sursa: adevarul.net, Mircea Morariu, 17 septembrie 2014

„Cartea („Coposu­ - Confesiuni - Dialoguri cu Doina Alexandru” - n.r) e cel mai amplu, mai consistent, mai lămuritor şi, cred, şi cel mai încărcat de omenesc interviu acordat vreodată de marele lider politic.”

Autorul acestor însemnări despre cartea Coposu­ - Confesiuni - ­Dialoguri cu Doina Alexandru (ediţia I a apărut în 1996 la editura Anastasia, cea de ­a doua în 2014 la editura Vremea) şi-­a făcut ceea ce azi se denumeşte îndeobşte cu sintagma “studiile preuniversitare” între anii 1965 şi 1977.

Bună parte din cei 12 ani petrecuţi în şcoala generală şi în liceu au corespuns cu ceea ce se spune a fi fost „perioada cea mai bună a comunismului românesc”.

Am avut, aşadar, şansa de a studia scutit parţial de intruziunile ideologice devastatoare de dinainte de 1964, reînviate şi reîntărite după 1977, atunci când Nicolae Ceauşescu a decis reorganizarea şi reformarea tuturor treptelor din învăţământul românesc ,de la grădiniţă la doctorat. Am avut parte de cursuri relativ oneste de istoria României şi de literatură română. Studiul poeziei lui Eminescu nu se mai limita doar la Împărat şi proletar, profesorii ne puteau vorbi fără prea multe temeri, atunci când ajungeam la studiul poeziei lui Tudor Arghezi, şi despre altceva decât poemul Cântare Omului sau despre ciclul 1907, iar cei ce îi cunoşteau bine opera lui Lucian Blaga ne­o puteau împărtăşi fără restricţii majore.

La lecţiile de istoria României am auzit câte ceva şi despre partidele istorice şi liderii lor, Maniu, Mihalache, Brătienii. Iar atunci când ni se vorbea despre actul istoric de la 23 august 1944, care nu fusese încă rebotezat „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” sau „desăvârşire a revoluţiilor de la 1848”, se invoca, dacă nu neapărat numele Regelui Mihai, măcar implicarea în înfăptuirea lui a „cercurilor palatului”. O sintagmă ce a dispărut şi ea în anii 80, „deceniul satanic” cum îl numea profesorul Mircea Zaciu în Jurnalul său.

Cu toate acestea, în pofida acestor „deschideri”, controlate, fireşte, deşi am fost ceea ce se cheamă „un elev bun”, cu toate că aveam note maxime la istorie, aş minţi dacă aş spune că ştiam prea multe, şi mai ales că ştiam lucruri adevărate, despre ţărănişti şi liberali, înainte de 1989. Am aflat câte ceva despre ei de la Radio Europa liberă, atunci când, chiar înainte de a deveni directorul emisiunilor în limba română, Vlad Georgescu a început să realizeze programul săptămânal Din istoria României­ - Oameni, fapte, întâmplări.

Nu îmi amintesc riguros exact dacă am prins ediţia invocată de Doina Alexandru în prefaţa cărţii despre care scriu acum, ediţie în care era vorba despre un episod din istoria PNŢ. Nu îmi amintesc nici dacă am ascultat fragmentele din scrisoarea primită de Vlad Georgescu şi din care s­-au difuzat ample fragmente, scrisoare în care Corneliu Coposu făcea unele precizări în legătură cu cele afirmate în emisiune. Îmi aduc aminte însă cu certitudine că pentru prima oară am auzit numele celui de care se leagă ceea ce el însuşi defineşte în Confesiuni ca fiind cel mai important eveniment din cariera lui politică „reconstituirea, organizarea şi consolidarea Partidului Naţional Ţărănesc după 45 de ani de comunism”, într-­un editorial al lui Vlad Georgescu. Editorial intitulat “Au vechile partide un viitor?”, ce poate fi ascultat şi azi pe site-­ul REL sau consultat în cartea România anilor ’80 (Editura Ion Dumitru, München, 1994).

Un text ce îşi afla punctul de pornire într-­o scrisoare primită din ţară, scrisoare ce afirma că veteranii PNŢ, în frunte cu Corneliu Coposu, se consideră în continuare membri cu funcţii în partid. Lucru reafirmat de Corneliu Coposu, în capitolul de bilanţ din cartea Doinei Alexandru, carte din care aflăm şi cum, încă înainte de decembrie 1989, seniorul ţărănist a pregătit afilierea partidului la creştin­ democraţia europeană.

Coposu­ - Confesiuni -­ Dialoguri, cu Doina Alexandru, mi se pare a conţine între paginile ei testamentul spiritual, politic şi personal al lui Corneliu Coposu. Cartea e cel mai amplu, mai consistent, mai lămuritor şi, cred, şi cel mai încărcat de omenesc interviu acordat vreodată de marele lider politic. Un lider a cărui anvergură avea să fie comparată, într-­un comentariu publicat la câteva zile de la moartea seniorului, în Revista 22 de Emil Hurezeanu, cu cea a unui Charles de Gaulle sau a unui Konrad Adenauer.

