Anul 2008. Primii copii născuţi în libertate merg pentru prima oară la vot. La 80 de ani, Constantin Ticu Dumitrescu, unul dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai lagărelor comuniste, lansează trei volume de memorii şi documente despre anii cei mai sumbri ai comunismului românesc. Discuţia aceasta este despre trecut şi viitor.

Constantin Ticu Dumitrescu spune, prin intermediul cărţilor, adevărurile pe care nu le-a putut releva prin procesul comunismului, legea lustraţiei sau cea a deconspirării

Ar putea fi considerat - sau, de fapt, chiar este - un Vladimir Bukovski al României. Un om care foloseşte pilda suferinţelor proprii şi a celor la care a fost martor pentru a demasca ororile comunismului.

Ticu Dumitrescu este doar unul dintre sutele de mii de tineri ai anilor '50, care şi-au lăsat cei mai frumoşi ani în infernul lagărelor comuniste - a fost arestat prima oară la 19 ani.

Astăzi, ca membru în Colegiul CNSAS, este unul dintre ultimii supravieţuitori ai gulagului care mai joacă un rol în zona de influenţă politică - iar vocea sa are o rezonanţă deosebită în lumea de azi, a tuturor trocurilor şi tranzacţiilor. Ultimul mohican al generaţiei politice a lui Corneliu Coposu se destăinuie cititorilor ziarului "Adevărul".

Adevărul: D-le Ticu Dumitrescu, aţi lansat recent o carte de memorii şi documente chiar în anul în care primii copii născuţi după revoluţie vin la vot. E o coincidenţă interesantă…

Constantin Ticu Dumitrescu: Îmi scăpase această coincidenţă. Eu însă am ţinut să-mi sărbătoresc aniversarea celor 80 de ani ai mei prin lansarea primelor mele cărţi. Ele se referă la o perioadă de până la eliberarea din închisoare, odată cu toţi deţinuţii politici, în 1964. Vor mai urma şi alte volume, iar pe măsură ce mă voi apropia de timpul prezent, cărţile mele vor fi şi mai interesante.

Pentru cine scrieţi, de ce mai scormoniţi trecutul ?

Mai întâi că, fără să ne cunoaştem trecutul nu putem construi nimic viabil. Apoi, fiindcă am luptat aproape doi ani pentru un proces al celor care s-au făcut vinovaţi de crimele şi fărădelegile comunismului, dar nu am reuşit, întrucât clasa noastră politică şi judecătorii noştri s-au opus. Am zis atunci că, dacă n-am reuşit cu acest proces, denumit impropriu de ziarişti "al comunismului", să încerc, ca senator o lege a lustraţiei şi acel proiect de lege privind deconspirarea Securităţii.

Primul proiect a primit aviz negativ de la Consiliul Legislativ ca neconstituţional, iar despre cel privind deconspirarea Securităţii se cunoaşte cât a fost de tergiversat şi modificat în părţile esenţiale. Astfel că, până la urmă, am ajuns la concluzia că singurul lucru care mi-a mai rămas este să scriu şi să probez prin documente tot ce mi-a fost dat să îndur şi să cunosc. Poate fi considerat, dacă vreţi, tot un fel de proces al comunismului.

V-aţi fi imaginat în decembrie 1989, când se prăbuşea un sistem, că după 20 de ani lucrurile nu vor fi încă aşezate ?

Nu mi-am imaginat şi mă condamn pentru naivitatea mea de atunci. Credeam că rezolvarea problemelor este la o aruncătură de băţ. Am crezut că toţi cei care slujiseră comunismul se vor da deoparte din ruşine sau teamă.

Pe ce v-aţi bazat ?

Mărturisesc că, în 1990, grandioasele manifestaţii din Piaţa Universităţii, cu sutele lor de mii de participanţi, m-au făcut să cred că aşa gândeşte poporul român. O greşeală imensă! Cele câteva sute de mii de oameni prezenţi la aceste manifestaţii nu reprezentau decât 5% din populaţia ţării.

Şi am mai făcut o greşeală: aceea de a nu fi văzut în Ion Iliescu cel mai pregătit exponent al Moscovei şi al KGB. Abia în 1993, când l-am declarat de la tribuna Parlamentului "povara şi blestemul acestei ţări", am realizat acest lucru.

V-aţi pus speranţa că, după 1990, Occidentul va face presiuni mai mari asupra noii puteri din România ?

Nu! Trăisem experienţa anilor 1945-1950, pentru ca, după 1958, să cunosc toate datele privind acordul de la Yalta. De altfel, chiar în închisoare această poziţie a mea mi-a adus din partea unora dintre fraţii de suferinţă reacţii destul de neplăcute.

Se zvonea, spre exemplu, că au debarcat americanii la Constanţa, că vin trupe de nu-ştiu-unde... Ştiţi cum erau primite astfel de zvonuri între zidurile închisorii? Înnebuneau oamenii! Eu încercam să le spun că aşa ceva nu poate fi real.

