Cu Ticu de veghe ştiam că securiştii nu pot dormi pe o pernă moale

Prin moartea lui Constantin Ticu Dumitrescu e sărăcită o stirpe din ce în ce mai rară. Companionii lui au rezistat prin miracol torturilor din puşcăriile comuniste şi, după ’89, au încasat în tăcere umilinţele de a nu vedea atinsă acea libertate pentru care fuseseră oricând pregătiţi să moară. Ticu (ne va lăsa să-l alintăm, acum, cu acest apelativ!) avea să dovedească după decembrie ’89 că deţinea o armă suplimentară: se pricepea să hărţuiască autorităţile, ştia de unde să apuce răul, combătea ordonat şi în cunoştinţă de cauză. Era de nepotolit. L-am urmărit îndeaproape încă din primele zile după intrarea publică în echipa lui Corneliu Coposu. Se aflau sub acelaşi nobil stindard al confruntării cu comunismul şi Securitatea.

Ticu era cavalerul de pe câmpul de bătaie, avangarda şi ariergarda, căţărătorul pe metereze, luptătorul de zi şi de noapte. Stăteam de vorbă şi cu cealaltă tabără, cu fesenitatea. Simpla pronunţare a numelui lui Ticu se lăsa greu, ca o piatră la fiere. Am întâlnit foarte puţini oameni politici pe care urmaşii şi moştenitorii fostului regim să-i urască atât de profund şi definitiv ca pe Ticu. Limbajul lor devenea subit unul violent, muşcător, otrăvit când venea vorba de Ticu. Jumătate din prezentarea făcută lui Ticu de „wikipedia” foloseşte acelaşi ton denigrator, citând un text scris de acesta pe când lucra pe un şantier.

Respectivul pasaj apăruse într-un context descris în detaliu şi cu mai multe prilejuri de Ticu. Degeaba. A fost invocat şi savurat de întreaga presă de sorginte peremistă după reţeta cunoscutei diversiuni a transformării victimelor în călăi. I s-a mai reproşat că dosarul lui nu se găseşte în arhive şi că Ticu nu şi-a lămurit public, cu documente, relaţia cu Securitatea. Nimeni n-a avut decenţa unei minime corectări după ce, în primăvara acestui an, Ticu a publicat un volum de memorii doldora de facsimile după dosarul lui de urmărit de poliţia politică. Ticu trebuie stigmatizat şi după moarte.

Ticu a iritat peste măsură Securitatea pe stil nou pentru că îi ştia rosturile, mecanismele, apucăturile. Îmi povestea despre o primă vizită făcută în arhivele SRI. Gazdele mimau o vagă curtoazie, îl lăsau să frunzărească dosare, totul părea transparent şi bizuit pe bună-credinţă. Ticu i-a lasat să-şi facă numărul şi s-a pregătit să plece. Din uşă, de parcă ar fi uitat ceva, s-a întors şi a întrebat peste umăr: „Unde ţineţi opisurile (adică acel act fără de care descifrarea oricărui dosar era practic imposibilă, n.m.)? Tovărăşimei securistice i-a căzut faţa. Fusese deconspirată.

Prin dispariţia lui Constantin Ticu Dumitrescu se risipeşte un mare caracter, poate cel mai puternic după moartea lui Corneliu Coposu. Nu-mi pot imagina cum vom mai vorbi de aici încolo despre comunism, Securitate, lustraţie. Ne-a părăsit unul dintre pionii cei mai importanţi fără de care întreaga discuţie îşi pierde parcă din substanţă. Şi chiar din farmec.

Pentru că Ticu avea şarmul lui, cu aerul nu ştiu cum milităros, cu încălţările ce produceau un zgomot ameninţător, cu vorbele lui sălbăticite. Cu Ticu de veghe ştiam că securiştii nu pot dormi pe o pernă moale. Ce va fi după? Cine se va mai război pentru reinventarea CNSAS, pentru definiţia tare a poliţiei politice, pentru legea lustraţiei? Cine va mai fi în stare să ridice piatra?

Radu Călin Cristea, 9 dec 2008, Adevarul