Fan Page Corneliu Coposu

C Coposu istoric

Înapoi la 2016

sursa: adevarul.ro, 30 decembrie 2015 de Alina Pop

Cum au fost faultaţi Iuliu Maniu şi ţărăniştii de rivalii liberali. „Denaturările regretabile“ semnate de un fost premier, analizate de Coposu

Cum au fost faultaţi Iuliu Maniu şi ţărăniştii de rivalii liberali.
Iuliu Maniu a murit în închisoarea în care a fost aruncat de comunişti

Denaturarea adevărului despre rolul lui Iuliu Maniu şi al altor lideri politici ţărănişti în Marea Unire a fost începută de liberali, nu de comunişti. Primul care a făcut asta a fost fostul premier liberal Ion Gheorghe Duca (asasinat de legionari în 1933), în memoriile publicate postum, la aproape 50 de ani de la moarte.

Deşi comuniştii l-au identificat pe Iuliu Maniu, precum şi pe partidul pe care acesta îl conducea, drept principal obstacol în calea impunerii stăpânirii absolute asupra României, nu ei au fost primii care au denaturat adevărul istoric şi au minimalizat rolul hotărâtor al lui Maniu şi al altor lideri ţărănişti în actul de la 1 Decembrie 1918. Potrivit istoricului sălăjean Marin Pop, în anul 1981 apărea la Munchen, volumul de memorii ale fostului prim-ministru al României, Ion Gh. Duca, intitulat „Amintiri politice”. ”Apariţia volumului a generat puternice pasiuni politice în rândul fruntaşilor politici ardeleni naţional-ţărănişti care mai erau în viaţă, datorită modului cum erau „zugrăviţi” ctitorii Marii Uniri, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida Voevod şi descris marele eveniment istoric de la 1 Decembrie 1918”, spune istoricul.

Evident, Corneliu Coposu, fiul unui semnatar al actului de consfiinţire a Marii Uniri (protopopul Valentin Coposu) şi secretarul politic şi personal al lui Iuliu Maniu, nu putea să rămână indiferent la ”denaturările regretabile” cuprinse în volumul de memorii, aşa că scrie o recenzie amplă, în care demontează pas cu pas ”denaturările”. Bineînţeles, recenzia a fost interceptată de Securitate, motiv pentru care documentul a fost găsit de istoric în arhivele CNSAS.

Potrivit lui Marin Pop, înaintea lui Coposu mai făcuseră observaţii pe marginea acestor denaturări istoricul Zeno Draia şi Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu. ”Câteva din fragmentele observaţiilor făcute de Zeno Draia au fost publicate în revista „Flacăra”. În schimb, observaţiile lui Ionel Pop şi Corneliu Coposu au fost respinse de la publicare”, spune istoricul.

În recenzia sa, Corneliu Coposu apreciază la justa valoare politica liberală şi a marelui om politic Ionel Brătianu în realizarea Marii Uniri, de asemenea, consecvenţa „sectară” cu care Ion Gh. Duca a activat în Partidul Naţional Liberal, nefiind, însă, de acord, însă, cu afirmaţiile lui I.Gh. Duca, care „îşi îngăduie afirmaţia că România Mare ar fi făcută de guvernul liberal”, ceea ce minimaliza lupta naţională de veacuri a românilor transilvăneni pentru unire începând cu „Suplex Libellus Valachorum, continuând cu răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia de la 1848, Memorandumul de la 1892, luptele politice ale deputaţilor români din Parlamentul de la Budapesta între anii 1906-1910. Afirmaţiile pe care Corneliu Coposu le consideră cele mai grave sunt cele legate de Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod. I.G. Duca afirmă că cei doi fruntaşi politici ardeleni au venit la Alba Iulia cu ideea unirii pe bază de autonomie. Corneliu Coposu subliniază că cei care au ridicat problema autonomiei au fost fruntaşii politici social-democraţi din Transilvania, iar Iuliu Maniu, prin intervenţia sa categorică, a spus că Unirea se face fără condiţii.

