Sursa: Marius Ghilezan

Cele mai importante evenimente ale vieţii nu ţi le poţi planifica – ele ţi se întâmplă pur şi simplu. Nu poţi anticipa când îţi intră în viaţă o prietenie sau pierzi pe cineva drag. Oamenii pot uita lucrurile neimportante, dar ce intră în suflet nu se va pierde vreodată. Nu sunt vorbele mele, ci ale lui Rob Riemen, fondatorul Institutului Nexus, un centru internaţional de reflecţie intelectuală, care menţine vie gândirea umanistă europeană, în contrast cu relativismul lumii de azi.

Prin februarie 1990, la câteva zile de la momentul în care Ion Iliescu a rostit celebra frază “vii dumneata să-mi pui sula-n coaste,” adresându-i-se domnului Corneliu Coposu în faţa plenului CPUN, am ajuns la Bucureşti de la Timişoara, unde eram angajat ca redactor la ziarul “Dialog liberal,” pentru a realiza un interviu cu Radu Câmpeanu, preşedintele PNL. Îmi amintesc puţin din conţinutul acelui material publicistic. Ştiu că mai aveam câteva ore bune până la tren. La sediul din Magheru al liberalilor nu m-au servit nici cu un ceai fierbinte. M-am hotărât pe loc să trec şi pe la sediul ţărăniştilor din bulevardul Republicii (acum Carol l). Am bătut la uşa preşedintelui PNŢCD. O tânără, plină de solicitudine, m-a introdus rapid în biroul „domnului preşedinte.” Ca la un semn, toţi vârstnicii au părăsit incinta. Am fost întrebat dacă doresc un ceai sau o cafea. Din politeţe am acceptat, scoţând rapid carnetul de notiţe pentru a nota o seamă de gânduri ale omului politic care a reuşit să răstoarne intenţia CFSN de a se transforma în partid unic. În loc să pun eu întrebări, cel chestionat am fost tot eu. Privirea-i caldă, ţigara-i lungă şi atitudinea fermă nu le voi uita niciodată. Timpul zbura. Renunţasem la ideea interviului. M-am ridicat în semn de plecare. Trecuseră cele cincisprezece minute solicitate.S-a ridicat şi domnia sa. Mi-a spus extrem de curtenitor: “ar fi o onoare să cinăm împreună.” Nu mai aveam cuvinte. Eu, un puşti, invitat la marele om politic acasă, în Mămulari. “Avem doar un salam, nu suntem o familie bogată,” mi-a spus într-un moment când tot insista să mâncăm. Am pierdut şi trenul. I-am fost oaspete până la cinci dimineaţa. Fireşte că nu am realizat niciun material publicistic. Nu voi destăinui conţinutul celor zece ore de discuţii care mi-au marcat viaţa.

În celebra sa carte “Nobleţea spiritului,” Rob Reiemen mărturiseşte cum a planificat la New York să susţină o conferinţă care să caute răspunsuri, dacă există, la întrebarea lui Iov: „de unde vine răul?” La River Cafe a invitat-o la cină pe Elisabeth Borgese, fiica cea mică a lui Thomas Mann. Distinsa doamnă i-a cerut permisiunea de a-l invita şi pe prietenul ei, Joe, „un pianist strălucit,“ Joseph Goodmann, un solitar destul de ciudat. Acesta a călătorit cu ea dinspre Europa peste Ocean în urmă cu vreo şaizeci de ani şi au rămas prieteni de nedespărţit. Olandezul a acceptat. “Bătrânul care a luat loc la masă era scund, firav şi purta un veston vechi de vreo douăzeci de ani.” Aşa l-a descris pe invitatul prietenei sale. Nu a intrat în comuniune de idei prea repede. Joe era un mare admirator al operelor poetului Walt Whitman, despre care olandezul nu ştia nimic. La un moment de absenţă a dialogului, bătrânul ponosit a scos o carte aurită, în care se aflau partiturile muzicale ale operei vieţii sale: “Nobleţea spiritului.” În timp ce Elisabethe, fină cunoscătoare a muzicii, studia partiturile, Riemen l-a întrebat de ce a ales această temă. “Nobleţea spiritului este marele ideal. Estea realizarea libertăţii adevărate. Democraţia şi lumea liberă nu pot exista fără acest fundament moral. Capodopera lui Whitman, întreaga sa viziune, nu se bazează pe altceva decât pe conştinţa adânc înrădăcinată că viaţa este o căutare a adevărului, a iubirii, frumuseţii, bunătăţii şi libertăţii; viaţa este arta devenirii umane prin cultivarea sufletului uman. Toate acestea sunt exprimate în sintagma: “Nobleţea spiritului.” Cu acel prilej i-a solicitat prietenei sale ajutorul pentru a pune în scenă o reprezentaţie. A plecat fără să lase manuscrisul, singurul lucru care-i mai rămăsese de preţ în viaţă. Soţia, părinţii, copilul îi muriseră.

