Corneliu Coposu Fan Page

Senatul EVZ: Corneliu Coposu şi spiritul democratic românesc - Vladimir Tismăneanu, EvenimentulZilei, 03.06.2009

Înapoi la Ziare din 2008

Vladimir Tismăneanu: „Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii”.

S-au împlinit 95 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. L-am cunoscut pe dl Coposu în 1990. Am purtat numeroase discuţii la Bucureşti şi Washington despre situaţia politică din ţară, din lumea postcomunistă în general, despre Iuliu Maniu şi tradiţia PNŢ, despre viaţa politică şi culturală interbelică.

Graţie lui Costin Borc, secretarul său personal şi bunul meu prieten, am avut şansa multor întâlniri la ceas de seară, a unor conversaţii pe care nu le voi uita vreodată.

Corneliu Coposu a fost o personalitate deschisă, ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. A fost un om cu o viziune precisă despre ce trebuie şi ce nu trebuie să fie România posttotalitară. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului, era un raconteur înăscut, care ştia să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase.

Atât în cercuri intime, dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic. Pot depune mărturie pentru atitudinea sa inflexibil opusă oricărei forme de şovinism, rasism şi antisemitism. Exclusivismul etnic ori religios îi repugnau.

Cristian Preda a descris impecabil atitudinea profund morală şi moştenirea politică care l-au definit pe Corneliu Coposu: “A fost unul dinte puţinii politicieni de dreapta cu convingeri veritabile. Acesta e şi motivul pentru care a fost temut de adversari. L-au respectat abia după moarte. Cât a fost în faţa lor, l-au insultat. Îi datorăm lui Corneliu Coposu multe. Fără el, fără ideea coalizării dreptei, nu am fi avut alternanţa la putere din 1996”.

Era structural un spirit tolerant, dar rămânea loial unui număr de principii pe care le socotea nonnegociabile. A contribuit decisiv la configurarea direcţiei creştin-democrate din viaţa politică şi ideologică a României de după 1990. A fost calomniat de o manieră sordidă în publicaţiile fesenisto- peremiste, mai ales la începutul anilor ‘90.

Nu s-a coborât niciodată la polemici cu detractorii săi. Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii. A fost întruchiparea însăşi a spiritului democratic românesc.

Antiteza lui Corneliu Coposu a fost Ion Iliescu. Cei doi au avut viziuni esenţial diferite, de-a dreptul antagonice, despre sensul, spiritul şi şansele democraţiei în România.

Într-o postare a lui Iliescu de pe propriul blog, fostul preşedinte al României, cel care în mod constant a patronat campaniile menite să-l prezinte pe Corneliu Coposu drept un radical incorigibil, un maniac vindicativ, prototip al unui un anacronism incurabil, un fel de sabotor înverşunat al “reconcilierii”, a găsit acum prilejul să-l “omagieze” pe omul care s-a sacrificat luptând împotriva regimului servit de Ion Iliescu vreme de decenii.

Este îmbucurător că Ion Iliescu a ajuns în fine la concluzia că adversarul său a fost un nobil luptător pentru democraţie. Atunci când am făcut cartea de dialoguri cu el, în 2003, nu părea să aibă această părere. Tout au contraire. Dacă ar fi gândit astfel, o putea spune franc atunci când l-am întrebat dacă are unele regrete legate de comportamentul său politic. S-a eschivat de la un răspuns direct.

Desigur, Ion Iliescu nu va uita niciodată aportul esenţial pe care l-a avut Corneliu Coposu la formarea în 1992 a Convenţiei Democratice, elementul catalizator, pârghia fără de care România nu avea cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului care caracterizase viaţa politică din ţară până atunci. Aceasta a fost lovitura mortală pentru hegemonismul impus de FSN şi de Ion Iliescu.

România a intrat astfel în faza unei vieţi politice în care alternanţa la putere a devenit posibilă, iar victoriile nu au mai fost considerate drept eterne. Odată cu înfiinţarea CDR (şi câştigarea alegerilor din 1996) putem spune că a renăscut acel stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu, mentorul lui Corneliu Coposu.

Corneliu Coposu a înţeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional.

Lecţia fundamentală pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi şi a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.

Vladimir Tismăneanu, 03.06.2009, Evenimentul Zilei

Articol citit de 2265 ori.

Alte articole