Corneliu Coposu Fan Page

Cicerone Ioniţoiu despre Corneliu Coposu

Înapoi la Ziare din 2009

Fragmente dintr-un interviu cu Cicerone Ionitoiu:

Cum aţi ajuns în organizaţia de tineret PNŢ?

Am apucat perioada cînd au fost răpite teritoriile româneşti şi cînd în căminele studenţeşti din Bucureşti veniseră refugiaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. Eram student la trei facultăţi: Litere, Ştiinţe şi Drept. Pe 1 decembrie 1943, s-au comemorat 25 de ani de la Marea Unire. Atmosfera era incendiară, lumea era entuziastă. M-am dus şi eu. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Maniu, adus la braţ de Coposu. Discutînd cu mai mulţi colegi, m-am ataşat de PNŢ, unde am rămas definitiv. În primăvara lui 1944 a avut loc incidentul de la Cluj. Studenţii unguri l-au scuipat pe episcopul Hossu şi i-au atacat pe studenţii români. La Bucureşti s-a organizat o mare manifestaţie. Prima la care am participat. Eram la Drept şi ni s-a spus că mareşalul Antonescu ne va primi în audienţă. Am fost printre cei 17 care-au fost în audienţă. Prima dată cînd reprezentam un grup. Cînd a venit Antonescu să dăm mîna, noi toţi ne-am dat doi paşi înapoi. Sala era plină, fiecare decan din ţară venise cu cîte un student. A avut umor: „Pe dumneavoastră vă salut!“. Ne-a spus direct că evenimentele degeneraseră. Apoi, după 23 august, am fost ales preşedintele studenţilor naţional ţărănişti de la Litere.

Dumneavoastră credeaţi că acest regim urma să se prăbuşească, în condiţiile în care majoritatea oamenilor deja se împăcaseră cu ideea sau trăiau cu credinţa că ordinea comunistă era veşnică. Eraţi optimist.

Credeam că aşa nu se mai poate, dar nu vorbeam niciodată în grup despre asemenea lucruri, vorbeam numai între patru ochi, fie cu Coposu, fie cu Diaconescu ori cu Ionescu Galbeni. Doream o restaurare şi o revenire la democraţia interbelică, cînd existau partide politice, Casa Regală…, chiar dacă o bună parte din elita românească, fie politică ori culturală sau academică, fusese exterminată în Gulagul românesc.

Există un episod în carte în care relataţi cum soţia era aproape exasperată cînd îi spuneaţi că vă luptaţi pentru obţinerea unui paşaport pentru a părăsi România…

Problema era că, după 1972, se pregătea un proces împotriva PNŢ-iştilor. Mă refer la Coposu, la Diaconescu, la Coconeţ, care a şi fost omorît, de altfel, fapt ce a determinat sistarea anchetelor şi pregătirea procesului. PNŢ-ul încerca să se regrupeze după ’64. Aveam legături doar cu 2-3, prin care aflam şi de ceilalţi… Ştiam de Coposu, ştiam că este urmărit de Securitate… Coconeţ îmi făcea legătura cu Coposu şi Diaconescu şi Ionescu Galbeni… se întîlneau la Coconeţ acasă. Erau discuţii, înregistrate de Securitate, şi din cauza lor au încercat să însceneze un nou proces. Coconeţ, cred eu, de aceea a fost asasinat, fiind aruncat de la etajul 5. Atunci am vorbit cu Coposu, căruia i-am spus: „trebuie să continuăm lupta, în ciuda acestei situaţii“. El a zis că este foarte greu. I-am spus că trebuie să transmitem în Occident ce se întîmplă şi c-o să plec în Vest pentru asta… Am început să cer rejudecarea proceselor în urma cărora am fost condamnat pe nedrept. Voiam să plec în Occident pentru a lupta nu numai pentru PNŢ, cît pentru a face cunoscută drama românilor.

În ce relaţii aţi fost/sînteţi cu Paul Goma la Paris?

Relaţii bune şi acum, ca şi înainte. Dar el nu se interesează decît de problema basarabeană şi de adversarii lui din terenul scriitoricesc. Am participat împreună la cîteva acţiuni şi manifestaţii.

„M-am întors în ţară la chemarea lui Coposu“.

Cum păstraţi legătura cu Coposu în exil?

Greu de tot. Dar ştiam ce trebuie făcut.

Aţi stat cu Corneliu Coposu în aceeaşi boxă a acuzaţilor.

Da, la primul proces din ’47, cînd pe mine m-au condamnat la un an jumate, iar pe el la doi ani. L-au lăsat la Aiud, pentru că au vrut să îl folosească în continuare după condamnarea lui Maniu în diferite procese. N-a acceptat să apară ca martor în nici un astfel de proces.

Cum n-aţi acceptat nici dumneavoastră. Cum era Coposu ca om?