Potrivit istoricului, Coposu primise, la un moment dat, însărcinarea de la Iuliu Maniu să aranjeze şi structureze tematic arhiva de la Bădăcin. Aici a găsit anteproiectul de rezoluţie al Unirii trimis de Vasile Goldiş lui Iuliu Maniu, care cuprindea 12 puncte. Trei din ele, spune Coposu, au fost eliminate de Iuliu Maniu, tocmai pentru a nu da impresia că se pun condiţii.


Vă redăm, mai jos, textul integral al recenziei, publicat de Marin Pop în revista de cultură Caiete Silvane.


”MEMORIILE LUI I.G. DUCA

Denaturări regretabile

Ion Gh. Duca, fruntaş al partidului naţional-liberal, ajuns (la 5 noiembrie 1933) preşedinte al partidului, fost ministru în guvernările liberale şi prim-ministru al României (noiembrie-decembrie 1933) a lăsat un bogat material documentar, privitor la evenimentele politice antebelice şi interbelice din ţara noastră. Urmaşii lui au avut inspiraţia (nefericită) de a le publica nerevizuite, în trei volume, însumând aproape 1000 de pagini (în editura Ion Dumitrescu – Munchen, 1981), deci în străinătate, sub titlul: „Amintiri Politice”.

Fragmente din respectivele „amintiri” au apărut, într-o selecţiune arbitrară şi în presa din ţara noastră („Flacăra”).

Întrucât în unele pasaje ale respectivelor fragmente erau denaturate şi mistificate evenimentele legate de Unirea de la 1 Decembrie 1918, în relatările consemnate de memorialist, - Dr. Ionel Pop, fost ministru şi fost secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a trimis, la epoca apariţiei, publicaţiei care găzduia „amintirile” o punere la punct. Din respectiva intervenţie rezultă că unele însemnări ale lui I.Gh. Duca sunt eronate, unele afirmaţii sunt lipsite de acoperire iar parte din aspectele înfăţişate de autor sunt falsificate. Gazeta nu a dat urmare rectificărilor şi precizărilor pe care le-a făcut unul dintre puţinii supravieţuitori ai marelui eveniment, cu rol de frunte în organizarea şi desfăşurarea plebiscitului crucial al românilor din Transilvania.

Un participant cu rol activ în desfăşurarea Marii Adunări de la Alba-Iulia, cunoscutul radiolog emerit şi luptător naţional de prestigiu, Dr. Ion Jovin, indignat de deformarea pătimaşe a unor circumstanţe privind preliminariile unirii de la 1918, al căror martor fusese, aşa cum au apărut în „Amintirile Politice” ale lui I. Gh. Duca, a elaborat, la rândul său, succinte dar bine întemeiate rectificări, prin care a subliniat carenţele din documentarea memorialistului şi a demonstrat adevărul asupra unor momente de căpetenie, nesocotite cu animozitate, ori omise cu premeditare, de către respectivul.

La rândul lui, eminentul om de cultură Dr. Zeno Draia, într-o recentă „Notă” binevenită denunţă lacunele „Amintirilor Politice”, dar că lipsa de loialitate, maliţiozitatea şi necuviinţele autorului, inadvertenţele sale, întărâtarea cu care loveşte pătimaş în adversarii şi rivalii lui şi semnalează consecinţele nocive ale materialului publicat, pentru prestigiul şi interesele ţării şi pentru memoria marilor oameni de stat contemporani. Mai mult, Domnia sa învederează împrejurarea că jurnalul lui I.Gh. Duca ar putea fi utilizat de către duşmanii ţării noastre, în justificarea campaniei lor anti-româneşti de defăimare şi în sprijinul unor teze revizioniste maghiare, de altfel lipsite de orice fundament.

Ion Gh. Duca nu a fost un gregar anonim, ale cărui porniri îndârjite, născute din aversiune personală sau politică, ar putea fi trecute cu vederea, ale cărui resentimente etalate în pagini apărute postum şi împărtăşite marelui public după cinci decenii, ar putea fi nesocotite. El a făcut parte din supra-structura societăţii româneşti dinaintea celui de al doilea război mondial. Calităţile lui de om politic abil, inteligent, expansiv, de orator de seamă şi scriitor remarcabil, de negociator iscusit, cu vastă experienţă politică, - nu pot fi contestate. Fidelitatea dovedită faţă de marele Ionel Brătianu şi faţă de interesele partidului liberal, au fost remarcate şi recunoscute. Sfârşitul lui tragic şi nedrept, care l-a găsit la datorie, în fruntea unui guvern fragil, pe care-l prezida de abia două luni, nu a făcut decât să sporească substanţial consideraţia pe care a acordat-o opinia publică românească, memoriei lui. Ion Gh. Duca a fost socotit martir al străduinţelor de obstaculare a fascismului, chiar dacă acele străduinţe făceau abstracţie de la practicele democratice).

