Împăcarea sufletului

În decembrie 1989 nu ştiam absolut nimic despre închisorile comuniste.

Cum s-a întâmplat asta, e greu de reconstituit. Nu de mult, intrigat, am lansat un sondaj pe această temă printre prieteni şi cunoscuţi. Unii, ca şi mine, nu ştiau nimic şi presupun că părinţii ne-au ferit să ştim, ca să ne protejeze. Alţii ştiau ceva, dar vag, chiar când avuseseră cazuri în familie (aşa am aflat, la 23 de ani după revoluţie, că tatăl soţiei celui mai bun prieten al meu făcuse puşcărie politică!). În fine, câţiva cunoşteau destul de multe, cu detalii, nume, ani.

Nu auzisem nimic despre Corneliu Coposu – sau despre oricare alt fost deţinut politic. Ştiam doar despre câţiva disidenţi din anii ‘80 (prea mulţi n-au fost cu totul...).

Nu-mi amintesc când i-am auzit prima dată numele, nici în ce context. Dar ştiu exact când l-am COŞTIENTIZAT: în 29 ianuarie 1990. Ieşisem în stradă să văd contra-manifestaţia FSN la protestul partidelor istorice şi, luat de val, am ajuns în Piaţa Victoriei. Până atunci, nu prea ştiam ce să cred, eram – ca atâţia alţii – victima manipulării care susţinea că liderii PNŢCD, PNL şi PDSR îşi petrecuseră anii comunismului în străinătate. Nu aveam cum să cred aberaţii de genul „Coposu mânca icre negre cu lingura”, dar mă punea pe gânduri un articol precum cel al lui Ion Băieşu – pe care-l admiram şi-l admir şi acum ca scriitor –, în care era descris felul în care Corneliu Coposu „îşi degusta croissantul cu ciocolată la Paris”.

Acolo, în piaţă, nu mi-a trebuit mult ca să mă întreb siderat „Ce caut eu aici!?” S-a întâmplat după ce mulţimea înfierbântată a scandat „Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi!”, „Coposu la azil!”, „Coposu la Antipa!”, dar mai ales după ce, aproape de mine, un manifestant a cules un câine maidanez, jigărit ca vai de mama lui, l-a ridicat triumfător şi a început să scandeze, urmat de cei din jur, „Ăsta e Coposu!”

Atunci am văzut prima oară URA, dar şi PROSTIA. Am plecat repede, ruşinat că fusesem acolo, şi din acea zi am început să vreau să aflu şi să înţeleg adevărul.

Doar două au fost, din păcate, întâlnirile mele cu Seniorul, dar cât de frumoase! În 1994, revista Zig Zag, unde lucram, se pregătea să sărbătorească 200 de numere şi colectam, cum se obişnuieşte, impresii de la personalităţi. N-a fost deloc uşor să ajung la preşedintele PNŢCD, secretara lui îmi spunea în fiecare zi că nu se poate, e ocupat, are alte întâlniri. Am profitat însă de un simpozion organizat de Fundaţia Hans Seidel la Hotelul (pe atunci) Bucureşti şi, într-o pauză, l-am abordat direct pe Senior. Mi-a spus: „Cum să nu, dragă, mâine!” N-a fost chiar a doua zi, dar a fost în ziua următoare. M-a primit fără nici un minut de aşteptare în biroul lui sobru din sediul central al partidului, în Piaţa Rosetti, la două sute de metri de casa în care mă născusem şi trăisem până la 25 de ani. Mi-a vorbit cu căldură, simplu, susţinând că, „de fiecare dată când ne vine Zig Zag-ul, surorile mele şi cu mine ne luptăm cine să citească primul”! Era sau nu adevărat, replica avea o curtoazie minunată… Pe o fâşie de hârtie – cam o treime de A4 – a aşternut, cu scrisul său elegant, inconfundabil, neschimbat vreodată (aveam să-l regăsesc identic în declaraţiile date Securităţii, după anchete şi bătăi care durau şi opt ore), mesajul către cititorii noştri. Vă daţi seama că putea să mi-l dicteze sau să-l înregistrez – aşa au procedat toţi ceilalţi cu care am stat de vorbă –, dar a ţinut să fie scris. Ah!, cât regret că l-am lăsat „moştenire” unei redacţii care avea să se spulbere peste un an, ar fi trebuit să-l păstrez pentru mine!