Omenescul acesta transpare în carte, în mod bizar, în pofida faptului că nu foarte multe pagini din economia ei sunt rezervate evocării suferinţelor personale ale omului Corneliu Coposu. Chiar şi atunci când evocă cei 17 ani de temniţă petrecuţi în mai toate închisorile comuniste româneşti, închisori din care a ieşit aproape deposedat de darul vorbirii, Corneliu Coposu o face delegându-­ne înţelepciunea sa şi mai puţin propria suferinţă. Împărtăşindu­-ne nouă, cititorilor, mărturiilor sale, felul în care ar trebui să ne poziţionăm faţă de comunism, faţă de făptuitorii, servanţii şi călăii din organigrama acestuia, cum s-­ar cuveni să ne imaginăm şi să facem procesul, din păcate niciodată dus până la capăt, al comunismului românesc.

Doina Alexandru mărturiseşte în prefaţa deja invocată că a auzit pentru prima oară numele lui Corneliu Coposu de la George Ciorănescu, la rându­i vechi slujbaş al Europei libere, cunoscut ascultătorilor sub numele de Gheorghe Timofte. George Ciorănescu i­-a spus autoarei viitoarei cărţi, într-un moment în care Doina Alexandru nici nu putea visa că i-­ar putea lua vreodată un interviu lui Corneliu Coposu, că seniorul a fost o adevărată “umbră a lui Iuliu Maniu”. Interesant e că aceeaşi condiţie de “umbră” a marelui lider al PNŢ va fi invocată în confesiunile sale de Corneliu Coposu însuşi. Or, tocmai condiţia aceasta de “umbră” i­-a îngăduit Seniorului să fie nu doar un martor oarecare, ci unul profund implicat în câteva evenimente-cheie ale istoriei României din secolul al XX-lea. Aşa cum au fost pregătirea şi înfăptuirea actului istoric de la 23 august, minuţios evocat şi riguros evaluat de senior în Confesiuni, maşinaţiunile comuniştilor în vederea compromiterii şi eliminării partidelor istorice şi a conducătorilor acestora de pe scena politică românească, procesul lui Ion Antonescu, cu atitudinea demnă şi fermă a lui Iuliu Maniu atunci când a fost convocat de instanţă, în calitate de martor, abandonarea României de marile puteri occidentale, ca premisă a stalinizării ţării, capcana de la Tămădău, abdicarea forţată a Regelui, procesul Pătrăşcanu, gulagul românesc ş.a.m.d. Vorbind despre felul în care a fost tratat de regimul comunist şi de Securitate după anul 1964, adică după eliberarea din puşcărie, Corneliu Coposu aduce numeroase dovezi că şi după 1965, când conducerea României şi a PCR a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, ţara a rămas pe mai departe o imensă închisoare. Găsim în carte substanţiale şi preţioase mărturii despre evenimentele controversate din decembrie 1989, dar şi de după aceea, despre puterea cripto­comunistă care a controlat ţara şi după abolirea formală a comunismului.

Iată de ce socotesc Coposu -­ Confesiuni­ - Dialoguri cu Doina Alexandru, nu doar o carte conţinând o emoţionantă şi riguroasă mărturie despre o viaţă de excepţie, ci o preţioasă, o excepţională carte de istorie.

Hotărând să reediteze cartea la 18 ani de la prima ei apariţie, Doina Alexandru a decis să îi adauge un text intitulat După 20 de ani. Găsim aici o observaţie cutremurătoare, profund adevărată, a semnatarei interviului luat în 1994 şi publicat întâia oară doi ani mai târziu. O citez fragmentar: „La centenarul naşterii sale şi la aproape două decenii de la plecarea sa dintre noi, mă străfulgeră o simplă şi orbitoare evidenţă: Corneliu Coposu îi reprezintă pe cei sistematic nereprezentaţi în viaţa politică românească. (...) Suntem poate o jumătate din această ţară care nu ne simţim reprezentaţi. Căpşunari, medici, ingineri, computerişti, ţărani, chelneri, infirmieri, scriitori (...) cu toţii simt că au drumurile blocate în România”.

Acum, cu câteva luni înainte de alte alegeri prezidenţiale, alegeri la care perspectiva nereprezentării se arată deja a fi aproape o certitudine, observaţia aceasta a Doinei Alexandru ar cam trebui să ne dea fiori, dar şi să ne determine să ne întrebăm dacă nu cumva suntem vinovaţi pentru adevărul cuprins în ea.

COPOSU­ CONFESIUNI­ Dialoguri cu Doina Alexandru; Editura Vremea,