Reacţiile lor erau vehemente. Printre altele, unii mă întrebau: "Atunci, tu în ce mai crezi ?" "Ştiţi în ce cred ?" le răspundeam eu. "În puterea mea de rezistenţă la comunism şi în convingerea că nu va dura mult.

Dar trebuie să avem puterea de a aştepta! Cine ştie câţi ani, poate că nu ne va ajunge viaţa noastră !" "Păi, nu mai crezi în americani?" "Nu mai cred, m-am lămurit. Pe americani nu-i mai interesează acum zona şi soarta noastră."

"Nici Maniu n-ar mai redresa PNŢCD!"

Cum de nu aţi ocupat o poziţie mai importantă în PNŢCD după revoluţie ?

Am fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Corneliu Coposu. Înaintea mea era Bane Ghica. După moartea Seniorului, cei care au preluat puterea în partid m-au declarat pericolul nr. 1. De aceea m-au judecat şi m-au eliminat urgent.

Bănuiaţi atunci că unii fac joc dublu ?

Bănuielile pe care le aveam atunci s-au confirmat ulterior. Dar despre asta voi vorbi pe larg şi pe bază de documente în volumul "PNŢCD de la măreţie la decădere". Eu acum vă spun atât: Corneliu Coposu a murit poate împăcat, neştiind ce puneau la cale cei dornici de a parveni. Ştiu că sună oarecum ciudat să rostesc tocmai eu asemenea cuvinte.

Dar după ce s-a aflat că este bolnav, nu mai aveau răbdare. Însă asemenea practici se întâlnesc în orice partid de la noi din ţară. Să ne amintim că, în 1947, un grup asemănător manevra subteran pentru înlăturarea lui Iuliu Maniu, acuzându-l că nu e iubit de ruşi, că nu-i lasă să participe la lucrările Parlamentului pe cei 37 de deputaţi, pe care puterea comunistă îi declarase că ar fi fost aleşi la 19 noiembrie 1947.

Aici, Maniu, care era un vizionar şi un om politic intransigent, le-a spus: "De vreme ce noi am declarat alegerile din 19 noiembrie 1946 ilegale, măsluite total, a ne duce acum şi a participa la dezbaterile parlamentare înseamnă că legitimăm alegerile respective".

De asemenea, îl mai acuzau pe Iuliu Maniu că i-ar fi primit în partid pe unii legionari. E adevărat, dar aceştia renunţaseră definitiv la orientarea lor legionară. Cum a fost, spre exemplu, Ion Puiu, care în momentul rebeliunii din 1941 a spus: "Aşa ceva nu am gândit vreodată că se va produce.

Nu mai am ce mai căuta în Mişcarea Legionară." Când ai 20 de ani, altfel judeci lucrurile şi te aprinzi. Nu înseamnă că eşti neapărat otrăvit de extremism.

Mai poate reprezenta PNCD ceva în viaţa noastră politică?

În perioada când fusesem ales prim-vicepreşedinte al partidului, am acceptat invitaţia lui Robert Turcescu de a participa la una dintre emisiunile sale ("100%"). În finalul emisiunii, când acesta avea obiceiul acela cu acordarea de bilă albă sau bilă neagră, mi-a pus întrebarea: "Cum vedeţi viitorul PNŢCD?"

Am răspuns imediat: "Faţă de starea în care a fost adus acest partid, nu numai de comunişti, ci mai ales, de cei care l-au condus după noiembrie 1995, nici dacă l-am învia pe Iuliu Maniu, n-ar mai putea face minuni." De altfel, la scurt timp m-am retras din activitatea politică a partidului. Sigur, am făcut-o cu multă durere în suflet, pentru că era partidul pentru care au suferit părinţii şi fraţii mei, partidul pentru care am îndurat atâtea.

Momente şi oameni care i-au schimbat viaţa

Aţi trăit o viaţă plină de evenimente şi de încercări. Dintre toate, care v-a marcat cel mai mult existenţa?

Mă voi opri la manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 de la Ploieşti, o manifestaţie 90% a tineretului. Începând cu elevi de 14 ani. Ţara era ocupată de trupele sovietice. Ei bine, să vezi, în condiţiile acelea de instaurare a terorii, mii şi mii de oameni manifestând, scandând "Regele şi Patria", "Libertate!". Am spus atunci : asta-i ţara ! Era un entuziasm general pentru că, la ora aceea, comunismul la noi nu avea nici 1% susţinători.

Cine sunt oamenii pe care îi apreciaţi cel mai mult?

Am fost foarte legat de Corneliu Coposu. Discuţia de bază între mine şi Corneliu Coposu a avut loc în casa de pe strada Transilvaniei numărul 5, pe 14 iunie 1990, atunci când au venit minerii şi ne căutau şi pe mine, şi pe dânsul.

Atunci a fost prima dată când dânsul mi-a prezentat ideea unei convenţii a forţelor democratice. Al doilea este un om de o intransigenţă şi poziţie morală fără egal. Îl cheamă Remus Radina. Omul acesta, în 1945, era sublocotenent de cavalerie.

