sursa: atelier.liternet.ro, Doina Alexandru, pe marginea unei cărţi de Corneliu Coposu, 18.06.2014

Corneliu Coposu, dialoguri cu Doina Alexandru
Confesiuni
Editura Vremea, 2014

După 20 de ani

Ediţia I a acestei cărţi se încheia cu impresia mea că funeraliile lui Corneliu Coposu au reprezentat concomitent înmormântarea lui Iuliu Maniu, martirul fără de mormânt, precum şi a miilor de eroi ucişi în temniţele comuniste, aruncaţi în gropi comune şi peste care se turnase var, spre a le calcina deopotrivă oasele şi amintirea, spre a le şterge din istoria neamului urmele de apostoli schingiuiţi de fraţii lor.

Mi se mai părea atunci, în acel noiembrie 1995, că uriaşa mulţime de oameni purtând în triumf sicriul Seniorului Coposu, precedat de o nesfârşită cruce albă întinsă pe trupuri - îndeplinea un ritual sacru de purificare şi deşteptare a unui popor. Participanţii la covârşitoarea ceremonie se recunoşteau dintr-o stirpe, nu erau doar fiii şi nepoţii celor care au populat gulagul românesc, ci şi mulţi alţii care voiau să semene cu marele dispărut, atraşi de el fiindcă reprezentase polul cinstei, demnităţii şi adevărului. Nutream speranţa că lucrarea diabolică prin care fusese săpată la rădăcină încrederea seculară a poporului în cei ce le întrupau aspiraţiile luase sfârşit, iar solzii căzuseră în cele din urmă de pe ochii celor îmbrobodiţi în Duminica Orbului din 1990. Aşa să fi fost?

În primii ani de după moartea lui Corneliu Coposu, s-a scris un timp cu veneraţie despre verticalitatea sa, despre cel ce fusese "Preşedintele moral al României", Pater Patriae, martirul prigonit pentru dreptate, patriarhul naţional ţărăniştilor, omul providenţial care prin moartea sa asigurase campania electorală a CDR din 1996. Mulţi s-au indignat tardiv de calvarul la care fusese supus Corneliu Coposu sub comunism, mai ales că nu mai riscau nimic, de ingratitudinea semenilor, de lipsa de recunoaştere a unui profet în ţara sa. Apoi, ocazional, elogii, dar şi multă şi inexplicabilă tăcere. Inamicii de serviciu nu se sfiesc să întrebe cinic: pe cine mai reprezintă Coposu?

La centenarul naşterii sale şi la aproape două decenii de la plecarea sa dintre noi, mă străfulgeră o simplă şi orbitoare evidenţă: Corneliu Coposu îi reprezintă încă pe cei sistematic nereprezentaţi în viaţa politica românească! Pe cei care se simt străini în propria ţară, luând drumul pribegiei spre a munci la alţii, pe cei care au avut părinţi şi bunici închişi la Sighet, la Canal, în Zarca Aiudului, la Poarta Albă şi Râmnicu Sărat. Intelectualii de elită - nu avem mulţi - care au devenit ţinta predilectă a injuriilor, dispreţului şi deriziunii, agresaţi nu numai la figurat, ci chiar la propriu. Absolvenţii universitari, specialişti, inovatori şi olimpici care părăsesc România pentru că nu au nici un cuvânt de spus. Suntem poate o jumătate din această ţară care nu ne simţim reprezentaţi. Căpşunari, medici, ingineri, computerişti, ţărani, chelneri, infirmieri, scriitori - cu toţii simt că au drumurile blocate în România. Deschisă rămâne doar calea pribegiei.

Chiar cei care absentează de la vot exprimă totuşi o opinie: că nu au cui oferi încrederea, fiindcă sunt lăsaţi în derivă, să se descurce cum pot. Demolarea prin implozie a partidului reînviat şi condus de Corneliu Coposu a pulverizat un electorat ce însuma la un moment dat 30%.

Ar trebui să avem la dispoziţie o generaţie de experţi în demonologie să poată analiza reciclarea partidului comunist în travestiţii ulteriori, a "partidelor istorice" prin împăunarea lor cu false penaje, metamorfozele irecognoscibile.

Urmaşii PNŢ-iştilor ardeleni, cei care spuneau că nu fac politică, ci doar votează cu domnul Maniu, de cine mai sunt reprezentaţi în România de azi?

Descendenţii celor ucişi la colectivizare, ai celor deportaţi în Bărăgan, ai preoţilor torturaţi la Piteşti să scuipe chipul lui Hristos - se simt reprezentaţi de cineva astăzi? Cei alungaţi din case în 24 de ore, la sute de kilometri depărtare, cei ascultaţi cu TA (Tehnică de ascultare - n. ed.) decenii întregi, cei prigoniţi pentru că ascultau posturi de radio străine sau primeau scrisori din damnatul occident au sentimentul că vreunul dintre politicienii momentului îi reprezintă?

Desigur, nu la fel stau lucrurile în tabăra descendenţilor nomenclaturii comuniste, a generalilor de securitate, a turnătorilor, a activiştilor, a copilaşilor din cartierul Primăverii. Acolo bilanţul este strălucit. De le clătinăm doar puţin arborele genealogic, vedem cum robustele pere cad nu departe de păr. Aşa se şi explică arivismul "baronilor roşii", necinstea, indecenţa morală, băşcălia practicată sistematic pe spinarea oamenilor de rând.

