Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu şi secolul său

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

sursa: revista22.ro, 6 mai 2014, de Ioan Stanomir

Convorbirile cu Corneliu Coposu, consemnate de Vartan Ara­chelian, transmit un sens al optimismului duratei lungi.

ioan Stanomir

În 1990, atunci când intervalul comunist se sfârşea, iar noua democraţie originală începea să se nască, având în Ion Iliescu pe demiurgul ei, Corneliu Coposu era un nume necunoscut pentru ro­mânii pregătiţi să ve­ne­reze în Frontul Salvării Na­ţionale emblema unui vii­tor luminos şi egalitar. În curând, însă, din chiar ia­nuarie 1990, toate acestea aveau să se schimbe, iar efi­gia acestui domn în vârstă, cu alură demodată şi glas ferm, era proiectată, na­ţio­nal, ca un semn al urii. Din chiar 28 ianua­rie, de la prima înfruntare de anvergură cu Ion Iliescu, Corneliu Coposu beneficia de privilegiul dramatic de a întrupa si­lueta atât de familiară a „duşmanului po­porului“. Detestat, denunţat, obiect al lin­şajului mediatic şi personaj în nenumărate caricaturi imunde, Corneliu Coposu era ina­micul a cărui lichidare era cerută, cu entuziasm şi furie, de masele populare, la fel cum, cu patru decenii în urmă, Iuliu Ma­niu era arătat ca fiara ce ameninţă pa­cea democraţiei populare.

Corneliu Coposu nu a deţinut, până la moartea sa, în 11 noiembrie 1995, nicio demnitate, în afara celei de senator şi de preşedinte al PNŢ-cd. Nu a fost, în niciun moment al vieţii sale, răsfăţat cu acea popularitate lacrimogenă de care a avut parte Ion Iliescu. Doar dis­pa­riţia sa a scos la iveală o afecţiune stra­nie şi magnetică, un ataşament mut şi în­cre­menit, în clipele în care un cortegiu fu­nerar parcurgea Bu­cu­reş­tiul, pe fundalul unei linişti dominate de memoria su­fe­rinţei. De abia atunci, în pra­gul vieţii eterne de di­na­intea Învierii, com­pa­trio­ţii săi au părut să înţeleagă am­ploarea sacrificiului pe care îl ignoraseră. Doar atunci, în pragul des­păr­ţi­rii, ro­mâ­nii i-au acordat oma­giul pe care o patrie nerecunoscătoare şi teribilă i-l refuzase, în anii de după 1947.

Destinul lui Corneliu Coposu este departe de a fi unul excentric sau extraordinar. Demnitatea cu care a ales să îşi asume curajul în vre­muri de restrişte era una pe care ar fi în­ţeles-o strămoşii săi transilvăneni. De la Inocenţiu Micu-Klein până la Iuliu Maniu, un şir de patrioţi au unit, în fibra lor, cre­dinţa creştină, fermitatea şi speranţa în vi­i­­torul libertăţii. Din Ardeal a iradiat aceas­tă energie morală specială, a cărei dis­pa­riţie o deplângem, acum. Blajul, pe care îl evoca cu atâta melancolie şi dragoste Cor­ne­liu Coposu în alocuţiunea comemorativă a Liceului „Vasile cel Mare“ din 1983, es­te oraşul care se confundă cu seria de des­tine din materia cărora s-a hrănit Cor­neliu Coposu. Biserica Română Unită cu Ro­ma, ucisă de comunism în 1948, dar niciodată lichidată cu adevărat, trăind în catacombe şi în inimi, a fost matricea care i-a dăruit rădăcinile din care s-a ivit op­ţiunea democrat-creştină din 1990. Bla­jul care a fost, Blajul pe care îl invocă Cor­ne­liu Coposu, Blajul asediat de blocuri şi de mizerie este flamura care pluteşte, trium­fătoare, peste destinul său. Preoţi şi laici au ridicat edificiul căruia îi aparţine Cor­neliu Coposu însuşi.

