sursa: dilemaveche.ro, Andrei MANOLESCU

Cînd şi cum l-aţi cunoscut pe Corneliu Coposu?

Înainte de a vă răspunde, trebuie să spun următorul lucru: peste patru ani, se vor împlini 100 de ani de cînd familiile noastre se cunosc. În 1918, bunicul meu Ilie Lazăr, delegat din cadrul plasei Ocna Şugatag, fiind chiar cel mai tînăr semnatar al Actului Unirii de la Alba Iulia, s-a întîlnit, ei se deplasau cu căruţele, cu părintele Valentin Coposu (tatăl lui Corneliu Coposu) care era delegat pentru Marea Unire din partea zonei Bobota-Şimleu. Prima mea amintire legată de Corneliu Coposu a fost în 1984, cînd domnia sa, într-o vizită pe care a făcut-o la Cluj, s-a întîlnit cu părinţii mei în cartierul Grigorescu, unde locuiam, şi era însoţit de Tita Chiper, văduva scriitorului Alexandru Ivasiuc, cu care atît bunicul meu cît şi Corneliu Coposu erau într-o legătură permanentă. N-am să uit niciodată acea zi cînd am ascultat cu gura căscată toate poveştile lui Corneliu Coposu legate de bunicul meu Ilie Lazăr şi de colaborarea pe care o avuseseră cu Iuliu Maniu.

Cum era Corneliu Coposu în acele vremuri? Era un opozant deschis al regimului comunist, vorbea contra lui pe faţă, sau avea unele precauţii?

Ce vă pot spune clar e că, în 1984, imediat după vizita lui Corneliu Coposu la noi acasă, timp de o lună de zile şi mama, şi tata au trebuit să meargă să dea declaraţii la Securitate, iar Corneliu Coposu era permanent urmărit, nu doar cînd a venit la noi, ci şi cînd a mers la familia Boilă (nişte nepoţi ai lui Iuliu Maniu pe care-i vizita la Cluj). Pe mine m-au impresionat, în primul rînd, statura lui din acele vremuri, şi încă un lucru: faptul că fuma foarte mult. Aveam o scrumieră mică acasă şi mi-aduc aminte că, eu fiind cel mai mic de acolo, mă duceam din zece în zece minute s-o golesc.

Din 1984 şi pînă în decembrie 1989 l-aţi mai văzut?

Ne-am mai văzut în 1986 şi în 1988, cînd am mai mers noi în vizită la rudele noastre din Bucureşti şi, bineînţeles, nu puteam să nu trecem şi pe la familia Coposu. Atunci era chiar întreaga familie şi m-a impresionat că, pe lîngă domnia sa, mai erau cele patru surori – tanti Tuţi, tanti Bobiţa, tanti Uchi şi cu tanti Rodi (cele două care mai trăiesc acum) împreună cu mama lor. Era o desfătare totală, în momentul în care ajungeam în acea casă mică unde simţeam o căldură deosebită, şi din partea lui Corneliu Coposu, şi din partea doamnelor. Mai apoi, imediat după evenimentele din 1989, pe data de 26 decembrie, o zi după împuşcarea familiei Ceauşescu, mama a primit un telefon, la Cluj. Era preşedintele Coposu care i-a spus mamei direct: „Vreau să-l laşi pe Ionuţ să vină alături de mine, să-mi fie şef de cabinet, pentru că aici mişună de securişti şi nu pot să am încredere totală în nimeni şi am nevoie de un tînăr cu sufletul curat care să fie alături de mine.“ Nu ştiam ce înseamnă să fii şef de cabinet. Dar, după trei zile, am ajuns la Bucureşti şi, din acel moment, timp de un an şi jumătate am stat 25 de ore din 24 alături de preşedintele Coposu, pînă în aprilie 1991, cînd am plecat în Franţa, la Grenoble, să-mi fac studiile de ştiinţe politice. M-am întors în iunie 1995, foarte fericit că, după practica pe care o făcusem în politică, acum absolvisem şi studiile teoretice de ştiinţe politice şi puteam să fiu alături de nenea Puiu, de preşedintele Coposu. Din păcate, am mai fost aproape de el, ca şef de cabinet, doar cîteva luni, pentru că, aşa cum ştiţi, în noiembrie a decedat. Acel an a fost unul negru pentru mine, deoarece şi tatăl meu, Ioan Gherasim, a murit în iunie.

