sursa: contributors.ro, Vladimir Tismaneanu, 5 ianuarie 2014

Motto: “Rostul aniversarilor este acela de a folosi ragazul care ni se ofera pentru a ne intoarce o clipa cu gandul spre trecut si pentru a ne chibzui cu adanca intelepciune viitorul.”– Corneliu Coposu

Cand aud cuvintelele “Noi n-am avut un Havel”, ma intreb cum este posibil sa ignoram ori sa uitam ca noi l-am avut pe Corneliu Coposu. Ca i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ioan Barbus, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueras. Ca l-am avut pe printul-martir Vladimir Ghika. Am intrat in anul centenar Corneliu Coposu. Este anul, in egala masura, care marcheaza implinirea un sfert de veac de la revolutiile din 1989. Intr-un timp al atitor abdicari, conformisme, miselii si oportunisme, Corneliu Coposu a incarnat ideea de moralitate in politica. A fost un om demn, curajos si onest. Strategic, a fost un idealist. In plan tactic, stia ca trebuie facute si unele compromisuri, dar niciodata la nivelul principiilor esentiale. Nu a asteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forte exterioare. A inteles ca sistemul era putred si ca se va narui din interior, ca vor prima cauzele endogene, nu cele exogene.

Costin Borc (secretarul personal al lui Corneliu Coposu), Vladimir Tismaneanu si Corneliu Coposu

Intr-o nota informativa a Securitatii din decembrie 1968 se mentiona ca, in viziunea lui Corneliu Coposu “falimentul economic si ideologic al comunismului este total si ca fortele care il vor rasturna se vor naste din mijlocul lui si nu vor veni din afara” (v. Tudor Calin Zarojanu, “Viata lui Corneliu Coposu”, Editia a II-a, revazuta si completata, Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, p. 99). In august 1980, la Gdansk, era recunoscuta, de catre guvernul comunist al Poloniei, existenta legala a sindicatului liber si auto-guvernat “Solidaritatea”. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetica si cat se poate de lucida. Dezintegrarea pseudo-monoliticului Bloc Sovietic devenise inevitabila. Societatea civila a invins dominatia unei birocratii meschine, violente si inepte. Adevarul a invins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii. In octombrie 1986, la trezeci de ani de la Revolutia Maghiara, a fost publicata in marile ziare vestice, o declaratie semnata de cei mai cunoscuti disidenti din Europa Centrala, cerand restaurarea celor doua suveranitati rapite de comunisti: suveranitatea nationala si suveranitatea poporului. Din Romania, li s-a alaturat, semnand cu numele sau, Corneliu Coposu.

A refuzat orice pactizare cu fortele totalitare, a trait in adevar, platind aceasta optiune cu ani lungi si chinuitori de temnita, domiciliu fortat si perpetua supraveghere. Gratie lui Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Serban Ghica si Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acesti oameni admirabili, traditia PNT a supravietuit, a continuat sa pulseze in adancuri, in pofida represiunii securiste si a falsificarilor propagandistice. Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale. Avea vocatie de fondator, de lider, de calauzitor. O facea cu contagios umor si fireasca modestie, nu suporta ceea ce se cheama self-righteousness. Orice pompozitate il agasa. Despre un jurnalist si romancier care se impauna pana la satiu cu meritele sale de politolog, mi-a reprosat, jumatate in gluma, jumatate in serios:” Tie ti-l datoram!” Intr-o vizita la Washington, la o receptie, a fost plasat de catre organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam cativa intelectuali si a conversat cu noi despre directiile vietii politice din Romania. Sunt sigur ca Mircea Mihaies isi aminteste momentul. Ii repugnau dubla gandire si dublul discurs. Detesta duplicitatea, cabotinajul, fariseismul, ipocrizia. Il dezgusta orice forma de fanatism.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant strain unui popor umilit si martirizat. Moartea tragica a lui Iuliu Maniu, modelul sau existential, propria sa detentie de17 ani, victimizarea sistematica a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piata, exploatarea salbatica a taranimii, atacul impotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neinregimentate si suprimarea absolut abuziva a Biserii Greco-Catolice, au fost tot atitea elemente care au sustinut viziunea democratic-anticomunista a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, dupa baile de singe din timpul Revolutiei din decembrie 1989, sa tolereze o repetare a distrugerii noii democratii precum in perioada 1945-1947. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca sa mai fie nevoie sa insist. Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuita pina si de veteranul comunist Alexandru Barladeanu in omagiul publicat in 1995 pentru ilustrul disparut, a fost sa se mentina consecvent de partea valorile democratice si pro-occidentale. A fost un european convins. O Romanie europeana este doar una care nu-si reneaga traditia democratica. Aceasta a fost lectia lui Corneliu Coposu, aceasta a fost lectia unui autentic ganditor liberal precum Mihail Farcasanu.

Cind am spus ca decesul lui Corneliu Coposu a insemnat sfaristul epocii eroic-principiale a Conventiei Democratice, aveam in vedere ca pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, deci respingerea diktatului bolsevic din 30 decembrie 1947, dadeau cosmaruri nomenklaturii resuscitate si tot mai insetata de revansa. Se putea tolera o Conventie la putere, atita timp cit in spatele ei nu se mai afla adevaratul arhitect al rezistentei anti-autoritare de dupa 1989. Faptul ca Ion Iliescu a cedat functia de presedinte (nu si puterea reala) a fost legat de convingerea sa (si a amicilor sai de mafie politico-financiara) ca Emil Constantinescu este alta plamada decat Corneliu Coposu. Nu s-a inselat batranul bolsevic. Corneliu Coposu a privit cu senina detasare campaniile de mizerabila intoxicare declansate imptriva sa si a renascutelor partide istorice de catre artileria propagandistica a FSN-ului. Cunostea marfa inca din perioada 1945-1947. Dar era convins ca istoria nu se poate repeta si ca rezistenta democratica are un viitor de data aceasta. La salvele de ura ale fesenistilor, Corneliu Coposu a raspuns cu fermitate, eleganta si civilitate.