Istoria României înregistra, cu oroare, pe al doilea prim-ministru asasinat (trecuseră şaptezeci de ani de la împuşcarea lui Barbu Catargiu) fără ca cele şapte decenii de frământări să fi înregistrat atentate mortale. Din nefericire anii care au urmat au amplificat faima nefastă a ţării, în ce priveşte asasinatele politice, pe lista blestemată a premierilor suprimaţi înscriindu-se Călinescu, Iorga, Argeşanu (fără a menţiona pe cei care au sucombat în închisori). Duca a fost omorât de către o echipă de trei legionari (din care făcea parte şi un fost membru al tineretului liberal, N. Constantinescu).

Ion Gh. Duca a activat, cu consecvenţă dar şi cu pasiune sectară, în cadrul partidului naţional-liberal. „Liberalismul nostru, afirma el (în 1924) reprezintă singura idee de progres în România!”. Convingerile lui statornice îl onorează. Din păcate, consecvenţa partinică dovedită, nu a avut echivalenţă în consecvenţa morală a fruntaşului politic. Exemplul cel mai concludent este oferit de cele două ipostaze contradictorii în care s-a complăcut la începutul deceniului patru. La 8 Iunie 1930, atăcând cu vehemenţă rar întâlnită pe Carol al II-lea, el nu s-a dat îndărăt să afirme solemn: „Să-mi sece mâna dacă o voi întinde vreodată acestui aventurier!” Dar exact peste trei ani (Iunie 1933) a întreprins eforturi susţinute, prin interpuşi, pentru a se reconcilia cu Carol şi cu Lupeasca şi după câteva întrevederi secrete de împăciuire a reuşit să obţină, prin compromis moral, învestirea ca prim-ministru al ţării (14 noiembrie 1933).

Nici adversarii lui politici, dar nici colaboratorii lui apropiaţi, nu s-au sfiit să denunţe, în cuvântări, articole de presă, comentarii intime, dar mai cu seamă în memorii, unele scăderi, mai puţin aparente, ale lui Ion Gh. Duca (Argetoianu, Marghiloman, Carp, Burileanu, Al. Constantinescu, Jean Th. Florescu, Văitoianu plus reporterii politici contemporani). În conformitate cu caracterizările (unele necruţătoare) şi destăinuirile (unele surprinzătoare) făcute de către aceştia, trăsătura fundamentală a lui I.Gh. Duca (necunoscută marelui public) ar fi fost „Punica fides” (cu alte cuvinte reaua credinţă, înclinaţia spre intrigă şi bârfă, îngustimea sufletească). Tendinţa lui de a-şi defăima nu numai adversarii afară, dar şi rivalii din partid, a fost cu prisosinţă evidenţiată de cuvântările şi elaboratele lui. Într-adevăr, puţini au fost oamenii politici care au scăpat de incisivele lui pamflete verbale şi decapitări stilistice şi de ostilitatea consideraţiilor sale, pe drept sau pe nedrept înverşunate, sarcastice sau veninoase. În acelaş timp, foarte puţini au fost cei care, fără motive de oportunitate, au beneficiat de aprecieri favorabile din partea sa.

Ion Gh. Duca, „elevul diligent” cum l-a botezat P. Carp, a râvnit cu asiduitate la calitatea de continuator tenace al acţiunilor şi principiilor lui Ionel Brătianu şi din orgoliu personal a refuzat cu ostentaţie să accepte adevărul că marele Brătianu era de neînlocuit. Ambiţia lui nemăsurată nu s-a bucurat de apreciere. Chiar în cercurile liberale a fost uneori socotit „suspect”, „nesigur”, „capabil să sacrifice interesele mari, unor veleităţi personale” („Opinia”, 4 ianuarie 1932).

