Corneliu Coposu Fan Page

Remember - Ch. Mititelu - Ce ar fi putut să fie ...

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

L-am întâlnit pe Corneliu Coposu abia în 1990. Primul contact a fost telefonic – am sunat din redacția BBC de la Londra. M-au impresionat vocea, vocabularul și vorbirea interlocutorului: nici o urmă de rezervă, de afectare, sau de balast. Aveam să-l văd pentru prima dată în imaginile televizate în toată Europa cu liderul PNȚ-CD, condus sub escortă de primul ministru al vremii spre un vehicul blindat. Era, astfel „protejat” de furia mulțimii masate în fața sediului partidului cu conivența acelorași care, acum, îi veneau în ajutor. Secvența, dramatică reflecta contrastul între două lumi: cea a vechii Românii a celor sacrificați în numele unei ideologii criminale impusă de la Moscova și cea a lumii celor care abia preluaseră puterea și începeau să o exercite cu instrumentele aceleași ideologii. Iar eroul secvenței apărea ca o întruchipare a demnității și seninătății în fața istoriei în curs de desfășurare. Ceea ce am intuit din convorbirea telefonică și, apoi din aceste imagini avea să se confirme atunci când l-am cunoscut în persoană.

Vârsta și suferința care îi marcau chipul, prestigiul pe care i-l conferea trecutul său te obligau să păstrezi o distanță cuvincioasă. Domnul Coposu, prin felul său curtenitor și, în același timp franc te îndemna, însă să te apropii. Nu m-am simțit niciodată tratat ca ziarist sau vizitator descins din străinătate, ci mai degrabă ca un compatriot bine venit.

Pe de altă parte, oricât de informală ar fi fost conversația, își alegea bine cuvintele. Avea acea calitate rar întâlnită la politicienii noștri de a nu face confidențe presei, de a nu cleveti sau a alimenta speculații. În esență nu exista deosebire între ceea ce declara oficial Corneliu Coposu și ceea ce îți spunea în particular. Nu puteai citi vreun semnal nici în privirea sa, pe care nu o întâlneai ușor. Nu pentru că te-ar fi ocolit, ci fiindcă te scruta mai curând la nivelul frunții, ca și când ar fi privit și dincolo de tine.

Nu puteai să nu-l admiri pe Corneliu Coposu și să nu te înclini în fața unui astfel de om. Elogiile care i-au fost aduse, din păcate majoritatea postum, sunt edificatoare. Nu le voi relua, ci voi căuta pe cât posibil să deslușesc alcătuirea politicianului Corneliu Coposu.

S-a născut în ajunul primului Război Mondial, conflagrație care va duce la unirea tuturor românilor sub același drapel, dar, pe de altă parte, avea să învenineze istoria întregii Europe timp de aproape un secol. Promovarea drepturilor românilor din Transilvania și consecința firească a unirii tuturor românilor fuseseră idealurile înaintașilor lui Corneliu Coposu.

Bunicul său patern, Grigore, protopop greco-catolic, a fost un colaborator apropiat al Memorandistului Gh. Pop de Băsești, primul președinte al Partidului Național Român din Transilvania. Tatăl său, Valentin, și el protopop, activ în același partid, a fost întemnițat la Budapesta și a votat Marea Unire în calitate de deputat.

De partea mamei, străbunicul lui Corneliu Coposu, s-a încadrat și el în Partidul Național Român, fiind însă un adept al pasivismului în lupta pentru emanciparea românilor transilvăneni. Prin el, Corneliu Coposu se înrudea cu Alexandru Vaida Voevod.

Cu asemenea ascendență nu surprinde declarația lui Corneliu Coposu că „s-a născut în Partidul Național Român din Transilvania”, partid care avea să fuzioneze cu Partidul Țărănesc din Regat, formând Partidul Național Țărănesc. Adeziunea politică a lui Corneliu Coposu a fost limpede de la bun început. Avea să fie întărită de apropierea dintre tatăl său și Iuliu Maniu, cu care se vizita reciproc și în anturajul căruia s-a format Corneliu Coposu.

Am spicuit câteva date biografice pentru a sublinia marele atu pe care l-a avut Corneliu Coposu prin apartenența la o familie care era preocupată de aspirațiile românilor ardeleni, o familie în care se făcea politică națională. A moștenit de la părinți și bunici sentimentul datoriei față de semeni și față de țară, atât de absent astăzi. Iată ce l-a determinat de altfel pe tânărul student la Cluj să se angreneze încă de la vârsta de 16 ani în lupta pentru democrație și echitate. Vor trece ani până când în România, ale cărei elite au fost decapitate, întemnițate sau marginalizate sub comunism, se vor putea ridica politicieni cu asemenea ascendență.

Atmosfera îmbibată de istorie în care s-a format și îndrumarea de care a beneficiat în familie, l-au ajutat fără îndoială pe adolescentul Corneliu Coposu să-și aleagă modele, exemple de împliniri, în primul rând în lupta pentru drepturi a românilor ardeleni. Din lecturile sale a desprins personalitatea lui Simion Bărnuțiu, pe care îl considera „omul politic cel mai realizat” din istoria românilor de dincolo de Carpați în veacul a XIX-lea.

