Corneliu Coposu Fan Page

Centenarul Corneliu Coposu

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

La împlinirea unui secol de la naşterea sa, Corneliu Coposu merită mai mult decât exerciţii de admiraţie sinceră sau mimată, de iubire profundă sau prefăcută, sau încercări literare mai mult sau mai puţin reuşite. Este o ocazie pentru a medita asupra istoriei nescrise a societăţii româneşti din ultima sută de ani din perspectiva vieţii şi acţiunii unei personalităţi exemplare, ca om politic, om de cultură şi reper moral.

Semnatura Emil Constantinescu








Marturii
Corneliu Coposu. O sută de ani de la naştere

La împlinirea unui secol de la naşterea sa, Corneliu Coposu merită mai mult decât exerciţii de admiraţie sinceră sau mimată, de iubire profundă sau prefăcută, sau încercări literare mai mult sau mai puţin reuşite. Este o ocazie pentru a medita asupra istoriei nescrise a societăţii româneşti din ultima sută de ani din perspectiva vieţii şi acţiunii unei personalităţi exemplare, ca om politic, om de cultură şi reper moral.

Corneliu Coposu se numără printre cei aleşi de soartă pentru a dezminţi ideea că românii nu au vocaţia istoriei. S-a născut într-o familie cu rădăcini adânci în aristocraţia şi meritocraţia românească din Ardeal, acreditată de diplome voievodale. O familie care a dat generaţii de preoţi greco-catolici şi intelectuali militanţi pentru cauza naţională. Tatăl său, protopopul Valentin Coposu, doctor în teologie, a fost închis de două ori pentru convingerile sale naţionaliste şi a fost deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918, care a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. Corneliu Coposu a beneficiat de o educaţie serioasă la Şcoala Confesională Română Unită, la Colegiul Sf. Vasile din Blaj şi la Universitatea Regele Ferdinand din Cluj unde, în acea vreme, se reuniseră mari profesori de la universităţile din Ardeal, Bucureşti şi Iaşi într-o efervescenţă culturală şi ştiinţifică. A absolvit Facultatea de Drept şi doctoratul în drept canonic, fiind ales în 1935 preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea din Cluj. Într-o perioadă tulbure, când mulţi intelectuali erau derutaţi de furia evenimentelor, tânărul Coposu a intrat în Partidul Naţional Ţărănesc şi a înţeles repede un adevăr simplu şi adânc: pentru a face politică e nevoie de credinţă. Jertfa pentru propriile idei transformă o formaţiune politică într-un partid cu adevărat naţional, cu adevărat istoric. Forţa morală a acestui partid avea să iasă la iveală cu adevărat în anii infernali ai luptei cu comunismul. În închisori, lagăre de concentrare, în anii de deportare în Bărăgan şi în cei de excludere din viaţa publică ei au păstrat legăturile dintre ei şi au reafirmat solidaritatea şi patriotismul. „Cât dealul de-ar fi suferinţa, nădejdea cât bobul de mei/ Frăţia susţine credinţa şi dă aşteptării temei” va mărturisi Corneliu Coposu într-o poezia compusă în închisoare şi dedicată surorilor sale. Corneliu Coposu a ştiut să vadă, încă din 1987, sfârşitul epocii dictaturilor şi începutul unei epoci a democraţiilor în Europa şi a înscris din ilegalitate Partidul Naţional Ţărănesc în Uniunea Creştin Democrată Europeană.