Plecat în Europa, Rob Riemen a căutat lucrările lui Whitman. Deunăzi primise de la Joe o singură scrisoare, prin care îi recomanda să scrie adevărul, „faptele fiind bune pentru studioşi.” Peste câteva luni, Rob Riemen şi-a revăzut prietena în aceeaşi cafenea. Aşa află că prietenul ei a murit şi din depresie şi-a distrus opera. Elisabeth Borgese i-a spus cu regret că putea să iasă o capodoperă. Era un amestec de inspiraţie proprie cu al marilor săi maeştri. “Ai observat cantinela, din perioada de tinereţe a lui Bethoven, o melodie care dă „voce” luminii şi aduce oamenilor ideea, marea idee? Ai vrea să-i continui opera?” a întrebat bătrâna răvăşită.

Prin octombrie 1995, după primirea Legiunii de onoare, domnul Corneliu Coposu m-a sunat să vin la el cu un reportofon. Niciodată nu am folosit aşa ceva. M-am eschivat. Am spus că sunt cobză de răcit. Şi că-i indic pe cineva mult mai valoros decât mine. A insistat. Mi-a spus că la starea lui de sănătate nu mai contează o banală răceală. Nu am catadicisit. Nu ştiu nici acum ce voia să-mi mărturisească.

De la profesorii mei am învăţat să-mi fac fişe. Nu-mi ţineam jurnal. Doar notam idei şi făceam mici comentarii. Nu de altceva, vorba lui Constantin Noica, “vine o vreme când nu te mai înţelegi pe tine, darmite pe alţii.”

Dosarul meu cuprindea gândurile, vorbe alese, snoave, întâmplări de viaţă ilustrului om politic, pe care l-am însoţit adeseori. Nu le-aş fi scos şi cuprins într-un volum, dacă un coleg de la „Dilema veche,” din pudoare nu-i voi da numele, a spus într-o bună zi că domnul Coposu este singurul om politic care nu are vorbe memorabile. Volumul, parafrazând cartea lui Petre Ţuţea, se va numi 323 de vorbe celebre.

Pentru că nu numai prin înălţime şi-a depăşit semenii, pentru că a luat în suveranitate principile moralei creştine în vremurile ateismului de stat, pentru că nu şi-a negociat niciodată principiile, pentru că nu a abdicat de la crezul său monarhic, pentru că prin viziune şi-a întrecut semenii, aflaţi în stadiul junioratului politic, pentru că s-a sacrificat pe sine în numele unui ideal, când alţii făceau compromisurile supravieţuirii, pentru că a iertat, dar nu a uitat, pentru că nu a avut duşmani, decât adversari, pentru că bunătatea lui era fără egal, pentru că a fost dispus să-şi apere torţionarii în cazul unor procese, nu în ultimul rând pentru postura sa aristocratică, Petre Ţuţea l-a ridicat la rangul de SENIOR, de unde nimeni nu l-a mai detronat.

După dispariţia sa pământeană, mulţi au căutat testamentul său. Le-am indicat să nu piardă timpul. În fond nu e importantă persoana mea, avea să spună Seniorul, importantă e ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariţia mea nu mai e semnificativă.

În cartea “Coposu – Confesiuni – Dialoguri cu Doina Alexandru”, apărută la editura Anastasia, Bucureşti, în 1996, mărturisea: „La un moment dat într-o discuţie oarecum civilizată cu Iliescu, înainte de a rupe relaţiile cu el …..mi-a spus: <>”.

