Corneliu Coposu Fan Page

Preşedintele moral

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

sursa: evz.ro, Vladimir Tismăneanu , 15-29 ianuarie 2014

Corneliu Coposu

2014 este anul centenar Corneliu Coposu. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mişelii şi oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică

A fost un om demn, curajos şi onest. A refuzat orice pactizare cu forţele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opţiune cu ani lungi şi chinuitori de temniţă, domiciliu forţat şi perpetuă supraveghere. Atunci când România a ieşit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a ştiut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor lui Ceauşescu, nu însă şi defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale.

Avea vocaţie de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor si fireasca modestie. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist şi romancier care se împăuna până la saţiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproşat, jumătate în glumă, jumătate în serios: "Ţie ţi-l datorăm!" Într-o vizită la Washington, la o recepţie, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câţiva intelectuali şi a conversat cu noi despre direcţiile vieţii politice din România.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democraţii precum în perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorile democratice şi pro-occidentale.

Când am spus că decesul lui C. Coposu a însemnat sfârşitul epocii eroic-principiale a Convenţiei Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu şi partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul şi viitorul României. Exigenţele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziţia monarhistă, dădeau coşmaruri nomenclaturii resuscitate şi tot mai însetată de revanşă. Se putea tolera o Convenţie la putere, atât timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenţei anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcţia de preşedinte (nu şi puterea reală) a fost legat de convingerea sa (şi a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înşelat bătrânul bolşevic.

Evident, dacă ar fi trăit Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanţilor lui Emil Constantinescu şi că forţele civic-democratice vor fi treptat marginalizate şi eliminate din joc. Ştiu cât de obedient era fostul rector al Universităţii din Bucureşti cu preşedintele PNŢ-CD. Am trăit eu însumi cel puţin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-şi ajusteze reacţiile şi comportamentul.

Când aud cuvintele “Noi n-am avut un Havel", mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu. Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuş, Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca. Că l-am avut pe prinţul-martir Vladimir Ghika.

Am fost apropiat de Corneliu Coposu, l-am întâlnit în repetate rânduri, la Bucureşti şi la Washington. Am stat de vorba ore în şir despre comunism, fascism, valori pluraliste şi despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluţiei. Nu era dispus să susţină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului faţă de ideea monarhică.

Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită. În cartea "Marele şoc" îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opţiunea pluralistă a lui Corneliu Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul preşedinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii veteranului intelectual şi militant comunist în raport cu omul care şi-a sacrificat viaţa luptând pentru democraţie.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal). L-am însoţit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc cum a ţinut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanţi de seamă ai PNŢ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de o inoxidabilă demnitate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndârjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democraţie profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: "Curajul sincerităţii de ţinută şi atitudine pe care îl afişaţi este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră".

În plan tactic, ştia că trebuie făcute şi unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esenţiale. Nu a aşteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forţe exterioare. A înţeles că sistemul era putred şi că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securităţii din decembrie 1968 se menţiona că, în viziunea lui Corneliu Coposu “falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară".

În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existenţa legală a sindicatului liber şi auto-guvernat “Solidaritatea". Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică şi cât se poate de lucidă. Societatea civilă a învins dominaţia unei birocraţii meschine, violente şi inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii.

După aproape un sfert de veac de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele moral al României.

Format ca jurist, venind din marea tradiție a iluminismului transilvan, discipol și continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu știa ce însemna stat de drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a încetat nici în 1995, când s-a stins din viață. Ea continuă și azi.

Corneliu Coposu a fost o personalitate ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului. Știa să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase. Atât în cercuri intime dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic.

Antiteza lui Corneliu Coposu a fost Ion Iliescu. Cei doi au avut viziuni esenţial diferite, de-a dreptul antagonice, despre sensul, spiritul şi şansele democraţiei în România. Într-o postare a lui Iliescu de pe propriul blog din 2009, fostul preşedinte, cel care în mod constant a patronat campaniile menite să-l prezinte pe Corneliu Coposu drept un radical incorigibil, prototip al unui un anacronism incurabil, un fel de sabotor înverşunat al “reconcilierii”, a găsit acum prilejul să-l “omagieze” pe omul care s-a sacrificat luptând împotriva regimului servit de Ion Iliescu vreme de decenii. Atunci când am făcut cartea de dialoguri cu el, în 2003, nu părea să aibă această părere. Dacă ar fi gândit astfel, o putea spune franc atunci când l-am întrebat dacă are unele regrete legate de comportamentul său politic. S-a eschivat de la un răspuns direct.

Desigur, Ion Iliescu nu va uita niciodată aportul esenţial pe care l-a avut Corneliu Coposu la formarea în 1992 a Convenţiei Democratice, elementul catalizator, pârghia fără de care România nu avea cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului care caracterizase viaţa politică din ţară până atunci. Aceasta a fost lovitură mortală pentru hegemonismul impus de FSN şi de Ion Iliescu. România a intrat astfel în faza unei vieţi politice în care alternanţa la putere a devenit posibilă, iar victoriile nu au mai fost considerate drept eterne.

Corneliu Coposu a înțeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional. Lecţia fundamentală pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, Romania va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.

Articol citit de 1422 ori.

Alte articole