Comentarile dvs

Cristina Manole
Lecturi
Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal, Vremea, 2014
Ion Iliescu – Destinul unui om de stg.,Litera, 2014
Klaus Iohannis - Pas cu pas, Curtea Veche, 2014

POLITICIENI de IERI și de AZI

Unuia nu i-a fost dat să fie nici prim ministru, nici președinte. Altul a fost de două și-un pic președinte. Cel de-al treilea își dorește să fie. Despre trei politicieni români, de ieri și de azi, și mărturiile lor este vorba la acest moment al lecturii.

O carte deosebită, pe care mă grăbesc s-o semnalez la apariția ei, ar trebui citită măcar de politicienii care activează astăzi. Nu doar de ei, evident, mai există un public larg, interesat de istorie și politică, care poate găsi destule lucruri interesante în această carte. Dar în primul rînd, cei care se dedau politicii. De ce? Pentru că sunt puse în evidență un anume tip de comportament și responsabilitate a celor care intră/fac politică. Pentru că prin prezența în cuprinsul cărții a două personalități care au fost de prim plan în istoria secolului XX avem o lecție de ce înseamnă politica.

De la intransigență la compromisul necesar, de la tenacitate și prudență, la cumpătare și spațiu de manevră util. Iuliu Maniu în prima jumătate, Corneliu Coposu, în a doua jumătate a secolului XX, au dat dovadă de toate aceste virtuți.Pentru că prin aceste teribile „File de jurnal interzis.1936-1947, 1953,1967-1983” ( Editura Vremea, 2014,ediție îngrijită și prefațată de Doina Alexandru) avem la îndemînă una dintre cele mai cuprinzătoare mărturii despre istoria românilor și destinul României în secolul XX. Doina Alexandru, pseudonimul unei jurnaliste de la Radio Europa Liberă, pe numele ei real, Doina Xifta, o apropiată a familiei Coposu, a realizat un adevărat tur de forță.

După recuperarea unui geamantan cu notele, manuscrisele și documentele ascunse cîteva zeci de ani de Corneliu Coposu, prin intermediul și devoțiunea unui prieten din Constanța, acel inform material documentar a fost pus în ordine și în pagină printr-o muncă tenace și răbdurie osîrdie de Doina Alexandru.

O prefață, care oferă informații concrete despre aventura cărții, „File dintr-un jurnal interzis” și un interviu, „Povestea valizei tăinuite” cu Flavia Bălescu, una dintre cele două devotate surori ale lui Corneliu Coposu,ne oferă, cu emoțiile de rigoare, sub semnul uluielii, de ce nu, bunele premize pentru a accede la jurnalul propriuzis.

Felii de viața istorie și politică, extrem de agitată a României, pînă în 1947, cînd Corneliu Coposu este arestat. Ca și Iuliu Maniu, mentorul său politic, care va și muri în închisoarea de la Sighet.Nimic personal nu răzbate în aceste note diaristice. Tonul este neutru, scriitura albă, consemnările au exactitate, acolo unde nu apar și pete de culoare. Excelent portretist, bun psiholog, Corneliu Coposu ne redă istoria vie a României. Teribile momente legate de lovitura de stat din 1944, o bună lecție de ținută morală în vremuri cînd așa ceva era pus sub semnul întrebării.

Prestația lui Iuliu Maniu, ca lider PNȚ, dar și cu autoritatea sa morală,este remarcabilă. La fel și cea a lui Corneliu Coposu, mult hulit în primii ani dup 1989.Cartea devine aboslut necesară pentru restabilirea în datele ei reale a ceea ce a fost. Martiriul prin închisorile comuniste a liderilor partidelor politice din România este astăzi un subiect care atrage prea puțin. Păcat.

De aceea, cred că avem un bun prilej de a reface un întreg trecut românesc. Mai ales că istoriografia noastră a fost mereu subiectivă și selectivă. Totul este de citit și comentat pe îndelete.Mi-ar place să cred că acest evolum va avea ecoul meritat.

Un cu totul alt parcurs existențial, cu meandrele și contradicțiile lui, se relevă din volumul „Destinul unui om de stînga. Amintiri” ( Editura Litera, 2014) al celui care se numește Ion Iliescu.Un „Cuvînt Inainte” al autorului aduce precizări utile pentru a citi corect și fără partizanate ideologic-politice, întregul volum. „Sunt un om de stînga, iar istoria mea personală explică și de ce sunt așa.

