Ana Blandiana:

“Am fost suficient de naivă să cred că mai există şi alţii ca el”

– Ce ştiaţi despre Corneliu Coposu până în decembrie 1989?

– Nimic! Iar după 1989 prima oară l-am văzut la prima venire a minerilor în Bucureşti, când s-au întâlnit cu reprezentanţii partidelor. Am văzut discuţia la televizor. Atunci i-am descoperit pe dl Coposu şi dl Cunescu. Se vedea atât de bine că erau adevăraţi oameni politici, spre deosebire de ceilalţi, care erau doar activişti de partid!

– Dacă nu ştiaţi nimic despre el până în decembrie 1989, aţi căzut şi dv. în plasa legendelor despre caviarul de la Paris?

– După cum ştiţi, am demisionat din CFSN în ianuarie şi, din clipa aceea, s-a declanşat împotriva mea o campanie de linşare mediatică, în care m-am aflat alături de oameni pe care nu-i cunoşteam, printre care şi Corneliu Coposu – aşa încât am înţeles pe propria piele cum funcţionau mecanimsele de dezinformare. De alfel, le ştiam dinainte de decembrie 1989. Îmi amintesc cum, o dată, pentru a se masca interdicţia de publicare, se lansase zvonul că am plecat din ţară! O cunoştinţă întâlnită pe stradă m-a întrebat: “Ce faci aici!? Mi-a zis cineva că te-a întâlnit pe aeroportul din Lisabona!” M-am enervat şi, cum începea Festivalul Enescu, mi-am cumpărat bilete la câte concerte am putut, ca să fiu văzută în public în Bucureşti! Atunci zvonul s-a adaptat: nu eram plecată, dar cerusem plecarea definitivă din ţară! La asta nu mai aveam cum reacţiona…

– Când l-aţi întâlnit prima oară pe Corneliu Coposu?

– După ce s-a lansat Alianţa civică, în noiembrie 1990, înainte de marele miting din 15, se formaseră cozi lungi la înscriere, într-o holul unei case particulare, pe care ni-l pusese la dispoziţie un nepot al lui Horia Bernea. Era ca un stup, lume până-n stradă, îngrămădeală, entuziasm, romantism… Ei, bine, în aglomeraţia de acolo au apărut doi domni pe care în prima clipă nu i-am recunoscut: Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. A fost pur şi simplu o întâlnire existenţială, între generaţia celor care stătuseră la închisoare şi generaţia celor cu “origine nesănătoasă”… Veniseră să ne propună o colaborare – era un gest care dovedea calitatea lor de oameni politici: simţiseră imediat ce forţă populară avea să fie Alianţa civică! Atâta timp căt a trăit domnul Coposu, colaborarea a fost perfectă, iar Convenţia Democrată a fost rodul acestei colaborări, bazată pe un fel de consens al dezinteresării: nici el, nici eu nu vizam vreun un post de demnitate publică. Nu vroiam decât să reuşim să schimbăm ceva. Şi mai aveam ceva comun: lipsa de timp. La mine – pentru că vroiam să mă întorc la scris, la domnul Coposu – pentru că simţea că nu-i mai rămăsese… Asta ne-a ajutat să dăm la o parte lucrurile neesenţiale şi să nu avem orgolii.

– Ce s-a întâmplat ulterior, după câştigarea alegerilor din 1996?

– Alianţa Civică şi-a păstrat dreptul inalienabil de a privi cu ochi atenţi şi, când era cazul, critici actul de guvernare, iar cei ajunşi la puteres-au simţit deranjaţi. Dl Coposu nu mai era, iar o dată cu el dispăruseră şi dezinteresarea, şi dialogul.

– Cât de strânsă era colaborarea directă Coposu-Blandiana?

– Foarte strânsă. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost Convenţia fără această colaborare. Nu numai că ne vedeam tot timpul în şedinţe, dar domnul Coposu, care era un noctambul – spre deosebire de mine şi de soţul meu! – ne suna pe la 11 seara: “Trec pe la voi, să stăm de vorbă”…

– Cu toată diferenţa de vârstă, nu avea pretenţia să-l vizitaţi dv. pe el?

– A!, nu se punea problema asta! Era extraordinar de mobil! Şi ştia să creeze asemenea relaţii încât ne simţeam cu toţii de parcă am fi fost cândva colegi de liceu!

– Cum se purta în momentele tensionate?

– Nu se enerva niciodată! Exista între noi o diferenţă de perspectivă asupra istoriei şi l-am invidiat întotdeauna pentru asta: eu eram mereu neliniştită de evoluţia lucrurilor, el privea totul ca printr-un ochean întors. De aici, o linişte extraordinară, în vreme ce eu eram mereu agitată. Avea o detaşare în care nimic nu i se părea catastrofal, o încredere în evoluţia pozitivă a istoriei pe care eu n-o aveam. Nu sunt sigură că, în detalii, avea dreptate. Umblând foarte mult prin ţară, colectam inclusiv nemulţumiri de la ţărănişti, i le transmiteam şi nu reacţiona. Explicaţia mea este că ştia că nu avea suficient timp să coboare la amănunte. Pe de altă parte, în vreme ce noi chiar credeam că, într-un moment dificil, toată lumea o să lase de o parte interesele proprii, domnul Coposu era conştient de limitele naturii omului politic.

– Corneliu Coposu a fost perceput ca un om sever. Avea umor?