A făcut întotdeaua abstracţie de interesul personal şi a dispreţuit veleităţile şi vanităţile curente. Modestia lui era fermă, cuvântul lui, angajant. Era un domn înalt, un om de idei, cuvintele lui aveau prozodie, adevărate cantinele, un veritabil aristocrat al spiritului. Fiindcă în acte şi pe cruci trebuia să aibă un nume i s-a spus Corneliu Coposu.

La 20 mai 2014 am aniversat Centenarul la Ateneu, unde plutesc spiritele marilor valori naţionale. Lume distinsă, prietenoasă, deloc nostalgică. Mulţi m-au întrebat cum ar fi arătat scena politică dacă Seniorul mai trăia astăzi? Le-am răspuns tot cu o întrebare, aşa cum fac mereu: “dar dacă Corneliu Coposu nu supravieţuia puşcăriilor, era România de azi membră cu drepturi depline a NATO şi aproape integrată în UE?” Să nu uităm vremurile când adversarii săi semnau Tratatul cu URSS, domnnul Coposu era supus celor mai abjecte calomnii şi agresiuni fizice şi verbale, pentru că cerea condamnarea de facto şi de iure a pactului Ribentropp-Molotov. Mai mult, a creat o şcoală de gândire şi de viziune politică, a pregătit generaţii de tineri în spiritul creştin-democraţiei, a unit forţele democratice şi pro-occidentale, a deschis porţile ferecate ale Cancelariilor europene, a trasat linia monarhică, singura formă de stat capabilă să aducă bunăstarea românilor, iar prin moarte – toţi recunosc – a asigurat victoria din alegeri a Convenţiei Democratice Române şi a candidatului său Emil Constantinescu. Dacă apostolii săi nu au ştiut să citească celor mulţi evangheliile – fie că nu s-au priceput sau au fost învinşi de Securitate, fie că au preferat veleităţi publice, în loc să fie servanţi ai binelui – nu e vinovat Dumnezeu pentru că l-a ridicat la cer şi a creat din personajul politic un erou de legendă. Dacă cineva ar fi interesat ar putea căuta frumoasele sale pilde de viaţă, vorbele sale memorabile şi ar împlini capitolele rămase în uitare din testamentul său nescris: UNIREA CU BASARABIA ŞI RESTAURAŢIA MONARIHIEI. “Credinţa mea sinceră, pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democraţia şi normalitatea în ţara românească se va face numai o dată cu restaurarea Monarhiei.” „Românii nu ar trebui să aibă linişte până ce Basarabia nu se va întoarce la patria mamă.”

Din discuţiile tumultoasei ierni ale anului 1990 am încercat să înţeleg de la un om care a biruit vremurile de unde ne vine răul? Nimic duşmănos, niciun gând de revanşă, doar viziune pură. Peste ani aveam să-i mărturisesc că poate într-o zi mă voi sătura de lumea politică. Mi-a spus ferm: “n-aveţi voie să abdicaţi de la principiile noastre. După ce vom intra în NATO şi UE, viitorul ţării noastre va fi asugurat sub aceste pălării protectoare şi atunci aveţi alte opţiuni.”

Seniorul m-a învăţat că demnitatea omului nu apare dintre faptele sale meritorii, nici din compromisurile vremelnice pentru bunăstare, este condiţia firească a Dumnezeirii din fiecare. Dacă politicienii de azi nu ştiu să propovăduiască binele, dacă semenii noştri nu caută patricianismul în viaţa publică, dacă toţi aleargă după averi, dacă nimeni nu se luptă cu răul, atunci Jihadul e aproape.

Să nu uităm că dacă astăzi ne simţim mai ocrotiţi, mai apăraţi de marele vecin Rusia cu tendinţele sale hegemonice în regiune care, vorba Seniorului, “nici când moare de foame, nu-şi leapădă uniforma de jandarm”, este şi pentru că un domn înalt cu pălărie, în ţinuta sa aristocratică, vedea clar în întuneric şi vorbea cu predicat în ceata piţigoilor despre aspiraţiile noastre istorice şi nevoia de securitate sub umbrelele NATO şi UE.

Dacă astăzi e trandy să mergi la conferinţe despre Corneliu Coposu, dacă tinerii îi caută biografia, dacă securiştii îl vorbesc de bine, dacă toţi adversarii îi cinstesc azi memoria e pentru că a supravieţuit IDEEA legată de viaţa sa. Să ne reamintim: “În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viaţa mea.”