Am sperat, după 1944, la o schimbare de regim care să faciliteze modernizarea României, construirea unei societăți mai echitabile, care să creeze oportunități egale pentru toți, să reducă sărăcia infiorătaore în care trăiau majoritatea românilor.”Idee, care se regăsește pe tot parcursul cărții.Fost președinte al României în două rînduri, Ion Iliescu a fost - și mai este – un actor important pe scena poltică românescă. Cartea de amintiri este însă și o frescă a omului Ion Iliescu. Cu parcursul său profesional – născut în 1930, a apucat 17 ani de capitalism și monarhie - și politic. Studii la licee din București, universitare la Moscova în anii 50, apoi carieră de om integrat în sistem.

Comunist.Funcții diverse, de stat sau de partid, contacte la niveluri înalte,nu avem chiar o spovedanie, personajul nu-și pune cenușă în cap, ci încearcă să explice cum i-a fost dat lui să trăiască și muncească. Ce s-a întîmplat în decembrie 1989, sunt reluate explicații și justificări care acoperă doar o parte din logica evenimentelor, firul cronologic al depănării amintirilor oprinduse în 1990. Este anunțată și o posibilă continuare.

Una peste alta avem față în față două destine de semn contrar. Corneliu Coposu și Ion Iliescu. Unul a trecut prin toate suferințele posibile, cu un destin frînt de răsucirile istoriei, celălalt o poveste de succes, dacă se poate spune așa, o viață împlinită, cum s-ar spune. Cine și-a învins destinul ? Fiecare în felul lui.De curiozitate m-am uitat la indicele de nume din amintirile lui Ion Iliescu. Numele liderului PNȚCD nu apare. Ciudat, dar nu inexplicabil.

Aparținînd unei alte generații de oameni politici, Klaus Johannis este astăzi candidatul la Președinția României din partea unei Alianțe Creștin Liberale. Un etnic german, prof de fizică ajuns primar de succes într-u Sibiu, unde sașii sunt doar 1% din populația urbei- ceea ce spune ceva despre respectul și prețuirea pe care o au sașii într-un Ardeal în care ungurii și românii se dușmănesc de secole – Iuliu Maniu vorbea limba maghiară, chiar dacă a fost un militant activ pentru Marea Unire si in 1918.

Un volum intitulat „Pas cu pas” ( Editura Curtea Veche, 2014,cu un cuvînt înainte al autorului ) apare, poate nu întîmplător în aceste zile de campanie electorală. Avem realmente o „Autobiografie”, un soi de Ein Leben, cum se practică acest gen de monografie în alte culturi, care la noi nu prea au trecere.

Cel puțin pe durata a trei pătrimi a volumului avem parcursul existențial al unui etnic german în deceniile postbelice, cu datul ideologice general, dar și cu evenimente specifice comunității săsești – deportările în Rusia, plecările masive și destrămarea unui țesut comunitar după secole de conviețuire, unde Ardealul era heimat (cămin, patrie)- ultima pătrime fiind dedicată crezului politic și prezentării unui viitor posibil program de guvernare.

Și iată cum se leagă, prin trei reprezentanți de marcă, triada partidelor politice românești care au fost motorul vieții politice postdecembriste. Cartea lui Klaus Johannis este povestea unui om obișnuit spusă de el însuși. O poveste ca a multor ardeleni,obligați de imediat să conviețuiască – așa cum au făcut-o secole de-arîndul – cu ceilalți.

O lecție despre multiculturalism, o lecție de conviețuire, atunci când istoria nu a ieșit din matca ei. Klaus Johannis face studii universitare la Cluj și apoi duce o viață de dascăl de liceu la Sibiu.

Multe detalii ale vieții dinainte de 89 le știam și eu de la părinții și bunicii mei, destule amănunte, legate direct de personalitatea lui Klaus Johannis sunt doar ale lui.

Personajul e credibil, carismatic, calm, știe că nu tot ce zboară se mănîncă, nu vrea să rupă gura tîrgului, face ce trebuie făcut, nemțește - cum se spunea cândva la lucrul bine făcut, că era vorba de tinichigerie sau de un ceas reparat - și acum ne oferă povestea unui om în viziunea lui propriu. Că este și candidat la o înaltă funcție în stat, aproape că nici nu contează. Sau cel puțin pentru mine care sunt departe de toate acestea.

M-aș duce la Sibiu să văd desenele lui Dan Perjovschi de care se face pomenire în carte. Un bogat material iconografic însoțește volumul. Ca și în cazul amintirilor lui Ion Iliescu. Diferența ar consta că Johannis a călătorit prin străinătate mai mult după 1989, pe cînd celălalt povestitor a bătut lumea și cînd generația părinților mei se duceau cel mai adesea la Tușnad și Herculane.Ba cînd s-a născut Johannis accesul pe litoralul românesc era interzis.