Din generația părinților săi, modelul incontestabil a fost Iuliu Maniu. Pe linia maternă, Corneliu Coposu era înrudit cu Maniu. Cele două familii locuiau în comune apropiate – Bobota și Bădăcin. Copil fiind își însoțea părinții în vizitele la Iuliu Maniu. Acolo avea să-i vadă pentru prima dată pe Constantin Stere și pe Ion Mihalache și să asiste fascinat la conversație. De partea sa, Maniu avea să-i remarce precocitatea. Aflat la primul său mandat de Președinte al Consiliului de Miniștri, îi propune tânărului student la drept, în vârstă de numai 16 ani, să devină șeful său de cabinet.

Corneliu Coposu declara că timp de zece ani, din 1937 până la arestarea conducerii PNȚ, a fost „umbra lui Maniu”. A participat alături de el la toate acțiunile politice - participare “pur pasivă”, preciza Corneliu Coposu. Îl considera pe Maniu cel mai mare om politic din perioada interbelică, nu numai al României, ci al Sud-Estului Europei. Îl percepea ca expresia autentică a tuturor revendicărilor românești și a dorințelor de afirmare a spiritului românesc după primul război mondial. „A făcut primele alegeri libere, primele legi democratice cu caracter european și a apropiat România de standardul european al țărilor democratice civilizate.”

Maniu a fost Președinte al Consiului de Miniștrii de trei ori. Mandatele au fost scurte și s-au terminat cu demisia sa. Corneliu Coposu punea aceste retrageri pe seama faptului că nu accepta compromisuri. „Maniu era de părere că, indiferent de maleabilitatea la care îl obligă pe un om politic situația pe care o deține, nu îi este îngăduitsă facă tranzacții cu principiile. Și Maniu este omul care niciodată nu a tranzacíonat principiile”. Acesta este modelul după care s-a călăuzit și Corneliu Coposu.

În lunga și chinuitoarea perioadă de detenție, Corneliu Coposu nu și-a abandonat crezul politic. A refuzat ofertele de colaborare cu regimul, inclusiv cea pe care i-a făcut-o personal Gheorghiu Dej, după eliberare. Dej îi cerea Dlui Coposu să dea o declarație de condamnare a acțiunilor lui Maniu! Corneliu Coposu nu și-a trădat mentorul, cel, care cu ocazia unei scurte întrevederi, dramatice la închisoarea Malmaison îi lăsase un testament verbal: „Voi, cei care veți supraviețui, aveți obligația de a prelungi viața partidului și de a-l reorganiza...fiindcă existența lui este salutară pentru viitorul României.”

Corneliu Coposu nu își va revizui principiile nici după reînființarea partidului în Decembrie 1989. Astfel, își va proclama apăsat atașamentul față de monarhie, chiar dacă opinia publică nu părea receptivă la acest mesaj. Se va pronunța pentru reunificarea cu Basarabia, chiar dacă, la vremea aceea, Creștin-Democrații germani, principalul sprijin extern al PNȚ-CD, priveau cu reticență declarațiile de acest gen.

Corneliu Coposu a fost botezat și crescut în credința Greco-Catolică. Avea în spate mai multe generații de preoți Uniți. Obținuse, între alte licențe, una în drept canonic. Dar, la fel ca Maniu, frecventa și biserica Ortodoxă, majoritară. Nu își etala crezul și nu făcea uz în lupta politică de apartenența la Greco-Catolicism.

Era în primul rând creștin. Și era credincios. Acesta a fost poate pilonul cel mai important în alcătuirea omului politic Corneliu Coposu. Considera că spre a se putea consacra intereselor comunității sau națiunii din care provine, un politician trebuie să aibe o concepție creștină. Altfel, în cariera sa politică interesele personale nu vor prima în fața intereselor publice.

Credința neclintită în Dumnezeu l-a ajutat să supraviețuiască în anii de detenție. A păstrat speranța că va ieși din închisoare, că regimul communist se va prăbuși și că România se va îndrepta spre un viitor mai bun.

La 75 de ani, credința, speranța și dragostea de aproapele său i-au dat forța de a duce la îndeplinire răspunderea pe care și-a asumat-o de a reînființa partidul în care se născuse; apoi de a construi o alianță – Convenția Democrată, care avea să câștige alegerile la un an după dispariția sa.

A făcut-o cu prețul unor mari sacrificii, insuficient sau inadecvat sprijinite de cei care l-au înconjurat, cu excepția familiei și a câtorva camarazi de suferință. Nu puteai să nu simți acest lucru pe culoarele și în anticamera biroului său de la sediul partidului. De aceea preferam să discut cu Domnul Coposu în atmosfera atât de diferită și primitoare a căminului său. Într-o astfel de ocazie, la sfârșitul unei zile istovitoare, când s-ar fi putut lipsi de vizita unui ziarist, a insistat totuși să stăm de vorbă. M-a rugat însă să purtăm conversația în camera sa, pentru a se putea întinde pe pat. M-a condus la capătul unui culoar într-o mică încăpere în care se afle un pat, o noptieră, un dulap și o iconiță (Corneliu Coposu nu a cerut și nu a acceptat niciodată o locuință de serviciu).

Am discutat despre evenimentele curente. Apoi, ca și în alte dăți, despre ce a fost și ce ar fi putut să fie...

Christian Mititelu

(citatele provin din înregistrarea unei lungi conversații purtate de autor cu Domnul Corneliu Coposu, în Octombrie 1994, în Germania)

Articol citit de 1427 ori.

Alte articole