Într-o întrunire a regimentului s-a ridicat şi a spus: este o ruşine pentru mine ca ofiţer să mai slujesc în Armata Română, care nu mai reprezintă azi decât un instrument al Rusiei Sovietice. În 1948 a fugit la sârbi, dar l-au prins şi l-au arestat. L-au ţinut 11 luni în nişte chinuri groaznice. Carcerele la ei erau gropi săpate în pământ, sub cerul liber. Te coborau la 5 metri în fundul gropii, trăgeau scara şi gata. Erau de o cruzime fantastică, îi depăşeau pe ai noştri. După aceea l-au trimis în România, unde l-au anchetat şi l-au condamnat la 5 ani. Ne-am cunoscut în închisoare, am devenit foarte buni prieteni. După eliberare, a trecut din nou frontiera la sârbi şi iar l-au predat. A luat 10 ani. Trăieşte azi la Paris.

Ar fi dorit să revină în ţară, dar nu se poate desprinde de tratamentul medical pe care îl urmează acolo. Un loc aparte în inima mea îl ocupă şi Aurel Căzănişteanu. A fost primul meu prieten, deşi era o diferenţă de vârstă de 10 ani între noi. A fost ucis în timpul anchetei Securităţii de la Ploieşti, la 6 luni de la arestare.

Oameni pe care îi detestă

Primul ar fi căpitanul de Securitate Maruneac Vasile. M-a anchetat în anul 1963, când executam o pedeapsă de 23 de ani de muncă silnică şi când începuse să se producă destinderea reeducării. Parcă îl văd şi acum, torturându-mă şi cerându-mi să recunosc că organizasem o evadare în masă din închisoare, cu uciderea gardienilor.

În ultima zi m-au torturat până mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit într-un târziu jos, pe cimentul celulei. Vă imaginaţi ce trăire poate să aibă un om aruncat ca un nimic pe betonul acela ud. Asta m-a îndârjit mult, îndârjire pe care o păstrez şi astăzi. Dar nu spre a mă răzbuna, ci pentru a fi cel care sunt astăzi. Atunci am declarat ultima mea grevă a foamei.

M-au legat într-o pătură doi gardieni şi m-au aruncat într-o celulă, unde era un deţinut ardelean, Gheorghe Creţu, din Brăişor. I-au spus: "Când moare ăsta, să baţi în uşă." Omul acela, cu faţă de Christ, m-a spălat, mi-a dat schimburile sale şi m-a îngrijit.

De aceea n-am pregetat ca, de mai multe ori după eliberare, să merg să-l caut la Brăişor şi Huedin. Pe Maruneac l-am căutat după revoluţie, la Botoşani. Nu cu gândul răzbunării. Aş fi vrut numai să apară într-un proces şi să aud ce răspunsuri ar fi putut da. Murise înainte de revoluţie, având gradul de colonel. Singurul lucru cu care m-am ales a fost acela că a fost votat în unanimitate de Colegiul CNSAS ca fiind un securist care a făcut poliţie politică.

Al doilea din rândul bestiilor a fost col. Ştrul Mauriciu. Iniţial comandant al Securităţii Galaţi, care a lichidat organizaţia de rezistenţă din Vrancea. În 1958 a avut cu mine, după ce m-a lovit, următoarea discuţie: "Bă, dacă vei coopera cu anchetatorul, vei scăpa uşor. Dacă nu, o să ai de pătimit".

În procesul care a urmat, procurorul a cerut retrimiterea dosarului la Securitate, întrucât nu se puteau formula nici capetele de acuzare. Întors de la proces, am fost dus din nou la col. Ştrul. M-a acuzat că mi-am bătut joc de Securitate şi drept urmare, fără 20 de ani nu voi scăpa. Şi, într-adevăr, a urmat al doilea proces, în mare viteză. Am primit 23 de ani de muncă silnică.

Fotodocument: ultima fotografie a lui Corneliu Coposu

"Aceasta este ultima fotografie a lui Corneliu Coposu, la festivitatea acordării Legiunii de Onoare, de la Ambasada Franţei. Fotografia este din 1995 şi în afara ambasadorului francez, a lui Corneliu Coposu, a mea şi a lui Florin Andronescu, apar şi personaje ca: Oliviu Gherman, preşedintele Senatului, şi Adrian Năstase, preşedintele Camerei (cu soţia).

A existat şi propunerea de a scoate cele două personaje din fotografia care ilustrează una din cărţile mele. M-am opus. Era o fotografie istorică. De altfel, Adrian Năstase a venit la lansarea acestor cărţi şi a dat dovadă de modestie, stând în picioare în spatele sălii".

După revoluţie, am crezut că toţi cei care slujiseră comunismul se vor retrage. O greşeală imensă

Corneliu Coposu a murit împăcat, neştiind ce puneau la cale cei dornici de a parveni
Constantin Ticu Dumitrescu

Laurenţiu Ciocăzanu, Ovidiu Nahoi, 23 iun 2008, Adevărul