Abia prin anii 60 s-a dat drumul la turism. Cei care dorm azi pe plaja de la Vama Veche greu își pot închipui patrulele de grăniceri care mișunau pe tot litoralul. Toate trec însă. Nu comentez oferta politică a lui Klaus Johannis, sunt lucruri judicios expuse și absolut valabile pentru viitorul României. ”Pas cu pas” este confesiunea unui om care nu și-a pierdut bucuria de a merge cu bicicleta și, realmente, oferă un dram de calm și încredere, acolo unde noi ne văicărim sau isterizăm dacă e apa în curte și chemăm primarul să ne ajute. “Prin noi înșine”, vechiul slogan liberal, ar fi putut fi un îndemn la care, din bunăcuviință, probabil, liberalul Klaus Johannis nu face apel, tocmai ca să nu pericliteze, e o supoziție, accesul la fondurile europene. Toate cele trei cărți merită însă a fi citite cu atenție. Am zis și eu, n-am dat cu parul. Acum mă gîndesc cum ar suna expresia asta neaoșă pe nemțește. Ți se face părul măciucă.

Un jurnal salvat: confesiunile lui Corneliu Coposu

sursa: historia.ro, Mircea Morariu

La doar câteva luni de la reeditarea, cu un plin de miez adaos reflexiv despre posteritatea moştenirii lui Corneliu Coposu, a Confesiunilor Seniorului, editura bucureşteană Vremea ne mai face un dar extraordinar.

Acela al tipăririi unui document de o valoare istorică ieşită din comun, aşa cum e cartea File dintr-un Jurnal interzis, carte purtând semnătura marelui om politic român. Avem de-a face cu un eveniment editorial de proporţii care echivalează cu o a doua salvare a unei mărturii fundamentale despre momente de răscruce din istoria României, momente cărora Corneliu Coposu le-a fost în principal martor, dar martor lucid implicat prin însăşi condiţia sa de şef de cabinet şi de secretar particular al arhitectului României Mari şi al păstrării câteodată disperate a integrităţii acesteia, o integritate nu doar geografică, ci şi morală. E vorba despre Iuliu Maniu. Această a doua şi definitivă salvare se datorează Doinei Alexandru care a parcurs, descifrat, pus în ordine şi pregătit pentru tipar pagini anevoie accesibile, scrise mărunt, cu cerneală, puţine dintre ele dactilografiate.

Prin efortul ei, efort pe care niciodată nu îl vom putea elogia îndeajuns, Doina Alexandru a făcut ceea ce Corneliu Coposu însuşi socotea a fi o operaţie imposibilă, o operaţie pe care ar fi dorit să o facă de unul singur. Ar fi făcut-o cu siguranţă, cu vocaţia transgresării imposibilului ce i-a fost definitorie, dacă viaţa, rosturile, vremurile tulburi în care a trăit chiar şi după eliberarea din închisorile comuniste, în libertatea supravegheată dintre 1964 şi sfârşitul lui 1989, dar şi după 1990, dacă, mai apoi, boala şi moartea nu i-ar fi fost potrivnice.

Spuneam că eforturile Doinei Alexandru şi implicarea în valorificarea acestei munci a editurii Vremea înseamnă o doua şi decisivă salvare a Jurnalului secret. Prefaţa Doinei Alexandru, dar, mai cu seamă, interviul pe care fosta jurnalistă de la Europa liberă l-a realizat cu doamna Flavia Coposu Bălescu, una dintre surorile Seniorului, sunt lămuritoare pentru condiţiile cvasi-rocamboleşti în care s-a produs prima salvare a manuscrisului. O salvare plănuită de domnul Coposu însuşi, cu câteva zile înainte de presimţita-i arestare intervenită în conjuncţie faptică şi cauzală cu arestarea grupului Tămădău ca şi a întregii conduceri naţional-ţărăniste. O salvare continuată de un prieten devotat ce a ascuns manuscrisul. O salvare încheiată prin recuperarea în 1993 a acestor până azi, „pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”. Pagini pe care le numesc astfel pe drept cuvânt, dar şi pentru a readuce în memoria cititorilor câte ceva din istoria radioului la care a lucrat Doina Alexandru, un radio ce are meritul lui de netăgăduit în informarea românilor asupra acţiunilor din clandestinitate ale Seniorului în timpul tulburilor, periculoşilor ani 80.

