Fan Page Corneliu Coposu

Coposu a învins dincolo de moarte

Înapoi la Ziare din 2009

Legiunea de Onoare

Din stânga la dreapta: Bogdan Ficeac, Roxana Badralexi, Corneliu Coposu, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Pavelescu, octombrie 1995, Ambasada Franţei din Bucureşti, când Seniorul a primit Legiunea de Onoare. Foto: Sandi Picalski

17 septembrie 2009

După recenta întîmplare de la o reuniune nelegitimă, organizată de un minuscul politician, imaginea perfectă a impostorului, mulţi s-au grăbit să-i cînte PNŢCD-ului prohodul. Dimpotrivă, linia politică a lui Maniu-Mihalache-Coposu-Diaconescu a triumfat.

Era şi timpul să se facă o demarcaţie clară între politicianismul de dugheană şi cel responsabil-apărător de ţară, între interesul de clan şi cel de neam, cumetrie şi patriotism luminat, ticăloşie şi bun-simţ, îndestulare şi neprihănire, fals şi nobleţe, minciună şi adevăr, într-un cuvînt: între Diavol şi Dumnezeu.

În sfîrşit, s-au despărţit, vorba apostolului, apele. Acum ştim că dezastrului politic actual i se opune singura alternativă pe care o dorim cu toţii: Morala în politică.

Dacă ţărănismul a eşuat într-un moment dizgraţios politic, pe o scenă plină de farsori, el a triumfat pentru viitorime. Dar pentru asta, trebuie să mărturisim viaţa ţărăniştilor, ideile şi principiile lor salvatoare de ţară. Să le arătăm tinerilor că există şi altceva dincolo de veleitarism, impostură şi minciună. Că România a avut în trecutul apropiat oameni de-o nobleţe exemplară. Noi, cei care am avut privilegiul de a fi aproape de Senior, om de o exemplară demnitate, putere morală şi încredere în valori, putem să arătăm că dincolo de tăgadă, nevrednicie şi fariseism, există o minunată boltă a istoriei, a înălţării politicului dincolo de orizontul pricopselii.

În istorie au triumfat curentele de gîndire novatoare, bazate pe tradiţii. Niciodată România nu a avut o forţă politică mai reprezentativă decît PNŢCD în perioadele de restrişte. În 1946, naţiunea s-a grupat în jurul liniei salvatoare a lui Iuliu Maniu, de frica şenilei sovietice, votînd peste 70% cu „ochiul“. Nu sîntem departe de un dezastru similar. Acum pericolul nu mai vine dinafară, ci dinăuntru, precum un cancer invaziv ce poate mistui celulele vii. Acum nu ne mai ameninţă factori externi, asta datorită luptei neobosite a fruntaşilor PNŢCD pentru integrare în UE şi aderare la NATO. Pe cînd mafiile regimului comunist îşi împărţeau fie şezlongurile puterii, fie averile statului, cîţiva semeni de-ai noştri şi-au riscat viaţa, printre mineriade, obuze naţionaliste şi bombardamente mediatice, pentru ca noi să fim azi cetăţeni liberi ai Uniunii Europene.

Oare cîţi dintre noi mărturisim tinerilor cui se datorează această adevărată „pleaşcă“, folosind limbajul ministrului culturii de acum? Ştim oare să ne închinăm la crucile martiriului românesc? Ne-am gîndit vreodată că avem datoria să dăm de veste lumii că nu sîntem un popor înfrînt? Ne-am simţit vreodată îndatoraţi să explicăm acuzatorilor noştri din occident că, în timp ce ei îşi consolidau civilizaţia, în tihna unei linişti nemeritate, semeni de-ai lor umpleau puşcăriile comuniste pentru că iubeau libertatea mai mult decît cei care nu ştiu ce înseamnă pierderea ei?

Poate că Dumnezeu a vrut ca ţărăniştii să nu se amestece cu torţionarii lor într-un parlament al ruşinii naţionale. Sfinţii rămîn icoane de venerat. Un popor care îşi pierde credinţa riscă să-şi piardă busola, încrederea în propriile puteri şi să intre în derivă. Cînd lacrimile, deznădejdea şi umilinţa vor fi copleşitoare şi vor îneca viaţa, unica alternativă e întoarcerea la drumul pierdut. În timpul rătăcirilor din viaţă nu există o altă soluţie mai bună. Încercarea moarte n-are! Parcă aşa se zice printre români.

Marius Ghilezan, 17 septembrie 2009, mariusghilezan.blogspot.com

Articol citit de 3253 ori.

Alte articole