Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu demonstrează că rolul personalităţilor în istorie este esenţial, contrazicând astfel ideea marxistă că masele fac istoria

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

sursa: FRD.org.ro, Dinu Zamfirescu

CDR 1996

S-ar putea spune că l-am cunoscut pe Corneliu Coposu dinainte de 1975, anul în care am plecat din ţară. Era o cunoştinţă indirectă, intermediată de un prieten comun, Constantin Mareş, fost membru al Tineretului Naţional Liberal. Costel Mareş lucra la Întreprinderea de Construcţii Nr.1 a Sfatului Popular al Capitalei, la Planificare, în timp ce Corneliu Coposu lucra la Aprovizionare. El primea din străinătate, în limba franceză, romanele lui Soljeniţân, cărţi de istorie politică şi istorie recentă, şi le făcea să circule. De la Corneliu Coposu ajungeau la Costel Mareş, iar de la Costel Mareş ajungeau la mine. Trebuia să le citesc îm maximum trei zile, pentru a putea fi transmise mai departe. Înainte de plecarea mea din ţară nu l-am văzut niciodată, faţă în faţă, pe Corneliu Coposu.

Am revenit în ţară pe 29 decembrie 1989, iar după această primă vizită, din ce în ce mai des. Drumurile mele se îndreptau către Partidul Naţional Liberal – am fost unul dintre refondatorii partidului -, dar mergeam şi la sediul Partidului Naţional Ţărănesc în Piaţa Rosetti. Însă pe Corneliu Coposu l-am întâlnit mai târziu, în toamna lui 1990. În primii doi ani postrevoluţionari existaseră  multe transformări în ţară, dar şi în interiorul PNL. Mai întâi, a apărut conflictul preşedintelui de-atunci, Radu Câmpeanu, cu tinerii liberali, care şi-au creat un partid nou, PNL-AT. Apoi, conflictul  aceluiaşi Radu Câmpeanu cu unii dintre parlamentarii liberali, care protestau împotriva deciziei sale de a abandona Convenţia Democratică. Eram la Paris când am primit ştirea că PNL a părăsit Convenţia şi am vorbit cu Vintilă Brătianu să venim imediat la Bucureşti ca să să vedem ce se întâmplă. Ne-am întâlnit cu cei care se opuneau ieşirii liberalilor din CDR, printre care şi Nicolae Cerveni. Îl cunoşteam din vremea studenţiei noastre la Facultatea de Drept. Cu Nicolae Cerveni şi Vintilă Brătianu am mers să vorbim cu Corneliu Coposu, care era atunci liderul opoziţiei democrate şi preşedintele CDR. Vintilă Brătianu şi Corneliu Coposu se cunoşteau mai demult, eu mă întâlneam cu el prima dată. I-am spus că ne gândim să înfiinţăm un alt partid liberal, care să rămână în CDR. „Voi sunteţi liberalii care nu părăsiţi CDR, atunci voi sunteţi Partidul Naţional Liberal – Convenţia Democrată”, ne-a spus el. Aşadar, colaborarea mea cu Corneliu Coposu a început prin crearea PNL-CD.

De fiecare dată când mă întorceam de la Paris, mergeam să-l văd seara, la el acasă. Ajungeam pe la nouă şi petrceam câteva ore discutând despre românii din străinătate, dar, mai ales, despre situaţia din ţară. Era foarte nemulţumit de ceea ce credea el a fi influenţa exercitată de Mihnea Berindei asupra tinerilor intelectuali care înfiinţaseră Partidul Alianţei Civice. Cu Mihnea Berindei colaborasem foarte mult în cadrul manifestărilor de protest organizate de noi înainte de 1989, dar deloc după aceea, pentru că el s-a manifestat împotriva partidelor. Îmi spunea că activitatea politică trebuie să fie desfăşurată de societatea civilă şi nu ne-am înţeles. Nemulţumirea lui Corneliu Coposu provenea din faima de om de stânga pe care o avea Mihnea Berindei, avea impresia că eu îi facilitez contactele din ţară şi îmi atrăgea atenţia: „O să-ţi smulg şi cele câteva fire de păr pe care le mai ai, pentru că tu l-ai introdus pe Berindei...” Nu-l introdusesem eu, se introdusese singur şi Grupul pentru Dialog Social se înfiinţase datorită lui. Aşa i-am cunoscut şi eu pe tinerii intelectuali din GDS şi am colaborat normal cu ei, mai ales că pe vremea aceea mai lucram încă la BBC. Am fost corespondentul la Paris al Secţiei Române timp de paisprezece ani.

