TISMĂNEANU: "Volumul lui Adrian Oprescu „Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate“ este neîndoios o mărturie de o zguduitoare sinceritate şi de o mare eleganţă stilistică şi morală".

Lipsită de orice patetism, fără urmă de stridenţe ori de ceea ce se numeşte „self-pity“, cartea apărută anul acesta la Humanitas cu o emoţionantă prefaţă de Gabriel Liiceanu se aseamănă cu acele neuitabile „Povestiri de la Kolîma“ ale lui Varlam Şalamov ori cu scrierile lui Primo Levi despre Auschwitz. Pentru că, aşa cum arată Gabriel Liiceanu, autorul a ajuns să surprindă cât se poate de inteligibil marea, suprema ruşine a secolului douăzeci: „Unicitatea lagărului de exterminare din societatea modernă în care, spre deosebire de sclavagism, oamenii, nemaifiind vânduţi sau cumpăraţi, ci pur şi simplu căzuţi, prin abandon istoric, în mâna unor criminali în uniformă, deveneau obiecte fără valoare şi, ca atare, oricând exterminabili“.

Este ceea ce Hannah Arendt numea în „Originile totalitarismului“ negarea în dictaturile moderne a însăşi ideii de drepturi ale omului, tratarea unor întregi grupuri ca superflue, deci excluse din umanitate, expuse oricărei umilinţe şi în final sortite aneantizării. Gulagul comunist şi „Soluţia Finală“ nazistă au fost numele acestor două orori absolute. Cu ştiinţă a detaliului, evitând orice grandilocvenţă, Adrian Oprescu recompune acel univers în care securişti abjecţi şi gardieni analfabeţi, servind o putere convinsă că reprezintă sensul Istoriei, au batjocorit nemilos şi au distrus sute şi sute de mii de oameni. Iată cum începe povestirea „Aspecte“: „Murdar, îmbrăcat în haine murdare şi care put, fără posibilitatea de a le îndepărta, la care se adaugă foamea sfâşietoare. Pentru mine, mai rele decât foamea erau ploşniţele“. Celor care vorbesc mereu despre strategiile supravieţuirii în regimul comunist, inclusiv complicitatea şi cooptarea, le recomand să citească această mărturie. Vor pricepe poate că nu toată lumea era dispusă să îngenuncheze. Că au existat oameni precum Corneliu Coposu care ştiau că va veni o zi când era abjecţiei şi a mişeliei se va încheia.

Adrian Oprescu a fost arestat în 1949 la vârsta de 20 de ani, pe când era student la Academia Comercială. Mai tânărul său văr, Gabriel Liiceanu, şi-l aminteşte ca pe un tânăr „fercheş, destul de sigur pe el şi căruia viaţa i se aşternea la picioare“. Singura culpă - dacă putem vorbi de o culpă în cazul represiunilor maniacale ale puterii staliniste - au fost câteva discuţii inofensive cu nişte prieteni. Nici urmă de conspiraţie, de înfiinţare a unei „organizaţii urmărind răsturnarea regimului“. Anchetele comuniste însă nu aveau nevoie de probe. Confesiunea acuzatului, stoarsă pe baza celor mai monstruoase forme de tortură, era suficientă. În acel cosmos kafkian, vina era dinainte stabilită. Magistraţii militari participau la acele farse judiciare, le dădeau girul. Mulţi erau oamenii vechiului regim şi încercau să-şi salveze propria piele. Unii au reuşit, precum infamul Alexandru Petrescu, alţii au ajuns şi ei victime, precum cel descris în carte, un colonel nenorocit, gata să nenorocească pe oricine pentru a evita propria-i prăbuşire.

Un sentiment care apare mereu pomenit în carte este cel al solidarităţii între victime. Erau mulţi turnători în închisori şi lagăre, dar existau şi cei care nu cedau. Sunt scene, mai cu seamă legate de Canal, care captează perfect felul în care deţinuţii au reuşit să rămână oameni chiar în condiţiile în care diabolicul mecanism era scornit spre a-i dezumaniza. Personajul Ion Chiţu, despre care autorul scrie o povestire ce ar trebui inclusă în manualele şcolare, este exact opusul stereotipului victimei colaboraţioniste. Tocmai pentru că este un simplu ţăran, Chiţu rămâne fidel unor valori pe care regimul făcea tot posibilul să le distrugă. Într-un spaţiu al anti-omeniei, el se comportă omeneşte. Într-un univers în care memoria şi inteligenţa trebuiau suprimate, acest om de o infinită nobleţe se străduieşte să înţeleagă şi să ştie cât mai mult. Nu era stricto sensu un intelectual, dar era pasionat de marile adevăruri: „El nu citise şi nu învăţase logica. Nu lăsa însă niciun detaliu negândit, niciun lucru pe care să nu vrea să-l înţeleagă până la capăt. Lui nu-i putea nimeni strecura nici cel mai mic sofism. Îl sesiza şi reacţiona imediat. Cum se face că avea o logică impecabilă? Nu cumva el era un intelectual autentic, singurul intelectual adevărat pe care-l întâlnisem, fără ca pe el să-l fi instruit cineva?“ Ce se va fi întâmplat cu Ion Chiţu după liberare? Iată răspunsul autorului, definitoriu pentru perspectiva sa asupra sistemului comunist ca expresie a tot ce este sordid şi detestabil în om: „Era exclus să devină «omul nou», preconizat de comunism. Ceea ce, spus pe şleau, însemna ticălosul, licheaua. Ce-au putut face cu o asemenea stâncă «tovarăşii»? Nimic decât s-o spargă «bolşeviceşte»“.

Vladimir Tismăneanu, 05 Martie 2008, Evenimentul Zilei