„Amintirile Politice” de care ne ocupăm abundă de reproşurile întemeiate, de persiflări, de afirmaţii gratuite, de inadvertenţe, de învinuiri iluzorii, de concluzii injuste, - care se împletesc în chip insolit cu incontestabilul talent literar al memorialistului, cu stilul său înaripat, cu accentele lui lirice, cu pitorescul descrierilor, cu frumuseţea imaginilor prezentate.

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca au tendinţa de a preamări activitatea partidului liberal, de a scoate în relief meritele incontestabile ale fruntaşilor lui. Nu se poate reproşa memorialistului această onorabilă tendinţă, care nu aduce prejudicii şi care poate fi apreciată ca exemplu de loialitate şi ca probă apreciabilă a unor tendinţe partinice de apologie.

Ceea ce i se poate reproşa este superficialitatea cu care – în dorinţa de a descalifica oameni, pune în discuţie permanenţele istorice ale neamului românesc.

Propaganda revizionistă maghiară, de la 1919 încoace, nu osteneşte să repete, în cele patru vânturi, aserţiunea calomnioasă că Transilvania, pe care o reclamă, ar fi fost ocupată în mod injust de armata română, că populaţia Transilvaniei nu ar fi dorit să se unească cu România, ci ar fi dorit să rămână sub sceptrul maghiar, sau în cel mai rău caz ar fi militat pentru „autonomia” provinciei şi în subsidiar, că fruntaşii politici transilvăneni ar fi elaborat „condiţii” de colaborare, care învederau „rezervele” lor. Această propagandă fondată pe minciuni şi mistificări, care a năpădit Occidentul, aprig susţinută de o emigraţie maghiară solidară, dar şi cu binecuvântarea tacită şi sprijinul clandestin al Budapestei, nu vrea să ţină seama de realităţile istorice, etnice, geografice, economice, politice ale Transilvaniei; nesocoteşte dorinţa unanimă a populaţiei, care după secole lungi de aşteptare şi-a manifestat un entuziasm neegalabil vrerea de a se uni cu populaţia – soră a României, în adunarea plebiscitară de la 1 Decembrie 1918; această propagandă face uz de toate metodele de inducere în eroare a opiniei publice pentru a câştiga, prin fraudă, simpatia celor neinformaţi.

Ion Gh. Duca în „amintirile” sale, nu-şi aminteşte de lupta milenară pentru unire, a românilor de peste Carpaţi, de visul lor neîmplinit, de martirajul prelungit peste veacuri al artizanilor neobosiţi ai reintegrării, de superba unanimitate cu care transilvănenii, uniţi „în cuget şi simţiri” au militat pentru „unire cu Ţara” şi parcă pentru a servi un argument nou la îndemâna revanşarzilor ce stau la pândă, îşi îngăduie (vol. I. pag. 9) afirmaţia că România Mare ar fi făcută de guvernul liberal! Nu există român care să conteste meritele nepieritoare ale lui Ionel Brătianu, realizările guvernelor liberale, - dar afirmaţia citată este cel puţin indecentă. (Ne amintim scandalul provocat în Adunarea deputaţilor de o afirmaţie făcută în 1920, de Constantin Stere care pretindea că România Mare a fost făcută de Dumnezeu!). Dacă ar fi să ţinem seama de opinia înscrisă în jurnalul lui Duca, ar însemna să atribuim o însemnătate minoră luptelor naţionale, celor trei revoluţii ale românilor transilvăneni; să considerăm drept momente nesemnificative „Suplex libellus valachorum”, Memorandul de la 1892, activitatea Partidului Naţional, Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, acţiunea deputaţilor români din Dietele Ardealului şi din Parlamentul de la Budapesta, martirajul lui Inocenţiu Micu, jertfele de viaţă ale lui Antonie Mare, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi ale tuturor celor care s-au sacrificat în timpul războiului; să diminuăm importanţa „Şcolii Ardelene” şi străduinţele măreţe ale lui Bărnuţiu, Bariţiu, Papiu Ilarian, ale conducătorilor de obşte românească Ilie Măcelaru, I. Mocioni, V. Babeş, Dr. Ion Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, Iuliu Maniu şi ale celor din generaţiile acestora, ale scriitorilor, poeţilor, gazetarilor antrenaţi de idealul unirii, şi să fim de acord cu memorialistul că unicul autor al marilor realizări este partidul în care s-a evidenţiat în mod strălucit Ion Gh. Duca! Dar ne întrebăm cum se împacă temerara concluzie a memorialistului cu Decretul din 13/26 Decembrie 1918 (Monitorul Oficial pag. 3749) de „recunoaştere” a unirii: „Luând act de hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia” … şi cu expunerea de motive (din 29 Decembrie 1919) a legii de unire, care „…se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc, care de aproape 2000 de ani, în mijlocul vitregiilor vremii, a ştiut să păstreze neatins caracterul de conştiinţă naţională” … (La data respectivă, Ion Gh. Duca era membru în guvernul Brătianu, care a elaborat textul).