În cele câteva luni pe an, pe care le petreceam în România, la începutul anilor 90, mai ales în timpul vacanţelor şcolare – eu fiind profesor la Paris -, locuiam într-un mic apartament închiriat pe Bulevardul Dacia, lângă Muzeul Literaturii Române. Multe întruniri politice au avut loc acolo. Veneau oameni din PNL-CD şi PNL-AT – mai ales Călin Popescu Tăriceanu, pe care l-am cunoscut prin intermediul tatălui său vitreg, Dan Amedeo Lăzărescu. Iar spre seară primeam câte un telefon de la Corneliu Coposu, care îmi spunea: „Trec pe la tine să mai stăm de vorbă, sunt cam obosit şi te rog să-mi faci o cafea…”  Avea foarte mult umor şi era o plăcere să discuţi cu el. Locul a fost depistat de ziarişti datorită maşinii conduse de Costin Borc, care staţiona în faţa blocului. Am continuat să ne vedem serile la doamna Simina Mezincescu. Era destins şi povestea foarte plăcut.

Mergeam foarte des şi la sediul PNŢ, unde petreceam mult timp în cabinetul său. Foarte des ni se alătura şi Ion Diaconescu. De multe ori, Corneliu Coposu mă invita şi la întâlnirile politice pe care le avea cu unii şi cu alţii.

Îmi amintesc acum discuţiile care s-au purtat pentru pregătirea alegerilor din 1992, la sediul CDR din strada Batiştei. La început, şedinţele au fost prezidate de Corneliu Coposu, dar începuse să fie suferind şi a plecat să se trateze în Germania. Şedinţele au durat trei luni, de dimineaţa până seara, iar după plecarea lui Corneliu Coposu erau conduse de Valentin  Gabrielescu, secretar-general al PNŢ şi, uneori, de Ion Diaconescu. Erau reprezentate toate partidele şi organizaţiile care făceau parte din Convenţie, iar eu devenisem o permanenţă a PNL-CD, în calitate de secretar general al partidului. Vintilă Brătianu şi Nicolae Cerveni veneau mai rar. În ultima lună s-au discutat mai ales coeficienţii pentru fiecare formaţiune din Convenţie şi locurile pe liste comune. Pentru mine aceste discuţii erau destul de caraghioase, pentru că aveam o oarecare experienţă, câştigată în tinereţe în familia Brătianu şi Tineretul Naţional Liberal, în activitatea clandestină şi, în cele din urmă, în străinătate. Stăteam lângă Nicolae Manolescu, când se întâmpla să vină la şedinţe, iar replicile lui aveau un umor extraordinar şi făceam mari eforturi să nu izbucnesc în râs. În asemenea momente mă aplecam şi mimam că-mi leg şireturile. Domnul Gabrielescu se arăta destul de intransigent, astfel încât înţelegerile finale le-am avut tot cu Corneliu Coposu, la întoarcerea lui în ţară. Ne-am înţeles să fie primit în Convenţie şi PNL-AT, reprezentat atunci de Horia Rusu şi Dinu Patriciu, să formăm o Alianţă Liberală în cadrul CDR, iar aceasta să primească un procentaj de 15% din listele electorale. Iniţial, ni se distribuiseră câte 2%. Practic, într-o singură noapte, Corneliu Coposu a răsturnat toate negocierile dinainte şi nimeni nu a contestat. Avea această autoritate extraordinară.