Evident, daca ar fi trait Corneliu Coposu e greu de imaginat ca Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofantilor lui Emil Constantinescu si ca fortele civic-democratice vor fi treptat marginalizate si eliminate din joc. Stiu cat de obedient era fostul rector al Universitatii din Bucuresti cu presedintele PNT-CD. Am trait eu insumi cel putin un moment in care am constatat ca un cuvant al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu sa-si ajusteze reactiile si comportamentul. Sunt sigur ca daca dl Coposu ar fi fost in viata, presedintele Emil Constantinescu n-ar fi rostit fraza de trista amintire despre inutilitatea aplicarii Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Sunt sigur ca Alianta Civica nu ar fi fost marginalizata.

Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am intilnit in repetate rinduri, la Bucuresti si la Washington. Am stat de vorba ore in sir despre comunism, fascism, valori pluraliste si despre natura derutanta a hibridului politico-economic pe care il numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abatea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revolutiei. Nu era dispus sa sustina politicieni care nu dadeau dovada devotamentului fata de ideea monarhica. Evident, puteam sa avem dezacorduri, dar pozitiile noastre erau convergente, daca nu identice, la capitolele cu adevarat importante. Cind m-am referit, intr-un volum de dialoguri cu Mircea Mihaies, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam in vedere verticalitatea sa nedezmintita. In volumul „Marele soc” ii citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Barladeanu, pentru care optiunea pluralista a lui C. Coposu s-a dovedit superioara propriei angajari comuniste. Fostul presedinte a preferat sa se eschiveze, incercind sa dea un alt sens aprecierii fostului sau coleg de partid in raport cu omul care si-a sacrificat viata luptind pentru democratie.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, in termenii filosofiei politice, nationalismul liberal). L-am insotit, impreuna cu Constantin (Dudu) Ionescu, in timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, in 1994. Imi amintesc perfect cum a tinut sa insiste, in finalul vizitei, asupra rolului unor militanti de seama ai PNT in lupta impotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile in Romania daca acest lider politic de nedezmintita integritate ar fi ramas printre noi? Cred ca fesenistii ar fi luptat si mai indirjit sa nu permita victoria Conventiei. Poate ca Emil Constantinescu ar fi fost mai radical in ruptura cu o pseudo-democratie profund corupta. Pentru mine ramin de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sinceritatii de tinuta si atitudine pe care il afisati este un model care, din nefericire, nu este prea des intilnit in societatea noastra”.

In “Cartea presedintilor”, volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu aparut in 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei sefi de stat ai Romaniei post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu. Dupa aproape un sfert de veac de la Revolutia care a dus la prabusirea sistemului totalitar, cred ca putem afirma ca omul si ganditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt presedintele, adica liderul moral al Romaniei. In actiunea si in viziunea sa gasim acele repere in absenta carora ramanem blocati in politicianism miop si polemici absurde. L-a cunoscut bine pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, stia ce inseamna mentalitatea bolsevica, a detectat-o-o imediat in cazul lui Ion Iliescu si a denuntat-o fara rezerve. Nu credea in “democratie originala” si in alte asemenea bazaconii demagogice. Unii spun ca era naiv in alegerea colaboratorilor. Ma indoiesc. In datele Romaniei care abia iesea din molozul comunist, a actionat conform principiului “astia ne sunt oamenii, cu astia defilam”. Au existat si nemultumiri, indeosebi printre tinerii taranisti, legate de unele concesii percepute drept excesive. Altii il priveau drept prea radical. Pentru Corneliu Coposu importanta era strapungerea hegemoniei feseniste, demolarea colosului mafiotic-securist care sufoca democratia romaneasca. Era constient de cezura care avusese loc in viata natiunii, incerca sa o depaseasca fara a ceda la nivelul principiilor vitale.

Format ca jurist, venind din marea traditie al iluminismului transilvan, discipol si continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu stia ce inseamna stat de drept. Tocmai de aceea a cerut, cu intransigenta pasiune, ruptura cu statul comunist, un stat de ne-drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a incetat nici in 1995, cand s-a stins din viata, nici mai tarziu. Ea continua si azi.

Update, 6 ianuarie 2014: Condamnarea lui Adrian Nastase la patru ani de inchisoare cu executare dovedeste ca justitia romaneasca nu se lasa ingenuncheata, ca amenintarile pe fata si din umbra nu au reusit sa-i intimideze pe cei care au datoria sa salvgardeze statul de drept. Victor Ponta anunta ca va distruge, caramida cu caramida, “regimul Basescu”. Un document al PSD vorbeste, a n-a oara, despre “dictatura lui Basescu”. In fapt, ceea ce-i deranjeaza pe piromanii mafiotici din USL este tocmai functionarea statului de drept. Declaratiile lui Ponta nu fac decat sa probeze incotro vrea el sa indrepte Romania. Scopul sau este anihilarea statului de drept. Gandeste si actioneaza la fel cum au gandit si au actionat comunistii in anii cand au “cucerit”, adica au capturat prin agresiune nerusinata, puterea politica. Cat despre Adrian Nastase, parintele doctoral al megaplagiatorului Ponta, acesta pare imun la semnalele realitatii. Totul ii apare drept “o razbunare murdara”. La fel va grai, probabil, foarte curand si Felix. La fel se va autovictimiza don Relone Fenechiu. Amoralitatea caizilor este infinita. Au tratat tara ca pe o prada, n-au urma de cainta, de remuscare. Vor face tot ce pot si chiar mai mult spre a sfarama statul de drept.