Fan Page Corneliu Coposu

-Catargul - R Rusan-

Înapoi la 2016

Romulus Rusan, Catargul. CORNELIU COPOSU – DOUĂZECI DE ANI DE LA MOARTE

Romulus Rusan

Catargul

De multe ori ne întrebăm (și ar fi interesantă o discuție publică pe această temă) ce ar fi fost România de azi dacă nu ar fi existat Corneliu Coposu.

Răspunsul este complicat, cu atât mai mult cu cât evenimentele ulterioare morții sale sunt revelatoare ca o axiomă.

Totuși, să ne întoarcem la cei numai cinci ani în care România post-decembristă, însetată de libertate, a putut să se sprijine pe înțelepciunea, calmul și bărbăția lui. Atmosfera sărbătorească de după fuga lui Ceaușescu s-a transformat, din păcate, într-una de suspiciune și isterie. Refuzat din prima clipă de la ușa Televiziunii Române, unde venise să-și declare adeziunea la ceea ce părea până în acea clipă o revoluție curată, Coposu – omul care îndurase 17 ani de detenție pentru că era un adevărat democrat – a fost împins de cei ce se socoteau nu niște complotiști, ci niște emanați providențiali, în poziția de etern opozant. Demnitatea de om care nu s-a plecat în fața niciunei dictaturi, cu atât mai puțin în fața celei comuniste, îl făcea temut și indezirabil. Și cum „criptocomuniștii” (expresia îi aparține) dispuneau de tot ceea ce se putea imagina pentru a compromite și înlătura orice opoziție (de televiziune, de serviciile de dezinformare și infiltrare, de întregul buget al țării), Corneliu Coposu a devenit ținta nr. 1, sortită să fie batjocorită, învinuită de oportunism, de sete de putere și chiar (eticheta supremă prin care comuniștii își înfierau adversarii) de fascism. Admirația și dorința de a-l vedea pe Regele Mihai revenit în țară pentru lupta comună de restabilire a democrației l-a făcut și mai indezirabil. Căci – spre deosebire de țările din jur, unde ieșirea din comunism s-a făcut prin conlucrarea, chiar accidentată de multe ori, între comuniștii îmblânziți de perestroika și forțele anticomuniste pe care le ținuseră, dacă nu în închisori, măcar la periferia societății – criptocomuniștii români, conduși de Ion Iliescu și inspirați de Silviu Brucan, au încercat să impună un comunism cu mai multe partide-satelit (ceea ce a dus la autoproclamarea, în 23 ianuarie 1990, a FSN-ului ca partid privat, înconjurat de o pletoră de partide-surogat care nu făceau decât să-i sprijine hegemonia).

Întâlnirea semnificativă s-a produs la 28 ianuarie 1990, când – susținut de un miting cu zeci de mii de persoane – Corneliu Coposu a cerut un guvern de coaliție. Ion Iliescu l-a acuzat de încercarea unei lovituri de stat, a organizat o contramanifestație și a doua zi l-a sechestrat în clădirea propriului partid. Ca să arate că este dispus la discuții multipartide, FSN a înființat CPUN, o așa numită  „masă rotundă” în care partidele istorice erau prezente doar ca elemente de decor.

Mizând pe prezența în numele partidului a cuvântului „național” și cunoscând adversitatea occidentalilor față de naționalismul extremist, criptocomuniștii au încercat să-i creeze în străinătate lui Corneliu Coposu un portret de fundamentalist, sprijiniți de intelectualii „politically-correct”. Când cineva a încercat să compare demnitatea liderului român cu aceea a lui Nelson Mandela, căruia i se ridicase o statuie la Londra, îndrăznețul a fost la rândul lui „complimentat” ca extremist, în vreme ce adevărații extremiști de la „România Mare” și „Europa” erau lăsați să zburde în voie, să împroaște cu noroi.

Dacă, totuși, cineva a știut să-l apere pe Corneliu Coposu de calomniile care-l urmăreau zi și noapte, acela a fost el însuși. Cu un calm și o intransigență învățate de la Iuliu Maniu, cu un umor superior care denota stăpânire de sine, i-a privit pe adversarii nedemni (care începeau să realizeze că au de-a face cu o stâncă tare și căutau să-l atragă în dialog) ca pe niște pigmei pe care istoria va ști să-i trateze așa cum merită.

A rezistat mineriadei din iunie (care i-a devastat partidul și i-a asediat locuința), a apărat pe regele Mihai ori de câte ori era respins la frontiera propriei țări și – în ciuda bolii care începea să-l macine – a făcut turnee în străinătate, pledând în fața occidentalilor pentru necesitatea adevăratei democrații în țara sa, pentru dreptul legitim al Convenției  Democratice de a accede la putere.

Dacă alegerile din 1992 au fost pierdute (la scor mic în comparație cu colosul FSN-ist care ocupase întreaga țară), Corneliu Coposu a pledat pentru reluarea luptei încă din prima zi.

Dispariția sa, în noiembrie 1995, a zguduit întreaga opinie publică românească. Înșiși adversarii politici moderați (cum a fost veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu) au recunoscut că, în fața istoriei, Corneliu Coposu, cu deceniile lui de luptă și suferință, va rămâne ca un învingător. Înmormântarea sa a fost cea mai strălucită demonstrație, străzile Capitalei fiind inundate de un milion de oameni plângând după cel față de care aveau remușcarea că nu îl prețuiseră așa cum se cuvine.

Victoria CDR din toamna lui 1996 a fost de fapt victoria lui Corneliu Coposu. Dar, din păcate, în lipsa lui, orgoliile, intrigile, luptele intestine din CDR și din propriul partid au condus la dezastrul de peste patru ani, din nefasta iarnă a lui 2000.

Ce ar fi fost România fără Corneliu Coposu? Este cazul să ne răspundem azi, când țara al cărei catarg a fost navighează fără busolă, pe apele tulburi ale oportunismului, incompetenței și corupției.

 

 

Text reprodus din cartea Seniorul Corneliu Coposu, ed. Mihai Fulger și Tudor Călin Zarojan, Editura Humanitas, 2014

sursa : memorialsighet.ro

Articol citit de 277 ori.

Alte articole