Ion Gh. Duca a avut neascunse resentimente (ale căror justificare este greu de reconstituit) împotriva fruntaşilor ardeleni. Se presupune că ele ar fi fost generate de eşecurile repetate (1918 şi 1922) de tendinţele de înglobare a acestora în masa partidului liberal. (Ionel Brătianu a ştiut să se ridice deasupra acestor nereuşite). Poate că detestarea respectivilor fruntaşi ardeleni, de către Duca, să se fi datorat unui nemărturisit semnal de alarmă, declanşat de perspectiva unei primejdii, pe care intransigenţa, popularitatea şi inflexibilitatea viitorilor adversari politici, o reprezenta pentru partidul de guvernământ al lui Brătianu, rămas în România întregită fără formaţiuni rivale.

S-ar putea presupune că Ion Gh. Duca, mare iubitor de „bârfe” (categorisit în materie, la acelaşi nivel cu colegul său de cabinet, Constantin Argetoianu) s-ar fi grăbit să consemneze, în vremea când îşi elabora jurnalul, - zvonuri de culise, răutăţi de cafenea, minciuni şi calomnii (care-i făceau o plăcere deosebită!), despre adversarii săi politici sau despre rivalii săi potenţiali; că după înregistrarea lor, nu ar mai fi avut vremea să le elimine din cuprinsul „Amintirilor Politice”; că datorită morţii sale intempestive şi a vieţii politice agitate care a premers-o, ar fi lăsat neretuşate anumite texte, cu intenţia de a le revizui. Editorii recenţi ai memoriilor sale le-au lăsat, dintr-o condamnabilă superficialitate, să apară aşa cum au fost ticluite iniţial, fără să ţină seama de umbra pe care o aştern peste memoria autorului şi de prejudiciul cauzat intereselor naţionale. (Oare se poate invoca în astfel de cazuri „probitatea editorială?) – Din păcate, memorialistul însuşi înlătură cu bună ştiinţă această posibilă circumstanţă atenuată şi atestă (cu sau fără voie) că notele scrise, nu sunt contemporane cu data consemnării, ci ulterioare şi posterioare evenimentelor înregistrate. Astfel, scriind (după jurnal, în Decembrie 1918) despre „pertractările” din ajunul Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia se grăbeşte să acuze pe fruntaşii Partidului Naţional de „tendinţe de autonomie” şi scrie textual, despre Maniu şi Vaida: „Aceşti doi fruntaşi, crescuţi într-o atmosferă ungurească, ostilă Vechiului Regat, au venit la Alba-Iulia cu ideia unirii pe bază de autonomie” (Volumul III, pag. 152). Iar mai departe: „Zecile de mii de oameni adunaţi acolo începuseră să-şi piardă răbdarea, fiindcă domnii continuau să pertracteze. Martori oculari (?!) îmi afirmă că fără presiunea mulţimii, Maniu şi Vaida ar fi stăruit în pretenţia lor” (autonomia Ardealului, n.n.)! În continuare: „Din această bănuitoare, nenorocită, nedreaptă şi nefrăţească stare de spirit au pornit, în urmă numeroase greutăţi, care au stânjenit fără rost, consolidarea unităţii noastre naţionale!” (Vol. III., pag. 153) Oare prevedea genialitatea lui Duca în 1918 greutăţile care vor decurge din aşa-zisa atitudine „autonomistă” a fruntaşilor ardeleni? O fi inserat el această absurdă concluzie mai târziu, după ce a văzut – chipurile, ce fel de consecinţe a generat pretinsa atitudine? Dar asta ar însemna că şi-a scris notele mai târziu decât lasă să se creadă. Şi ar însemna că a lăsat notele necorectate chiar şi după ce s-a convins că toate aceste presupuneri sunt determinate de baliverne, că cei doi fruntaşi ardeleni, acuzaţi pe degeaba, au fost adversari categorici ai „autonomiei” şi „condiţiilor”. Să vedem ce stă la temeiul afirmaţiei calomnioase despre „tendinţele de autonomie” şi de „unire condiţionată” de către I. Gh. Duca învinovăţeşte (post mortem) pe Maniu, Vaida şi ceilalţi fruntaşi din Partidul Naţional. Toate scrisorile despre unire menţionează că în şedinţele preliminare ale Comitetului Naţional şi ale Consiliului Naţional, s-a discutat, în cadru restrâns, ante-proiectul proclamaţiei de unire. (Procesele verbale redactate în şedinţe, au consemnat în mod riguros discuţiile). Este adevărat că au avut loc „pertractări”. Aceste „pertractări” au fost determinate de anumite propuneri (care nu-şi aveau locul), făcute de delegaţii social-democraţi, care au ridicat şi problema „autonomiei” şi a „condiţiilor de unire”. Discuţiile însă au fost întrerupte şi încheiate, prin intervenţia categorică a lui Iuliu Maniu, care a spus: „Marea Adunare este chemată să decreteze unirea tuturor românilor şi să nu pună la cale chesiuni mărunte. Noi suntem o corporaţie legislativă, numai într-un singur punct: al unirii!” (Vezi problema unirii în lucrările scrise de Silviu Dragomir, Ion Clopoţel, Tiron Albani etc).