Mulţi politicieni i-au supravieţuit, îşi publică operele, se resfiră la ore de vârf şi de maximă audienţă, cu vorbele lor goale, mai au influenţă cât să treacă o Ordonanţă sau vreo lege de protejare a clientelei, dar niciunul nu va putea să se ridice în Panthenonul neamului. Ei ştiu că peste faptele lor se va aşterne miriştea tăcerii. Toţi au opere dar n-au gânduri care să compună idei hrănitoare şi vizionare. De aceea nu vor fi înălţaţi la rang de spirit, dar cei care vor veni se vor reîntoarce la valorile naţionale, la oamenii de idei, nu de ordonanţe. Şi toţi adversarii săi ştiu cât de hulpavă este muşcătura memoriei. În timp dăinuie ideile, pentru că Dumnezeu a făcut oamenii trecători, doar ideile legate de viaţa lor fi-vor nemuritoare.

Şcoala de gândire Coposu e deschisă. Există tineri dornici să cunoască. Apostolii care-l mărturisesc nu pot trece de barierele inchiziţiei. Dar şi Evangheliile au fost scrise după vreo sută cinzeci de ani. Spiritul lui Corneliu Coposu duce mai departe povestea. Cantinela sa îşi caută orchestra potrivită. Un George Enescu se naşte odată la o sută de ani. Parafrazându-l pe Marin Preda, putem spune că timpul are răbdare.

Ai vrea, tu cititorule, să-i continui ideea?

Corneliu Coposu n-a existat pentru ei. A existat in inima mea, a ta, a celuilalt, a anonimilor care cred în biruinţa binelui.

Nu uita! Cele mai importante evenimente ale vieţii nu ţi le poţi planifica – ele ţi se întâmplă pur şi simplu. Nu poţi anticipa când îţi intră în viaţă o prietenie sau pierzi pe cineva drag. Oamenii pot uita lucrurile neimportante, dar ce intră în suflet nu se va pierde vreodată.

Cu ei te întâlneşti mereu. Te loveşti zilnic de aroganţa lor, de gărzile lor pretoriene, de politica lor de cumetrie, dar spiritele alese îţi apar odată în viaţă sau niciodată. Important e să triumfe ideea legată de viaţa ta!

Casete

"Mi-am făcut un examen de conştiinţă. Am trecut în revistă toate suferinţele şi mizeriile prin care am trecut de-a lungul puşcăriilor, a anilor de detenţie, a persecuţiilor postpenitenciare. Dacă ar fi să aleg aş opta pentru acelaşi destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist dar, dacă mi s-ar ridica în faţă aceleaşi alternative, ceea ce aş alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit şi pe care l-as repeta cu seninătate." (Corneliu Coposu)

"Conducătorul adevărat mare este ca un meteor, care străluceşte şi se mistuie luminând: iar din lumina meteorilor neamului sunt ţesute paginile de istorie. Nu întotdeauna însă mulţimea are puterea de a se solidariza cu el, de a lupta alături de el, de a se jertfi alături de el. O singură datorie are conducătorul, în afara de aceea de a-şi urma destinul: datoria de a convinge mulţimea de dreptatea lui." (Corneliu Coposu)

„Totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nimic nu mai are importanţă, totul e efemer. Importantă este să biruie idea." (Corneliu Coposu)

“Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne.” (Corneliu Coposu)

“Dictatura comunistă a inventat ceea ce societatea românească nu a cunoscut în trecut, complexul relei-credinţe, dedublarea personalităţii. Această dedublare, care a fost operată încă pe copii, a continuat pe tinerii care învăţau la şcoli şi a culminat pe oamenii realizaţi care au ocupat funcţii publice. Una gândea omul şi alta trebuia să vorbească. Într-un fel vorbea acasă, altfel la birou sau în societate. Practicarea îndelungată a acestui complex al relei-credinţe a lăsat, desigur, urme.” (Corneliu Coposu)

“N-aş putea să fac un pronostic exact şi să fixez limita dincolo de care nu va mai exista comunism, tendinţe comuniste, limbaj comunist, structuri comuniste, momentul în care va dispărea acest blestem, care ne-a ţinut în întuneric, departe de lumea civilizată. Pot să vă asigur că înapoi nu ne vom mai întoarce.” (Corneliu Coposu)