În ce măsură Corneliu Coposu era perceput ca un opozant puternic al regimului comunist, înainte de 1989, în cercurile de oameni care-l cunoşteau?

În primul rînd, el era un vizionar. Nu trebuie uitat că în 1987 i-a trimis o scrisoare lui Jean Marie Doyer, în ciuda tuturor blocajelor făcute de Securitate, prin care cerea înscrierea PNŢ (care era clandestin) în Internaţionala Creştin-Democrată. Nu doar că era perceput ca viitorul lider democrat al României, de către absolut toţi foştii lui colegi de detenţie, dar, de cîte ori venea vreun lider în vizită la Ceauşescu, fie el şi comunist (cazul Gorbaciov, cazul Gromîko, cazul Jivkov), în faţa uşii lui Corneliu Coposu se instalau cel puţin doi oameni care-l supravegheau permanent. Deci „beneficia“ de o atenţie sporită din partea organelor statului. Toată lumea ştia cine e. Dar au fost o grămadă de minciuni la adresa lui, mergînd pînă acolo încît unul dintre agenţii care-l urmăreau a ajuns să spună despre el că ar fi un tip imoral pentru că juca bridge.

Juca bridge, fuma... dar era un om religios.

Era profund religios. Chiar atunci cînd v-am spus că a venit împreună cu Tita Chiper, ţin minte că a spus: „Vin după-masă pentru că dimineaţă trebuie să merg la Sfînta Liturghie.“ Indiferent că era în Bucureşti sau în altă parte, ţinea să meargă la Liturghie. Şi chiar în vîltoarea evenimentelor din 1990, cînd toată lumea trăgea de el să facă una sau alta, ţin minte că mi-a spus – eram în postul Paştelui: „Ionuţ, în orice caz, oriunde ai fi, să nu-l laşi pe Dumnezeu deoparte.“ Duminica şi de sărbători ne duceam în special la biserica Acvila. Corneliu Coposu avea şi o altă latură incredibilă: a luptat întotdeauna pentru unitatea Bisericilor.

În general, era un luptător încrîncenat, sau mai degrabă senin?

Era foarte tolerant. Şi după ce am citit mai multe lucruri, pot să vă spun că, în proporţie de 90%, Corneliu Coposu a preluat felul de a face politică al lui Iuliu Maniu. Nu era doar tolerant, ci şi foarte deschis. De exemplu, el tot timpul a vorbit cu Ion Iliescu, pînă în momentul în care acesta l-a jignit. De atunci a spus că PNŢ-ul va sta de vorbă cu Ion Iliescu şi cu Frontul Salvării Naţionale, dar nu el personal. Se referea, tăcut, la sintagma aceea din 28 ianuarie 1990, cu „sula-n coaste“, pe care o folosise Ion Iliescu.

La un moment dat, în martie 1990, eram în faţa hotelului Bucureşti, pe Calea Victoriei şi dintr-odată preşedintele Coposu a ţîşnit de lîngă noi, a traversat şi s-a dus direct la un individ. Noi abia am putut să ne ţinem după el şi, cînd am ajuns acolo, el îi spunea individului: „Dacă vreodată vei fi adus în proces, să mă chemi. Voi fi martorul tău şi voi spune tuturor că tot ceea ce ai făcut a fost pentru că nu erai în deplinătatea facultăţilor mintale.“ Ăla era cu gura căscată, noi nu înţelegeam nimic. La un moment dat, ne-a spus: „Ăsta este cel care m-a bătut cel mai crunt în închisoare, la Rîmnicu Sărat, dar – şi s-a uitat către mine şi către colegul meu – voi nu aveţi dreptul niciodată să vă întoarceţi împotriva lor. Singurul care poate să-i judece este Dumnezeu.“ Deci asta era o altă latură a sa: a fost iertător.

Altfel, pot să vă spun că stătea de vorbă cu toată lumea, cu musulmani, cu evrei, cu budişti. Primea invitaţii de la ambasade şi nu făcea diferenţe între amabasada Statelor Unite şi, să spunem, ambasada Pakistanului. Zicea: „Dacă eşti invitat, dragule, tre’ să meri peste tot, pentru că aşa dovedeşti că eşti deschis faţă de cultura şi înţelegerea fiecărui popor.“

Înseamnă că avea şi o energie ieşită din comun.