Cel care scrie prezentele precizări a avut în mână şi a citit cu mare atenţie, anteproiectul proclamaţiei de la Alba-Iulia, scris (pe foi de caiet şcolar, cu cerneală neagră) de mâna lui Vasile Goldiş, document păstrat în arhiva personală a lui Iuliu Maniu (acum dispărută fără urme). Anteproiectul, în redactarea lui Goldiş (din însărcinarea conducerii Partidului Naţional) avea 12 puncte, din care Iuliu Maniu (cu cerneală violetă) suprimase 3 puncte, care aveau un text ce putea fi socotit că înserează condiţii. Pe pag. 1 a textului iniţial, Maniu scrisese, cu mâna lui, în diagonală, pe locul gol din capul paginii: „Unirea se face fără nici o condiţie. I. Maniu”. Textul astfel retuşat a servit ca bază de discuţie a proiectului (având nouă puncte).

Se pune întrebarea: pe ce temei a fost zămislită nota lui I.Gh. Duca, despre „tendinţele de autonomie” ale fruntaşilor transilvăneni sau despre intenţia de a se insera „anumite condiţii” ale unirii ?

Ziarele vremii au relatat pe larg fazele unirii. Dezbaterile au fost publicate. Nenumărate scrieri obiective au analizat şi comentat tot materialul documentar. Actorii principali ai unirii au făcut declaraţii publice despre desfăşurarea evenimentului. Nicăiri în această vastă literatură nu există vreun indiciu care ar putea să explice inepţiile apărute în „Amintirile Politice”, referitoare la unire, sau vreo referinţă din care s-ar putea trage concluzia că Maniu, Vaida şi ceilalţi fruntaşi din Partidul Naţional ar fi avut tendinţa de a „condiţiona” unirea ori de a tinde la „autonomia Transilvaniei”. Atunci? Cui folosesc născocirile din jurnal? În nici un caz ele nu servesc nici adevărului nici onestităţii istorice, nici intereselor naţionale! Poate aduc apă la moara militanţilor revizionişti maghiari, care probabil că se vor grăbi să ponteze „concluziile obiective” ale unui fost prim-ministru al României (care nu poate fi bănuit de simpatie pentru maghiari) şi care a înregistrat, în jurnalul său că „fruntaşii politici transilvăneni, în frunte cu Maniu şi Vaida au militat pentru autonomia Transilvaniei” (Printre cele patru soluţii pe care mişcarea revizionistă maghiară din Occident le preconizează pentru soluţionarea litigiului româno-maghiar este tocmai autonomia Transilvaniei!).