Ca orice Jurnal, şi acest Jurnal secret este unul scris la persoana întâi. Diferenţa specifică a cărţii este dată de detaliul că, paradoxal, nu Corneliu Coposu este personajul principal al cărţii. Că aceasta este dominată de prezenţa copleşitoare a marelui lider ţărănist Iuliu Maniu a cărui biografie şi-ar fi dorit să o concentreze într-o monografie autorul Jurnalului. O prezenţă surprinsă cu respect (cel mai adesea Corneliu Coposu se foloseşte de cuvântul Preşedintele pentru a-l desemna pe cel ce i-a fost înainte de orice model de conduită), fără adoraţii ori exaltări inutile, ci printr-un semnificativ al detaliului, grăitor prin sine însuşi.

Scump, dar mai ales cumpănit la vorbă, detestând compromisurile de joasă speţă, neiertând trădările, evaluându-şi corect şi diferenţiat adversarul (de exemplu, într-un fel s-a comportat şi l-a evaluat Iuliu Maniu pe regele Carol al II lea şi în cu totul alt fel pe mareşalul Ion Antonescu, deşi amândoi i-au fost adversari), riguros, modest, solidar, chiar şi la modul simbolic, cu destinul ţării sale, aşa ne apare liderul ţărănist din însemnările lui Corneliu Coposu. Însemnări din care transpare mereu o empatie nu numai exemplară, ci şi emoţionantă. Fiindcă, aşa după cum bine observa un jurnalist străin de la Christian Science Monitor, jurnalist citat de Doina Alexandru în prefaţă, şcoala, biserica şi politica au fost principalele instrumente folosite de Maniu în cursul luptei sale, instrumente ce vor fi utilizate mai apoi de succesorul său de jure şi de facto la conducerea partidului.

Alături, în relaţie, în opoziţie ori în complementaritate cu Iuliu Maniu apar în Jurnalul lui Corneliu Coposu alte şi alte figuri cu importanţă şi pondere în ultimii ani de libertate din România interbelică şi puţin după aceea (de la Regele Carol al II lea la Regele Mihai, de la Ion Mihalache la Alexandru Vaida Voievod şi Mihail Ralea, de la Ion Antonescu la Mihai Antonescu, de la Dinu şi Gheorghe Brătianu la Petru Groza, de la diplomaţi occidentali aflaţi cu misiuni felurite în Capitala României la trimişi ai Moscovei veniţi cu sarcini de sovietizare clare pentru îndeplinirea cărora nici o fărădelege nu era prea mult.

Scriam la începutul acestor însemnări că Jurnalul secret este opera unui martor, dar şi că el reprezintă un document istoric excepţional. Avem de fapt de-a face cu o rară ocazie în care contrariile coincid. Ne amintim, bunăoară, că într-o carte pe care îmi place adesea să o citez şi la care revin frecvent (cf. Memoria răului, ispita binelui, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2002), autorul său, Tzvetan Todorov, avertiza că martorul ar fi unul dintre posibilii, dacă nu cumva cei mai primejdioşi atentatori la acurateţea discursului istoric. Că scriindu-şi mărturia el, martorul, nu poate face abstracţie de sine însuşi, că prin mărturia lui respectivul emiţător de discurs ambiţionează să îşi supraevalueze propria participare. În Jurnalul secret al lui Corneliu Coposu contrariile coincid datorită felului exemplar în care Seniorul şi-a cenzurat pornirile egotiste. Ceea ce nu înseamnă că personalitatea mărturisitorului ar fi cu desăvârşire evacuată din această carte cu totul aparte. Felul în care, în pagini de mare intuiţie şi extraordinară capacitate de surprindere a esenţialului, Corneliu Coposu vorbeşte despre lovitura de Palat de la 23 august 1944 ori produce evaluări ale unor personalităţi asemenea lui Carol al II lea, a regelui Mihai sau a lui Ion Antonescu e relevant pentru capacitatea analitică a viitorului Senior ţărănist. O capacitate de care România a avut şansa de a se bucura doar cinci ani după Revoluţie.

O capacitate pe care prea mulţi români nu au ştiut să o aprecieze aşa cum s-ar fi cuvenit. Tipărirea Jurnalului secret e nu doar o recuperare, ci şi şansa unei reverenţe târzii, poate chiar a unei iertări a ignoranţei, şansă dată fiecăruia dintre noi.

Corneliu Coposu- FILE DINTR-UN JURNAL INTERZIS; 1936-1947; 1953, 1967-1983; Ediţie îngrijită de Doina Alexandru; Editura Vremea, Bucureşti, 2014