Eram la Paris, când Emil Constantinescu a fost ales candidatul unic la alegerile prezidenţiale din 1992, în urma unui procedeu democratic şi foarte corect. Vintilă Brătianu mi-a telefonat şi am hotărât să-i acordăm lui votul nostru. Nu-l cunoscusem până atunci, dar am avut încredere în alegerea făcută de Coposu. Emil Constantinescu era un om al contemporaneităţii şi un intelectual de marcă, iar Corneliu Coposu avea multă încredere că el va duce mai departe principiile în care credea şi pe care le imprimase Convenţiei Democrate. De altfel, la câteva luni după alegeri, Corneliu Coposu s-a retras de la conducerea CDR lăsându-l pe Emil Constantinescu în locul său.

După desemnarea drept candidat unic al Convenţiei Democrate, Emil Constantinescu a plecat împreună cu Corneliu Coposu într-un turneu politic la Haga, Bruxelles, Paris, Londra şi Bonn. Când au ajuns la Paris nu eram acolo, ultimele discuţii au fost purtate de Alexandru Herlea, reprezentantul PNŢ, dar eu stabilisem vizita la Senatul francez, unde au fost primiţi de Alain Poher, preşedintele Senatului.

La Paris ne-am întâlnit în 1993, la un Congres al exilului, unde fusesem rugat de Paul Barbăneagră să ţin un discurs despre liberalism şi familia Brătianu. Delegaţia din ţară era numeroasă: Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Doina Cornea, Octavian Paler, Constantin Ticu Dumitrescu, Petre Mihai Băcanu şi încă alţii. Cu o zi înainte de începerea propriu-zisă a dezbaterilor, Corneliu Coposu a ţinut un discurs în faţa exilaţilor, cărora le-a făcut o prezentare excepţională a situaţiei din România. Nu am auzit niciodată o prezentare atât de completă, atât de clară, a vorbit două ore şi a fost absolut strălucit. Era bolnav, dar nimeni nu a bănuit acest lucru. Organizatorul Congresului era un domn din Spania, am uitat cum îl cheamă, şi l-am întrebat de ce nu l-a invitat şi pe Rege. Mi-a răspuns că fusese la Bucureşti în februarie, pentru a discuta cu Corneliu Coposu, dar acesta nu i-a pomenit nimic despre Rege. Motivul ar putea fi acela că la acel congres au venit şi foarte mulţi legionari. În speech-ul meu am asociat istoria Brătienilor cu monarhia, asta este şi realitatea, iar legionarii s-au supărat şi au plecat. Am organizat a doua zi după congres un eveniment în cinstea Regelui, la care a luat parte şi delegaţia din România. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost şi ei acolo.  Regele era deosebit de emoţionat atunci, i-am văzut lacrimi în ochi. Se afla în mijlocul unor români şi era singurul dintre ei căruia nu îi era permis să se întoarcă în ţară.