„Amintirile Politice” ale lui I.Gh. Duca reproşează lui Maniu că „prezenţa lui pe frontul italian” nu a fost de folos cauzei românismului (Vol. I, pag. 206). De altfel, pentru Duca nici prezenţa lui Goga şi a celorlalţi ardeleni trecuţi în România, nici atitudinea lui Nicolae Iorga nu ar fi sevit acestei cauze. Te întrebi, cu îndreptăţire, dacă în afară de partidul liberal, a mai fost cineva sau ceva care să servească obiectivul reîntregirii? – Dar, Ion Gh. Duca a fost un om politic bine informat. El cunoştea perfect presiunile pe care le-a exercitat Contele Tisza asupra lui Maniu, pentru a-l determina să semneze „declaraţia de loialitate faţă de patrie”, după izbucnirea primului război mondial. După eşecul acestor presiuni, care au fost întâmpinate de refuzul categoric al lui Maniu de a da urmare invitaţiilor insistente ale guvernului maghiar, s-a dispus imediata „recrutare, încorporare şi instruire” a „intransigentului agitator valah” şi trimiterea lui pe front. (Maniu avea 42 de ani şi era „neinstruit” din punct de vedere militar, mobilizat pe loc în calitate de jurisconsult al Mitropoliei de la Blaj). Prin urmare atitudinea patriotică exemplară, cu care Maniu a refuzat compromisul oferit de Tisza, a avut drept consecinţă trimiterea lui pe front. Această împrejurare a fost cunoscută de toată suflarea românească din România şi din Transilvania (probabil în afară de I.Gh. Duca). Poate că I.Gh. Duca nu a înregistrat nici articolul de mare senzaţie scris de Octavia Goga şi apărut în presa românească din Bucureşti: „Pleacă şi Maniu!” şi trage concluzia că Maniu, cu prezenţa lui pe front, nu a fost de folos cauzei româneşti. Poate că, după opinia lui Duca „nu a fost de folos” cauzei, nici împrejurarea că locotenentul de rezervă Maniu, a dezertat de pe front şi în calitate de responsabil cu problemele externe şi cu problema războiului, conform mandatului încredinţat de conducerea Partidului Naţional, s-a prezentat la Ministerul de Război din Viena şi a cerut generalului Storger-Steiner, ministrul austro-maghiar de război, „să-i pună la dispoziţie o aripă a respectivului minister (construit şi prin contribuţia cetăţenilor de origine românească), pentru a organiza o armată naţională românească, alcătuită din militarii români încorporaţi în armata imperială care intrase în descompunere”. Organizând regimente cu compoziţie exclusiv românească, Maniu a asigurat ordinea în Viena, a dat concurs cehilor la Praga şi a asigurat protecţia Marii Adunări de la Alba-Iulia. Nu însă înainte de a pune capăt, cu autoritatea şi prestigiului lui, la tratativele purtate de ministrul maghiar Jászi Oszkár la Arad, cu Partidul Naţional Român, prin cuvintele istorice: Vrem despărţire totală de Ungaria!” (Telyes elszakadas!)”. Oare nici această acţiune nu a fost de folos „cauzei românismului?”.

Se poate oare presupune că omul de vastă cultură, politicianul înzestrat, care era la curent cu evenimentele politice, pasionat pentru istorie şi actualitate, care a fost Ion Gh. Duca, să fi fost în aşa măsură lipsit de posibilitatea de a se documenta, încât să-şi limiteze informaţia la mizerabile scorneli răuvoitoare, lipsite cu desăvârşire de bază reală şi să găzduiască într-un jurnal destinat posterităţii doar şoapte netemeinice de cafenea şi colportări răuvoitoare făcute de intriganţi şi clevetitori? Sau avem de a face cu faimoasa „Punica fides”, care apasă asupra vieţii şi memoriei ilustrului politician!

Denaturările regretabile care abundă în „Amintirile Politice” ale lui Ion Gh. Duca stârnesc amărăciune şi dăunează intereselor româneşti.

Corneliu Coposu”.
 

Articol citit de 497 ori.

Alte articole