Zig Zag a dispărut în aprilie 1995, Seniorul câteva luni mai târziu… Am fost la catafalc, am fost în mulţime, pe străzi, o procesiune cum Bucureştiul şi România nu vor mai vedea prea curând… Târziu, prea târziu, românii descoperiseră cu cine au avut norocul să fie contemporani...

La începutul verii următoare, Alex Ştefănescu m-a întrebat pe neaşteptate: „Nu ştii pe cineva care ar putea să scrie o biografie a lui Corneliu Coposu?” Am răspuns, fără să mă gândesc: „Eu!” Era un răspuns oarecum surprinzător, ţinând cont că, la ora aceea, nici nu prea citeam biografii, cu atât mai puţin să fi scris vreuna. Citisem, în copilărie şi adolescenţă, cu mare pasiune, o mulţime de biografii ale unor personalităţi legendare, precum Alexandru Macedon, dar şi ale unor mari compozitori, în schimb, după decembrie 1989, când au început să apară cărţi de memorialistică scrise de „duşmani ai regimului” anterior sau dedicate acestora, nu fusesem prins de acest tip de lectură, la care aveam să ajung mai târziu.

Alex, care mă ştia de peste un deceniu, s-a bucurat şi mi-a dat detalii: el şi Domniţa avuseseră ideea acestei cărţi, care ar fi trebuit să apară până la împlinirea unui an de la moartea lui Coposu, obţinuseră şi un sprijin financiar pentru asta, şi acordul SRI de acces la dosare (nu exista încă Legea Ticu), ba chiar găsiseră şi un posibil autor, care, însă, după ce văzuse ce muncă îl aşteaptă în arhiva Securităţii, dăduse înapoi, sugerând că ar fi mai bun, aşa, un fel de eseu, despre ce om bun şi minunat fusese Seniorul. Dar ei voiau o adevărată biografie. Voiau fapte, nu adjective!

Au urmat patru luni teribile. O dată „intrat” în dosarul Corneliu Coposu, m-am trezit într-o lume paralelă, despre care, cum spuneam, nu ştiusem nimic. Sunt născut în 1956, la mijlocul „obsedantului deceniu”, la ora aceea Coposu mai avea de pătimit încă şase ani în puşcărie şi doi în domiciliu obligatoriu, în mijlocul Bărăganului, ca să nu mai vorbim despre „libertatea” de după 1964, un sfert de secol în care a fost permanent urmărit şi hărţuit. În acei ani, eu îmi trăiam adolescenţa şi tinereţea, la început (în aşa-zisa perioadă de deschidere) mai uşor, mai plăcut, mai fără griji, apoi din ce în ce mai greu, dar oricum la o mie de ani-lumină de ceea ce pătimeau oamenii precum Seniorul.

Ieşeam din depozitul care găzduia arhiva – prin Militari, pe vremea aceea, la o unitate de jandarmi – complet năucit şi întrebându-mă serios dacă mai pot rămâne jurnalist, dacă are sens să mai scriu despre pigmeii scenei politice, despre vedete de mucava, despre „subiecte fierbinţi” care păreau ridicole faţă de ceea ce tocmai citisem vreme de patru, cinci, şase ore la rând. Cam un metru şi jumătate de dosare puse unele peste altele…

Când am ajuns la sfârşitul dosarului din Fondul Documentar, adică la anul 1964 – povestesc asta public pentru prima dată – doamna căpitan Frusinica Moraru, „bibliotecara” care trăise alături de mine uimirile, emoţiile, indignările mele, m-a luat de-o parte şi mi-a spus în şoaptă (mai erau câţiva oameni pe-acolo, care studiau alte dosare): „Trebuie neapărat să cereţi accesul şi la Fondul Special, după 1964! Eu i-am şi spus şefului meu că aţi făcut scandal, v-aţi revoltat, cartea nu poate fi completă fără asta!” Există oameni…

Ştiam care e problema delicată: anii 64-89 nu erau din negura vremurilor, o parte dintre securiştii implicaţi erau fără îndoială încă în activitate şi în orice caz în viaţă. Am făcut cererea şi s-a aprobat destul de repede. Cum ştiţi, directorul de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, îi luase apărarea lui Corneliu Coposu când unul dintre pigmeii pomeniţi susţinuse că ar fi fost şi el turnător.