Veţi spune, poate, că e o viziune prea pesimistă, că nu se poate să nu recunoşti schimbările în bine. Desigur, nu mi se mai interzice să-mi vizitez tara, ne bucurăm cu toţii de libertatea de mişcare, chiar de dreptul de a sărbători centenarul unui apostol al puşcăriilor comuniste, readucând în memoria semenilor destinul nedrept al unui gigant din ţinuturile lui Gelu şi Menumorut, pus în lanţuri vizibile şi invizibile pentru singura vină de a-şi fi iubit patria şi a fi dorit să o slujească cu întreaga energie şi inteligenţă cu care îl înzestrase Dumnezeu.

Oare, de fapt, cât din România însumează "nereprezentaţii"?! Nu cred că vreo statistică s-a ocupat de ei, dar dacă s-ar constitui în partid ar fi probabil cel mai puternic. Ei însă vor rămâne retractili şi mândri, acuzatori prin tăcerea şi refuzul de a ieşi în frunte, reproşuri vii, pândind poate un moment mai prielnic al istoriei.

Un singur om i-ar putea adăposti sub coroana sa de stejar al veacului pe toţi aceşti exponenţi ai României profunde, uitate, neglijate: Corneliu Coposu. El nu a avut urmaşi biologici, dar este viu prin toţi cei ce se simt încă reprezentaţi de el, moştenitorii săi spirituali. De la moţii ce vin în fiecare an să se roage la mormântul său, până la copiii din Ţara Silvaniei, care îi studiază biografia şi îi dedică poezii, toţi au înţeles sensul moştenirii sale, exemplaritatea unei vieţi trăite în cinste, integritate şi demnitate a suferinţei.

A purtat şi el războiul său, al celui care ştie că slujeşte cauzele drepte. Conştient de superioritatea lui asupra inamicilor aflaţi în misiune comandată până închid ochii. Chiar dacă ideologia pe care o slujiseră ieşise terfelită din istorie, ei au continuat să lupte în tranşeele materialismului reciclat.

Acestui conglomerat de ură atavică, lăcomie insaţiabilă transmisă urmaşilor, Corneliu Coposu le-a opus adevărurile sale răspicate, limpezi ca nişte cărţi ale legii. Nu ştiu prin ce miracol, cuvintele lui căpătau greutate de maxime, rostiri de clarvăzător.

La polul opus - tot ce vedem şi auzim în lumea de astăzi. Opusul lui Don Quijote nu este Sancho Panza, acela era doar burlescul servant împovărat de materie, având însă virtuţi ca fidelitatea şi ataşamentul indiscutabil faţă de stăpân. Domnul Coposu a fost comparat uneori cu Don Quijote, transformat de comunişti, de facto, în Cavalerul Tristei Figuri. Ei l-au ţinut ascuns în temniţe, domiciliu forţat şi urmărire perpetuă, de teamă că el însemna etalonul incontestabil al demnităţii comportării, al spiritului aristocrat, al credinţei şi iertării creştine. Acest etalon trebuia şters din memoria colectivă, pentru a se putea face loc poltronilor scăpaţi la butoane, plagiatorilor, lupilor securişti deghizaţi în blăni de oaie şi versatililor peste al căror cuvânt nu rezista nici măcar un înserat. Lupii tineri de azi nici nu ar concepe că, pentru Corneliu Coposu, cuvântul dat era dat până la moarte. "Ceea ce se numeşte la noi privatizare este căpătuirea unor rechini care albesc bani murdari, profitând de anarhia din România" sintetiza Corneliu Coposu. Definiţiile, enunţurile sale impecabile, simplificau cele mai complicate fenomene, dezghiocând din ele purul adevăr în toată nuditatea lui.

Cel care a trăit de la 33 de ani, din 1947, când a început calvarul său, fie într-o celulă de puşcărie, fie în camera sa de acasă de câţiva metri pătraţi, ne-a lăsat moştenire cuvintele sale purtătoare de adevăr. Cuvinte cu majusculă, nu vorbele calpe, cu două feţe, pe care le auzim zilnic, împrăştiate ca rumeguşul vânturat ce îţi intră în ochi.

Cuvintele ni le-a lăsat nouă, celor care îl admirăm, îl pomenim şi îl plângem, încercând să înţelegem din ce plămadă a fost zămislit, că abia îndrăznim să-l numim frate şi seamăn. Domnişorul din Bobota a avut destinul tuturor voinicilor din poveşti: unii i-au recunoscut măreţia, iar alţii i-au surpat-o...

Aceşti mentori ai neamului românesc, Maniu, Mihalache, Coposu, Vulcănescu, care au predat compatrioţilor lecţii de istorie scrise cu sângele lor - au dispărut. Ei ar fi fost cei mai incomozi oameni în zilele noastre: ar fi fost reproşuri vii pentru penalii din fruntea bucatelor, unităţi de măsură care ar fi acuzat prin simpla prezenţă şleahta de măscărici, plagiatori, semidocţi, aspiratoare de bunuri materiale însuşite din patrimoniul comun. Vorbele săpate în piatră ale acestor înaintaşi, verdictele lor implacabile ne ajută să sesizăm adâncimea prăpăstiei căscate între guvernaţi şi guvernanţi, între ciocoii parlamentari şi alegătorii lor turmentaţi. Miracolul existenţei unor titani ai moralităţii în mijlocul neamului nostru ne umple de speranţă că acest pământ va mai naşte valori, dar ne îndeamnă să ne întrebăm şi ce năpastă s-a abătut asupra noastră, că nu mai distingem inocenţa de culpă, candoarea de viclenie, adevărul de minciună. Prestigiul lui Corneliu Coposu ne va oferi mereu garanţia credibilităţii vorbelor în care a ferecat adevărul.

Dumnezeu însuşi a pus în adâncuri adevărul. Rămâne să ne aplecăm spre adâncuri.

(Doina Alexandru, 12 martie 2014)