Da, avea. Era de o vitalitate incredibilă. Chiar şi pe 6 octombrie 1995, cu o lună înainte să moară, a primit Legiunea de Onoare din partea statului francez. Stau şi mă întreb cum a putut să aibă atîta vitalitate să participe nu numai la ceremonia de la ambasadă, ci să vină şi la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde a fost petrecerea, cînd a cîntat pînă dimineaţa cîntece populare ardeleneşti şi din toată ţara, împreună cu Stela Popescu, cu Arşinel, cu noi şi cu ceilalţi prieteni. Peste doar o lună, Dumnezeu l-a luat la El. Vorbeam de fumat. Da, din păcate fuma foarte mult. În 1990 ţin minte că şi eu am ajuns să fumez foarte mult, într-un fel din cauza lui, fiindcă stăteam cu el de la 8-9 dimineaţa pînă noaptea tîrziu. Cînd ajungea acasă, pe la ora 2, ştiţi ce făcea? Pînă la 5 citea toată presa zilei. Şi apoi dormea vreo două-trei ore. Ăsta era Corneliu Coposu, un om de o vitalitate extraordinară.< /p>

Ţin minte că pînă şi Ion Iliescu, cel mai important adversar politic al său de după 1989 a spus, după moartea sa, nişte cuvinte de apreciere, ceva de genul că era un activist politic extraordinar.

Apropo de relaţia cu Ion Iliescu. Ea a devenit mai contondentă pe data de 23 ianuarie 1990, cînd acesta a anunţat că Frontul Salvării Naţionale va participa la alegeri. Atunci, preşedintele Coposu – eram în biroul lui – a pus mîna pe telefon şi a vorbit şi cu Ion Iliescu, şi cu Petre Roman şi le-a spus în felul următor: „Nu faceţi această mare greşeală a democraţiei tinere din România. Dacă vreţi, aveţi Partidul Naţional Ţărănesc, aveţi Partidul Naţional Liberal, aveţi Partidul Social Democrat. Puteţi să vă înscrieţi toţi liderii FSN în ce partid doriţi. Faptul că provocaţi o criză politică, prin candidatura FSN în alegerile din mai, va crea un vid total între FSN şi celelalte partide, pentru că voi beneficiaţi de absolut totul. În cazul în care nu vă retrageţi, în următoarele 24 de ore, decizia de a candida în luna mai, PNŢ, împreună cu PNL şi PSD vor organiza, pe data de 28 ianuarie, un miting de protest în faţa Guvernului, în Piaţa Victoriei.“ Asta e o chestie pe care foarte mulţi (culmea, şi foşti colegi de-ai mei) nu vor s-o mai recunoască astăzi. Corneliu Coposu le-a spus apoi celor din jur să facă demersurile la Primărie pentru acest miting. S-au făcut, deci totul era perfect legal şi democratic. Ulterior, Ion Iliescu şi alţii au spus însă că a fost o încercare de lovitură de stat, un miting pe care l-au provocat cei din partidele istorice (spuneau totdeauna „partide istorice“ ca să li se dea o tentă negativă).

Corneliu Coposu avea un dar special de a spune lucrurilor pe nume, într-un mod simplu şi percutant.

Dureros e că am trăit – mă refer la întregul popor român – cinci ani alături de acest om şi n-am ştiut să-l apreciem la adevărata valoare. Au făcut-o alţii. În octombrie 1990, una din marile personalităţi ale acestei lumi, care a avut şi un mare rol în căderea Cortinei de Fier, Margaret Thatcher, la congresul Partidului Conservator, în momentul în care a fost anunţat Corneliu Coposu, s-a ridicat în picioare, şi-a plecat capul şi a aplaudat. Jacques Chirac, la rîndul său, a spus, tot în 1990: „Mă plec în faţa celui mai democrat om al României.“ Mai tîrziu, cînd a devenit preşedinte, i-a acordat Legiunea de Onoare. Deci, oameni mari ai politicii internaţionale au fost cei care l-au apreciat.

Dar, vă spuneam că a fost un vizionar şi mi-aduc aminte că zicea un lucru extraordinar, în 1990, imediat după alegerile din mai: „Blestemul acestei ţări este ca, după 20-25 de ani, să fie condusă, şi pe stînga, şi pe dreapta de acelaşi FSN.“ Este o vorbă extraordinar de actuală.

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: arhiva personală Ionuţ Gherasim