toţi aceştia, mama lui Corneliu Coposu – pe care nimeni n-a văzut-o vreodată supărată – era "Mami", le făcea de mâncare şi îi îngrijea ca pe copiii ei.

1963

21 martie.

Aurelia Coposu solicită să locuiască zece luni în Valea Călmăţui (comuna de care ţinea satul Rubla), alături de fiul ei.

5 aprilie.

I se aprobă solicitarea, dar numai pentru şase luni.

30 aprilie.

Sub motiv că desfăşoară acţiuni duşmănoase, lui Corneliu Coposu i se deschide dosar individual la Securitate.

18 septembrie.

Serviciul "C" întocmeşte referatul de ridicare a domiciliului obligatoriu. După cum se precizează, Corneliu Coposu lucrează la GAS "J. Georgescu", în sectorul de construcţii, unde are o comportare corectă şi este bolnav de distrofie. Aprobarea ridicării domiciliului obligatoriu va veni peste şase luni.