În 1989, Corneliu Coposu, care a participat în stradă la revolta anticomunistă, a fost identificat din prima zi de liderii fostului regim ca un adversar politic care trebuie izolat şi anihilat. Când încă se trăgea pe străzi, în casa lui Corneliu Coposu renăştea Partidul Naţional Ţărănesc. Corneliu Coposu a înţeles că democraţia şi nu perestroika este orizontul necesar al vieţii de după comunism dar şi că sfârşitul Războiului Rece nu înseamnă o simplă întoarcere la trecut. Dovada de necontestat a acestei lucidităţi este reorganizarea Partidului Naţional Ţărănesc, acum şi Creştin Democrat, ca un partid european modern, conectat nu numai la istoria neamului dar şi la istoria lumii. Confruntat cu o evoluţie mult mai dificilă şi mai lentă a democraţiei decât în alte ţări ale estului european, Corneliu Coposu a înţeles mai repede specificul societăţii româneşti. Dându-şi seama că reconstrucţia Partidului Naţional Ţărănesc şi a celorlalte partide istorice nu vor fi suficiente pentru schimbarea caracterului neocomunist al puterii, a luptat cu o energie fără egal pentru o alianţă politică durabilă a forţelor democratice din România, iniţiind unitatea opoziţiei în cadrul Convenţiei Democratice, o largă alianţă de partide şi asociaţii civice democratice. Fără viziunea şi acţiunea politică directă a lui Corneliu Coposu, constituirea, afirmarea în alegeri şi construirea unei opoziţii parlamentare reale în 1992 nu ar fi fost posibilă. Testamentul politic pe care Corneliu Coposu mi l-a încredinţat odată cu preşedinţia CDR în 1992 şi pe care mi l-a reafirmat în 1994, odată cu reconfirmarea în calitate de candidat unic la alegerile prezidenţiale din 1996, a fost: „Scopul NU scuză mijloacele”, pentru că mijloacele îndoielnice sau murdare împiedică realizarea unei schimbări adevărate. Am simţit, în perioada 1996-2000, ce înseamnă să ai mâinile libere şi văd acum, la conducătorii de azi, ce înseamnă să ai mâinile legate.

Ca şi alte figuri istorice vizionare, Corneliu Coposu nu a trăit să vadă succesul proiectului său politic susţinut ulterior în liniile lui euroatlantice chiar de către adversarii săi politici.

Personalitatea sa profundă şi tragică rămâne reperul necesar pentru o Românie care încă acceptă prea uşor compromisul, minciuna şi imoralitatea. Corneliu Coposu ne-a predat pedagogia suferinţei ca un fundament al înţelegerii libertăţii. Dimensiunea curajului unui om sau unui popor apare în momentele dureroase. Oamenii slabi devin mai slabi, cei puternici mai puternici; popoarele slabe devin o sumă de indivizi, cele puternice devin naţiuni cu vocaţia istoriei.

O naţiune se naşte pentru a rămâne în istorie şi are nevoie de personalităţi care să îi ajute pe cetăţenii ei să se împace cu propria istorie. Corneliu Coposu a văzut ziua victoriei într-o vreme când puţini aveau puterea să spere în ea. Printr-o alchimie numai de el ştiută a transformat fiecare suferinţă, fiecare umilinţă, în bunătate şi căldură umană.

Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Şi aşterne penste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul.

Şi-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-şi compătimi călăii. După o viaţă în care a fost închis şi torturat, a murit fără să urască pe nimeni. Într-o lume în care mulţi tineri cad pradă deznădejdii, a murit luptând. Când mulţi se gândeau să-şi părăsească ţara, el şi-a trăit calvarul aici şi a ales să moară acasă. Se spune că moartea poate transforma o existenţă în destin. Coposu a trăit urmând un destin şi, după plecarea sa, a continuat să influenţeze vieţile celorlalţi.

Comunismul românesc nu a fost numai un teren de înfruntare între ideologi perverşi, executanţi fanatici, colaboratori servili ai regimului şi cei care au luptat împotriva lui sau au suferit din cauza lui. A fost şi drama unei populaţii aparent amorfe, alcătuită din mulţi oameni care au traversat orbi, surzi şi muţi deşertul dicaturii. Dacă imediat după Revoluţie Corneliu Coposu a devenit, prin statura sa, o ţintă deopotrivă pentru ura celor care doreau menţinerea vechiului regim şi pentru iubirea celor care doreau libertatea acum, după un sfert de secol, ne dăm seama cât i-a ajutat pe mulţi modelul Coposu să uite că au uitat şi să-şi amintească amintirile înghesuite în adâncul memoriei pentru a se izbăvi de răul trecutului.

La mai puţin de un an de la moartea sa, la lansarea unei cărţi care îi fusese dedicate, am evocat o metaforă eminesciană: „Doliul este umbra pe care cei care s-au dus o lasă asupra celor rămaşi”. Corneliu Coposu nu a lăsat asupra noastră o umbră ci o lumină strălucitoare. Nu e uşor să trăieşti în această lumină, a valorilor care înalţă fiinţa umană din mlaştina patimilor, tentaţiilor, intereselor. Atât timp cât vom păstra însă această lumină, el va rămâne contemporanul nostru şi al celor ce vor veni.

Emil Constantinescu

sursa: Fundatia Romana pentru Democratie

Articol citit de 2003 ori.

Alte articole