După vizita din 1992, Regele Mihai a încercat de mai multe ori să vină în România. S-au încercat mai multe formule, nu s-a putut, iar la un moment dat a apărut ideea ca invitaţia să-i fie adresată de un grup de parlamentari. Am venit în România cu această misiune din partea Casei Regale şi o scrisoare de la Doina Cornea, care era atunci la Paris, pentru Corneliu Coposu. Am ajuns la Bucureşti într-o sâmbătă seara şi l-am sunat imediat. Mi-a răspuns cumnatul lui şi mi-a spus că în seara respectivă ajungea acasă foarte târziu – o delegaţie a creştin-democraţilor germani era în România -, iar a doua zi aveau un parastas în familie, astfel încât întâlnirea a fost fixată pentru luni, la sediul PNŢ. L-am sunat apoi pe Dinu Patriciu, ne-am întâlnit şi am scris textul invitaţiei împreună. A doua zi am mers la „România liberă”, să discutăm cu Petre Mihai Băcanu publicarea lui. A fost de acord, dar numai după ce obţineam semnăturile parlamentarilor. Luni, la sediul PNŢ, Corneliu Coposu, mi-a spus că Doina Cornea e naivă, momentul nu e bun. Nu a comentat nimic în legătură cu textul invitaţiei adresată Regelui şi am considerat chestiunea oarecum închisă. În Dealul Mitropoliei, l-am întâlnit pe Alexandru Popovici, liderul grupului liberal din Senat şi l-am rugat să adune semnături. Acelaşi lucru a făcut şi Dinu Patriciu, liderul grupului liberal de la Camera Deputaţilor, iar primul semnatar a fost tânărul deputat Crin Antonescu: „Vreau să semnez primul, pentru că mă cheamă Antonescu”. Singurul deputat liberal care nu a semnat invitaţia a fost Sorin Pantiş. În opinia lui, Regele trebuia să se lase împuşcat de către Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu să abdice. Crin a mers la grupul ţărănist şi s-a întors spunându-mi că nu vor să semneze. L-am convins pe Remus Opriş să facă acest lucru, apoi pe Gabriel Ţepelea, care îmi fusese profesor în liceu, în cele din urmă şi pe Ion Diaconescu. Invitaţia a fost semnată şi de UDMR, şi de Adrian Severin şi Victor Babiuc de la Partidul Democrat. Am strâns peste o sută de semnături, dar Corneliu Coposu n-a vrut să semneze. Vizita Regelui a fost împiedicată de preşedintele Ion Iliescu, iar când ne-am întâlnit, Corneliu Coposu mi-a zis: „Ce mi-ai făcut, Dinule, cum i-ai convins pe guguştiucii mei să semneze?”

În 1995, când PAC, PL 93, PSDR şi UDMR au fost eliminate din Convenţie, Corneliu Coposu era destul de bolnav. A fost un moment destul de ciudat. Discuţia pornise de la prezentarea pe liste comune la alegerile din 1996, iar PAC, PSDR şi PL 93 susţineau că fiecare partid din Convenţie, candidând singur, ar atrage mai multe voturi către Convenţie, decât atunci când s-ar merge cu un singur candidat. Răspunsul a fost: „Dacă nu acceptaţi protocolul Convenţiei, plecaţi”. Felul în care s-a procedat, am spus-o şi atunci, o spun şi astăzi, a fost destul de nedemocratic. La şedinţa respectivă, foarte importantă, de altfel, UDMR-ul anunţase că nu poate să participe şi au cerut o amânare de două zile, care a fost refuzată, pentru că Coposu trebuia să plece la tratament în Germania. Absenţa de la acea şedinţă a condus la excluderea UDMR. Atunci m-am „războit” cu Corneliu Coposu, care mi-a replicat: „Tu ai venit din străinătate să distrugi Convenţia?” Ne-am despărţit oarecum certaţi.

Nu l-am mai văzut până la săvârşirea lui din viaţă. Am fost, însă, la sediul PNŢ, unde Corneliu Coposu era expus şi apoi la cimitrul unde a fost înhumat. Sigur că am regretat mult că ultimele contacte cu el s-au petrecut în condiţii tensionate. Oricum, el rămâne pentru mine poate cea mai luminoasă figură a politicii româneşti de după 1989. Este un exemplu de urmat pentru cei mai tineri, dar oricum, neapărat, şi pentru cei mai puţini tineri.

Personalitatea lui Corneliu Coposu a însemnat renaşterea Partidului Naţional Ţărănesc şi s-a văzut, însă, că odată el plecat dintre noi şi partidul a încetat în mod practic să mai existe. Nicio altă personalitate din cadrul partidului nu a reuşit să-l ducă mai departe. Se constată foarte concret că rolul personalităţilor în istorie este esenţial, contrazicând astfel ideea marxistă că masele fac istoria.

Dinu Zamfirescu

 

Articol citit de 1472 ori.

Alte articole