Ucenicia pe lângă Iuliu Maniu a însemnat, pentru Corneliu Co­po­su, familiaritatea cu un tipar etic şi politic, în egală măsură. Când, după 1989, Corneliu Coposu rezista şi re­fuza să cedeze, gesturile sale erau gesturile lui Maniu însuşi. Peste decenii, urmaşul său onora jurământul de a nu lăsa să moa­ră valorile pentru care Maniu se sa­cri­fi­case. Nimic patetic, nimic fals în această continuitate, dimpotrivă. Corneliu Coposu a fost întruchiparea nobilă a aceluiaşi spi­rit al demnităţii care l-a locuit şi pe Ma­niu. Ca şi acesta, Coposu a ştiut că un ju­decător mai înalt decât oamenii stă în scaunul la care se înfăţişează muritorii, iar faptele noastre sunt prilejuri de a onora sau compromite liberul arbitru pe care Dum­nezeu ni l-a dat, spre a ne desena vie­ţile. Fidelitatea faţă de democraţia cons­tituţională şi faţă de domnia legii, cerbicia cu care s-a ridicat împotriva violenţei şi populismului duceau mai departe o moş­tenire sacră. Corneliu Coposu a fost un de­pozitar al unui legat. Al unui legat pe care s-a simţit dator să îl transmită com­pa­trio­ţilor săi, în pofida urii şi singurătăţii de care a fost înconjurat.

Vieţile paralele ale lui Corneliu Coposu şi Ion Iliescu închid în sine promisiunile ra­tate ale României de după comunism. Se­duşi de mirajul verbului demagogic, ro­mânii au celebrat, la 20 mai 1990, trium­ful compromisului şi al promisiunilor va­ne. Pactul social ceauşist era reînnoit, prin acest vot covârşitor. Ion Iliescu era icoana laică la care se închina o întreagă na­ţiune. Corneliu Coposu era doar du­şm­a­nul, trădătorul, veneticul. Din acel mai 1990 se ridică România politică de astăzi, cu elita ei prădătoare şi imundă. Frontul Salvării Naţionale este organismul din ca­re se desfac, prin sciziparitate, partidele de astăzi. Victoria lui Ion Iliescu pare, în or­dine istorică, incontestabilă.

Şi totuşi, ceea ce transmit convorbirile cu Corneliu Coposu, consemnate de Vartan Ara­chelian, este un sens al optimismului duratei lungi. Lecţia lui Corneliu Coposu este lecţia rezistenţei şi refuzului de a ce­da deznădejdii. În definitiv, Corneliu Co­posu a distilat, în spiritul său, o în­ţe­lep­ciune aspră şi nobilă a suferinţei. În­vin­gând singurătatea şi tăcerea, în anii de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu a privit, invariabil, spre acel viitor al credinţei şi al libertăţii ce defineşte esenţa umanităţii ne­încovoiate şi nedomesticite de sclavie. Re­semnarea nu a fost, în nici un minut al exis­tenţei sale, opţiunea. Curajul lipsit de ostentaţie s-a hrănit din acel sol al tra­di­ţiei, niciodată uitat.

Corneliu Coposu nu poate fi oma­giat muzeal, fals şi fad, ca un obi­ect al istoriei. Vitalitatea sa este una contagioasă - cu atât mai mult cu cât este o vitalitate moderată, dar in­flexibilă, o vitalitate ce uneşte fermitatea şi politeţea, intransigenţa şi umorul fin. Din această vitalitate ce a sfidat veacul ti­raniilor se poate nutri propria noastră ener­gie democratică. Trecutul nu este ni­ciodată mort. El palpită şi face să ajungă pâ­nă la noi vibraţiile amintirii. Atunci când totul pare a fi pierdut, să ne î­n­toar­cem spre umbra lui Corneliu Coposu şi să nu uităm că libertatea este cea fără de care viaţa noastră pământească nu va­lo­rează nimic. Să ne întoarcem spre umbra sa şi să mergem mai departe, ştiind că înfrângerile şi solitudinea sunt parte din drumul pe care îl vom străbate, în­cre­ză­tori în demnitatea noastră neîn­ge­nun­chiată, la fel ca şi el. //

// Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian

// Fundaţia Academia Civică,  2014

Articol citit de 1536 ori.

Alte articole