sursa: contributors.ro, Ioan Stanomir, 11 februarie 2016
Pe 5 februarie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat, murea Ion Mihalache- fusese condamnat în 1947, în cadrul procesului destinat să lichideze Partidul Naţional-Ţărănesc După şaisprezece ani de detenţie, Ion Mihalache era, în cele din urmă, înfrânt de foamete şi de bătaie. Dar demnitatea lui a rămas, intactă, până la capăt. Nu a cedat, nu a abjurat, nu a acceptat compromisurile care i-ar fi acordat viaţa, in schimbul onoarei. Cel responsabil pentru exterminarea sa, alături de a atâtor altora de la Râmnicu Sărat, este Alexandru Vişinescu, condamnat, ieri, 10 februarie 2016, la douăzeci de ani de inchisoare.
Comunismul românesc, asemeni celui sovietic, s-a dorit a fi etern. Legitimat de marxism- leninism, aflat în posesia secretelor istoriei şi ale dialecticii,el nu avea să cunoască sfârşit. Crimele sale nu erau crime, ci paşi spre atingerea unei lumi din care împilarea să dispară. Exterminarea adversarilor era condiţia atingerii acestei seninătăţi a societăţii intregi. Alexandru Vişinescu nu a fost un simplu călău sanguinar. El a fost executantul unei politici de partid şi de stat. Tortura şi brutalitatea erau mijloacele prin care acest proiect ideologic căpăta chip. Devoţiunea sa era faţă de ordinea pe care o slujea şi cu care se confunda. Morala comună era înlocuită cu morala comunistă- în cadrele acesteia din urmă, compasiunea, caritatea şi solidaritatea nu mai aveau loc. Ceea ce conta era ataşamentul faţă de cauză, faţă de partid.
Alexandru Vişinescu a fost parte a mecanismului pe care s-a fondat comunismul românesc. Un mecanism care a mizat, de la începuturile sale, pe pedagogia geamănă a înfricoşării prin teroare şi a domesticirii prin complicitate. Separată în duşmani şi în oameni ai muncii, societatea comunistă era guvernată de reguli şi de alegeri simple. Arhitectul acestui univers era Partidul- securitatea şi autorităţile penitenciare erau pârghiile prin care se realiza acest proces de remodelare global.
Modernizarea comunistă, elogiată de vocile stângii radicale de astăzi ca un triumf al progresului, a avut drept temelie brutalizarea unei intregi naţiuni şi înscrierea în codul genetic al comunităţii a valorilor resentimentului şi urii. Fabricile harnice şi bulevardele fără de sfârşit sunt complementul închisorilor, al morţii, al suferinţei, al exilului.
Noua umanitate zămislită de comunism s-a regăsit, după decembrie 1989, în Ion Iliescu. Ocrotirea paternă era restabilită. Uitarea se putea aşterne, cimentată prin consens. Regimul Iliescu a protejat, programatic, pe criminali şi pe inspiratorii lor partinici. Victimele au fost private de demnitate şi de justiţie.
Dincolo de silueta lui Alexandru Vişinescu se află eşafodajul comunist, cu cortegiul său de activişti, de securişti, de birocraţi şi de feudali locali. Din această magmă umană se recrutează elita ce exploatează statul, cu voracitate şi amoralitate. Capitalul simbolic şi financiar pe care îl posedă i-a făcut stăpânii de necontestat ai unei naţiuni de ierbivore entuziaste. În iunie 1990, cei care se opun acestei continuităţi sunt terorizaţi de statul însuşi. Ion Iliescu încerca să închidă un capitol, prin exterminarea , definitivă, a opoziţiei. După două decenii şi jumătate, această elită este în continuare vitală, robustă şi dominantă. Continuitatea cu ordinea comunistă a hrănit acest leviathan.
Cazul Vişinescu vorbeşte nu doar despre trecutul uitat de amnezici, dar şi despre propriul nostru prezent. Comunismul a pătruns, definitiv, in fibrele naţiunii noastre. El este una cu noi, asemeni unei cămăşi a lui Nessus.