Un om foarte pregătit, un om politic veritabil, plin de vigoare, de energie… distrus de închisoare şi tutun. Îmi aduc aminte un episod, din ’49. Pe 30 august mă duceam după alimente să mă pregătesc pentru Aiud. Am fost urmărit de un oarecare Costea de la Securitate. Am crezut că vrea să mă aresteze, am sărit peste o maşină, am căzut în cap şi, plin de sînge, m-am dus la surorile lui Coposu. Mi-au dat o cămaşă de-a lui. Înotam în ea, aşa era de mare.

Cine v-a chemat în decembrie 1989?

Chiar Coposu. Am primit telefon: „Vino urgent în ţară, c-avem nevoie de aparatură“. Am venit imediat, am luat un fax şi altele, Air France-ul mi-a aprobat în mod special 200 de kg. Am ajuns la Otopeni cu primul avion care a aterizat, pe 6 ianuarie.

Care a fost prima impresie? Trecuseră 10 ani de cînd aţi plecat. Ce-aţi făcut întîi şi-ntîi?

Pe 10 ianuarie am înscris la tribunal primul partid politic, PNŢCD-ul. Apoi am plecat să văd realitatea. Am mers pe urmele victimelor. Am plecat la Timişoara, am obţinut inclusiv listele cu toţi cei internaţi în spital, am fost la Braşov, la Sibiu, la Cluj, şi-apoi la Bucureşti. Am strîns materiale şi am publicat primul album al celor 1.243 de morţi în aşa-zisa Revoluţie, în fapt, o lovitură de stat.

„Mai am încă 14 ani pînă să fac 100“

De ce n-aţi rămas aici?

Cum puteam să rămîn cînd Ion Lup, secretarul general al PNŢ era informator, cînd al doilea secretar, Valentin Gabrielescu, era şi el informator?

Coposu ce zicea de situaţia asta din partid?

I-am spus că trebuie să ne lămurim cu aceşti infiltraţi. Era foarte greu şi pentru că ei ţinteau posturile de conducere. Coposu zicea că „n-avem oameni“. I-am spus: „N-avem acum, dar cu ei nu vom avea nici mîine“. Am plecat din ţară, deşi şase judeţe au vrut să mă pună cap de listă la alegerile parlamentare. Am refuzat. Cum aveam să refuz şi-n 1997, cînd mi s-a propus o funcţie de ministru adjunct. Au condiţionat cu renunţarea la cetăţenia franceză. Am spus nu. Nu puteam face asta. Oamenii aceia m-au salvat cîndva. Sînt şi cetăţean francez şi cetăţean român.

Eraţi mereu pe drumuri…

Veneam şi plecam destul de des. În timpul mineriadelor, Coposu m-a chemat noaptea şi mi-a spus: „Nu ştim ce se-ntîmplă. Pleacă imediat în străinătate şi ţine legătura, ca să alertezi acolo“. Erau zvonuri că Raţiu şi Cîmpeanu fuseseră arestaţi la aeroport. N-am luat avionul din Bucureşti, am plecat cu trenul pînă la Budapesta, ca să nu bată la ochi. De-acolo am plecat spre Paris. Dar în tot acest timp am fost unde trebuia să fiu şi am ţinut legătura numai cu oamenii care contau în partid. De fapt, Congresul partidului din 1992 a fost organizat chiar de mine. Eram 69 de inşi în conducerea provizorie. Cum Coposu a refuzat să candideze, s-a votat dintre opt candidaţi. A ieşit Raţiu, dar ştiam de la început că nu v-a obţine un scos prea bun la prezidenţiale.

L-aţi cunoscut bine pe Ticu Dumitrescu. De ce credeţi că a atacat PNŢCD-ul?

Am fost în relaţii foarte bune pînă în 1964. A stat şi la mine-n casă, cînd a venit la Bucureşti. Dar între 1964 şi 1990 n-am mai auzit nimic de el. A fost un episod aparte în 1997, cînd a început să atace PNŢCD-ul. Ar fi vrut o funcţie de conducere în partid. Prim-vicepreşedinte. Cu orice preţ. Or, stabilisem cu Coposu că Asociaţia Deţinuţilor Politici nu va face politică. Era o asociaţie profesională pentru promovarea drepturilor celor închişi. Dacă ar fi renunţat la ea, se putea alege în partid. Ei bine, episodul acela m-a întristat puţin. M-am dus la el, în biroul lui de la Senat. Mi-a arătat dosarele pe care le avea împotriva unor membri PNŢCD. I-am spus: „Fă-le publice“. A zis: „Nu e timpul!“. Şi-am ripostat: „Şi-atunci vrei să şantajezi?“.

„Sînt un om care-a jurat să spună adevărul din ţara sîrmelor ghimpate“

Articol citit de 1722 ori.

Alte articole