Fan Page Corneliu Coposu

Centenar Coposu. Senoritate și cultură politică. Ah, poporul!

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

sursa: evz.ro, Sever Voinescu, Vineri 11 aprilie 2014

Nu trebuie niciodată să te iei după popor! Trebuie să încerci să îl iei pe el după tine.

Sever Voinescu

Și dacă nu vine de la prima chemare, să aștepți chemîndu-l fără oprire, răbdător, crezînd fără ezitare  în adevărul tău. Dacă ai dreptate, pînă la urmă va veni. Mai departe, nu tot ceea ce strigă poporul pe stradă exprimă voința lui reală. Doar instituțiile, adică permanențele, sînt acele produse ale unei națiuni care îi exprimă, consistent, voința. Principiile personale și instituțiile publice – iată ce trebuie să slujească un politician. Sînt multe asemenea lecții pe care Corneliu Coposu le-a dat în cei cinci ani în care a făcut politică în România după 1990. 

Unii dintre cei care strigau ”Moarte lui Coposu” pe străzile nebune ale României primilor ani de după 1989 trăiesc și acum. Scenele de la prima Zi Națională de după comunism (1 decembrie 1990) îmi par și azi o rană deschisă pe obrazul țării. Vă amintiți? Coposu huiduit și fluierat,  Petre Roman fericit! Convingerile oamenilor care, poate fără să-și dea seama de asta,  prelungeau ura bloșevică și după comunism au evoluat ; dacă ar mai fi puși încă o dată în situația de atunci, știind ce știu astăzi, nu cred că acei oameni i-ar mai striga moartea. Cred că toți cei care îl detestau cu putere atunci admit, acum, că el a avut dreptate și nu ei. Vorbea despre poporul român cu delicatețe și cu responsabilitate, așa cum e cuviincios să vorbești despre poporul tău. Știa că febra trece și că istoria unei națiuni nu se clădește în eroare colectivă, oricît de votată ar fi acea eroare.

I s-a spus relativ repede Seniorul. Mi-amintesc că, deja în 1990, ziarele care îl simpatizau îi spuneau așa. Nu puteai să-i spui altfel. A fost  ultimul idealist eficient din politica românească. Cu el, s-a stins definitiv o tradiție. Au urmat pragmaticii, adaptabilii, obraznicii, băieții cu ”strategii”, demagogii, devalizatorii bugetelor și speranțelor. A venit vremea marilor înjurături. Strigătele de pe străzile anilor 90 s-au mutat, amplificate, în studiourile televiziunilor 20 de ani mai tîrziu. Cum de a putut Coposu să rămînă fidel principiilor morale și, în același timp, să construiască un proiect politic capabil să cîștige alegerile? Ni se tot spune că  moralitatea și eficiența electorală nu pot merge împreună. Și noi, inteligenții, credem.  Peste timp, Corneliu Coposu ne-a arătat că se poate iar noi, proștii, ignorăm lecția lui.

Corneliu Coposu

Îmi amintesc: în toamna anului 1995 eram foarte tînăr asistent universitar la ASE și mergeam, într-o dimineață gri, cu autobuzul spre Romană.  Pe vremea aceea, autobuzele cu trasee centrale erau ceva mai curate decît celelalte și aveau unele trăsături de modernitate, printre care și difuzoare încastrate în tavan prin care se auzea un post de radio oarecare. În plus, autobuzul era plin de călători care vorbeau între ei, așa că domina o rumoare amestecată din vorbele bucureștenilor  și emisia veselă, tipic matinală, a unui cunoscut post de radio bcureștean. Autobuzul mergea agale, în trafic, pe Calea Dorobanților.

La un moment dat, s-a anunțat ora exactă. Știri. Prima, se referea la Corneliu Coposu care se afla internat în spital. Echipe multi-disciplinare de medici îl îngrijeau și aveau obiceiul de a face conferințe de presă de două ori pe zi, dimineața și seara, pentru a anunța evoluția sănătății pacientului. În momentul în care crainicul știrilor a anunțat că se dă legătura la spital pentru ultimele informații despre  starea lui Corneliu Coposu, ca la un semn,  conversațiile din autobuz au încetat și toată lumea s-a plasat într-o atentă ascultare. Veștile erau proaste, starea medicală a pacientului se înrăutățise. Alte știri. A mai durat ceva timp pînă cînd conversațiile s-au reînfiripat și obișnuita rumoară a ocupat din nou autobuzul. Am avut, atunci, percepția clară a ceea ce înseamnă o emoție colectivă și am avut, de asemenea, convingerea fermă că CDR va cîștiga alegerile. Ceva îmi spunea că acea emoție colectivă, probată elocvent cîteva luni mai tîrziu la funeraliile liderului țărănist, avea potențial electoral direct.  

Mai important decît orice, Corneliu Coposu a fost purtătorul unei culturi politice alese, o cultură a democrației. Dacă la un Ion Rațiu, de pildă, reflexul democratic era explicabil prin experiența sa britanică, la Corneliu Coposu era un miracol. După 45 de ani de represiune, din care aproape 20 de temniță, Corneliu Coposu era un om de o cultură politică democratică impunătoare.

Dincolo de mediocritatea și imoralitatea politicienilor actuali, strigătoare la cer e lipsa lor de cultură. Și nu mă refer la cultura generală – cred că poți fi un politician devotat și eficient chiar dacă n-ai citit Platon sau Shakespeare, chiar dacă n-ai auzit de Piranesi ori de Victor Brauner. Prin cultură politică înțeleg interiorizarea unui fel de ”cult” instituțional care trebuie să fie fundamental pentru un politician. Patriotismul politic nu este nimic altceva decît respectul total pentru instituțiile națiunii tale. Poate că, în anii 90, pe mulți îi contraria  Corneliu Coposu care vorbea despre popor cu convingerea că el îl slujește cu adevărat, în vreme ce poporul îl huiduia în piețe  plasîndu-și afectele și voturile la Ion Iliescu. Dar acum putem înțelege lesne că nu era nimic contradictoriu: Coposu vorbea despre permanețele poporului său, despre ceea ce s-a instituționalizat deja din tradiția poporului, iar cei din stradă erau doar o trecătoare febră. Această lecție de eternitate mi se pare, cu adevărat, impunătoare. De fapt, poporul nu se poate sluji decît de la mare înălțime.

Articol citit de 1342 ori.

Alte articole