Am primit aşadar şi partea „specială” a dosarului. Unele nume de ofiţeri erau acoperite şi lipseau cu totul câteva pagini. Nu multe – ştiu asta pentru că dosarele erau numerotate filă cu filă, după cum aveau la început un opis în care se menţiona cine le-a mai cerut.

Oricum, cele câteva omisiuni nu contau pentru mine sau pentru istorie – doar pentru personajele respective! Imaginea unui om care suferise cumplit vreme de 17 ani EXCLUSIV pentru opţiunile şi părerile sale (nici măcar din dosarul Securităţii nu reiese că ar fi FĂCUT ceva concret „împotriva regimului”) s-a completat astfel cu cea a aceluiaşi om supravegheat 25 de ani, de o armată de oameni, tot numai pentru că gândea… Înfricoşător. Dar şi definitoriu. Spun asta în mod special pentru nostalgicii Epocii de Aur, pentru teoreticienii principiului „comunismul a fost o idee bună, dar…”

În paralel cu consultarea dosarelor, am căutat să stau de vorbă cu cât mai mulţi dintre colegii săi de suferinţă, respectiv de partid, cu martori ai vremii. Ion Huiu şi Şerban „Bani” Ghika m-au primit cu căldură, Dan Amedeo Lăzărescu mi-a fost de mare folos pentru reconstituirile istorice, în rest însă…

Pe de o parte, „la partid” toată lumea se uita lung la mine, pentru că nu făcusem parte din anturajul Seniorului şi nu eram „arondat” politic la PNŢCD. „Cine naiba mai e şi ăsta?”, citeam pe figurile lor. Pe de altă parte, am descoperit acolo o tristă lipsă de organizare şi documentare. În curtea sediului central funcţiona asociaţia „Amicii Regelui Mihai”. Se ştie cât de fidel a fost Coposu Majestăţii Sale. M-am bucurat să văd firma, pentru că, din arhivele de presă – şi ele incomplete - nu reuşisem să datez exact toate incidentele cu viza refuzată Regelui. Habar n-aveau, amicii.

A trebuit astfel să mă lipsesc de orice sprijin instituţionalizat.

Din fericire, m-am bucurat de la început de o relaţie cu totul specială cu minunatele surori ale Seniorului, în a căror casă aveam să-mi duc şi familia! Un moment aparte al acestei relaţii s-a petrecut în ziua inaugurării, pe zidul imobilului din Strada Mămulari, a plăcuţei care aminteşte că acolo a trăit Corneliu Coposu. Cu o seară înainte eram invitat la o emisiune Radio Contact pentru a vorbi tocmai despre Senior. A sunat în emisiune Mircea Ciumara – un apropiat al familiei – pentru a anunţa festivitatea de a doua zi. Înainte de ora respectivă eram în stradă, alături de alţi ziarişti, aşteptând momentul, când o doamnă a ieşit din casă şi a venit la mine. Era Marilena Borcescu, o altă persoană apropiată de surori, care mi-a spus că acestea m-au văzut pe fereastră şi mă invită înăuntru, eu nu mai sunt pentru dumnealor un simplu ziarist, sunt de-al casei!

Şi de-al casei am rămas…

În 2007 l-am cunoscut pe Cristian Fulger, nepotul Seniorului (fiul cumnatei acestuia), un „neamţ” sadea după 30 de ani de rezidenţă în Germania, şi tot pe-atunci a început neobosita sa activitate pentru Fundația Corneliu Coposu. De-atunci şi până acum, prin cele trei concursuri dedicate elevilor, prin volumul „Juniorii Seniorului”, prin comemorările şi festivităţile organizate de Fundaţie, prin vernisajele de expoziţii şi lansări de carte, în Bucureşti şi în ţară, am ajuns să-mi împac sufletul, socotind că Fundaţia a izbândit în nobilul şi dificilul său demers: de a nu lăsa ca numele lui Corneliu Coposu să se piardă de tot în această lume zăpăcită şi nerecunoscătoare.

Tudor Călin Zarojanu