– Avea enorm de mult umor! Dar era, într-adevăr, şi sever. A fost, de exemplu, extrem de supărat după alegerile din 1992, când, din motive bizare, campania Convenţiei se defăşurase separat pentru Preşedinţie şi Parlament. În 1995, când era deja bolnav, l-am întâlnit în Germania, unde el era la tratament, iar eu aveam lecturi publice, şi i-am transmis rugămintea lui Emil Constantinescu, pe atunci preşedintele CDR, de a fi de acord cu anunţarea oficială a candidaturii lui la Cotroceni. Domnul Coposu a spus că este de acord, cu două condiţii: campania să fie unică, iar din anturajul domnului Constantinescu să dispară o anumită persoană, despre care considera că “nu aparţine ideilor noastre”. Acasă, i-am transmis domnului Constantinescu mesajul, darpuţin îmblânzit… Când s-a întors şi Corneliu Coposu în România, într-o seară ne-am trezit la uşă cu el, însoţit de Emil Constantinescu.
“I-aţi transmis domnului profesor ceea ce v-am rugat?” (când era de bine era “Emil”, când era de rău era “domnul profesor”). “Da…”, am răspuns noi cam încurcaţi. “Exact cum v-am spus?” – “Da, sigur…” Atunci, s-a întors spre Emil Constantinescu şi i-a spus încă o dată, cu cuvintele lui fără menajamente. La care, spre marea noastră jenă, “domnul profesor” s-a dezis complet de persoana incriminată: nu e nici o problemă, n-o s-o mai vedeţi… De multe ori m-am gândit că ruptura lui de Alianţă a fost cauzată şi de acel moment: era foarte greu să nu se simtă umilit în faţa unor oameni care asistaseră la acea scenă, mai ales că, după aceea, şi-a încălcat promisiunea.

– Sunteţi scriitoare, deci şi un pic psiholog. Cum vă explicaţi că un om care trecuse prin ce-a trecut el putea să fie senin şi să aibă umor?

– Cu siguranţă, una dintre explicaţii este credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit odată cum, într-o zi de pe vremea comunismului, intrând pe o stradă mică şi pustie, din sens opus venea un fost torţionar al lui. S-au recunoscut unul pe altul şi torţionarul a intrat în panică, în timp ce domnul Coposu a traversat la el şi l-a întrebat “De ce ţi-e frică?”

– Corneliu Coposu era poet?

– El n-a pretins asta, dar cele două strofe mai cunoscute (Ruga) din sutele pe care le-a compus, dovedesc că era. În Memorialul de la Sighet am dedicat o sală poeziei din închisori şi acolo se pot auzi, în semnale Morse, cuvintele din Ruga… Corneliu Coposu rămâne în memoria literaturii şi prin extraordinara traducere a poemului If, de Rudyard Kipling, care pare să fie rezumatul vieţii lui! O viaţă în care ideile au contat mai mult decât interesele şi care şi-a asumat faptul că pentru idei se plăteşte.

– Avea memorie bună?

– Cunoştea toate familiile importante din Ardeal, cu istoria lor! Spuneai un nume şi el zicea: “A! Este nepotul lui cutare, care a fost căsătorit cu cutare, care a fost închis la Viena în anul cutare”! O poveste pe trei-patru generaţii! Întotdeauna m-a fascinat asta! Dacă există un regret al meu, enorm, şi o mare pierdere a istoriei noastre, este faptul că ultimii ani de viaţă i-au fost “mâncaţi” de lupta politică şi n-a reuşit să-şi facă două ore pe zi în care să-şi dicteze memoriile, aşa cum îl imploram.

– A fost o vreme când Coposu era de vină pentru orice…

– Da! Cunoşteam un ţăran care, în anii ’90, îl susţinea pe Iliescu, dar zicea că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis: “Nea Marine, nu poţi să-i iubeşti pe amândoi, că Iliescu l-a omorât pe Ceauşescu!” La care Nea Marin a rămas o clipă tăcut, după care a oftat şi-a zis: “Bietul domnul Iliescu! Păi, dacă l-a obligat Coposu!” Mi s-a părut extraordinar ca aberaţie. Dar vreau să vă spun ceva: mai târziu
m-am gândit că, în fond, Nea Mărin intuia că Nicolae Ceauşescu murise pentru că istoria luase cursul lui Corneliu Coposu, iar Ion Iliescu nu făcea decât să încerce să se adapteze acestui curs! Există victorii şi victorii. Maniu însuşi a fost foarte puţin timp la putere, dar este un mare om al istoriei. În acest sens, Coposu este un învingător.

– Aţi spus undeva că este singurul om de la care aţi învăţat mai mult decât din cărţi. Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la Corneliu Coposu?

– Ceea ce încerc să fac acum: să iau distanţă faţă de istorie. Ştiţi, printr-o ciudăţenie a opticii, vezi mai puţin bine un obiect pe care-l duci prea aproape de ochi. De altfel – sper să nu vă şochez – deşi îi sunt recunoscătoare din foarte multe puncte de vedere, întâlnirea cu el a fost, prin ricoşeu, şi nenorocirea unui deceniu al vieţii mele: dacă nu îl cunoşteam, nu m-aş fi apropiat de politică – lucru care s-a întors împotriva mea. Dar am fost suficient de naivă să cred că mai există şi alţii ca el…

sursa: " Enciclopedia Corneliu Coposu " ( in curs de aparitie ) - articol de Ana Blandiana