(EN: Today, there are 15 years from the death of Corneliu Coposu)
(FR: Aujourd'hui il ya 15 ans de la mort de Corneliu Coposu – Deutsche Welle, 11.11.2010)
Liderul naţional-ţărănist în jurul căruia s-a structurat întreaga opoziţie democratică după decembrie 1989 trece şi astăzi drept ultimul reper moral din viaţa publică românească.
Corneliu Coposu nu este comemorat în mod oficial şi nu are parte nici de celebrări mediatice, dar continuă, în ciuda acestei aparente indiferenţe publice să fie evocat cu o insistenţă sporită. Şi ceea ce este mai carateristic este că seniorul naţional-ţărănist se bucură mai cu seamă de preţuirea păturii mijlocii, a unor oameni de condiţie medie care reprezintă de fapt corpul de bază al societăţilor civilizate. În schimb figurile impozante ale zilei, vocile semnificative cum se spune, sunt destul de rezervate şi nu se înduplecă uşor să aducă elogii lui Corneliu Coposu. Există o certă disproporţie între veneraţia unora şi rezerva condescentă a altora. A existat de altfel de la bun început o anumită incompatibiliate între versatilitatea multor intelectuali angajaţi în politică şi ţinuta etică austeră a lui Corneliu Coposu.
Cât priveşte mediile oficiale, era uşor de prevăzut, după destrămarea Convenţiei Democrate, că vor prefera să ignore amintirea lui Corneliu Coposu, dar după condamnarea oficială a comunismului ar fi fost de aşteptat ca figurile marcante ale luptei anticomuniste să primească onoruri publice. Lucrul acesta nu s-a întîmplat şi este uimitor să vedem astăzi că se vorbeşte mai mult – cu alibiul clarificării istorice –de foştii demnitari comunişti decât de vechii politicieni burghezi, care au plătit opoziţia lor cu viaţa sau cu ani grei de închisoare.
Semnificativ este că nici blogurile „dreptei” nu se ostenesc să-şi amintească de Corneliu Coposu, deşi nu au pierdut ocazia acum câteva zile să aducă omagii preşedintelui Traian Băsescu cu ocazia zilei sale de naştere. De altfel o bună parte din „partida Băsescu”, reunind intelectuali cu convingeri de dreapta, preferă să tacă, din resentiment, probabil, faţă de modul în care politicienii naţional ţărănişti, atâţia câţi au mai rămas, s-au raliat Opoziţiei.
Toate aceste observaţii sunt semnificative întrucât ele crează tabloul unei societăţi profund divizate, în care lipseşte un minim acord asupra ceea ce este cu adevărat important. Dar există şi un efect paradoxal al acestei vizibile stări negative. Cu cât sentimentul că viaţa publică decade este mai mare cu atât figurile trecutului devin mai proeminente. Cu siguranţă anul acesta, marcat de toate crizele posibile societatea românească resimte mai puternic nevoia unor figuri ferme şi verticale cum a fost Corneliu Coposu.
Ceea ce era impresionant la el nu a fost niciodată înfăţişarea sau discursul mai curând monoton şi lipsit de seducţie, ci capacitatea de rămâne neclintit în convingerile şi în principiile sale. Corneliu Coposu reuşea să inspire încredere dincolo de limitele verosimilului ceea ce a făcut cu putinţă ca în 1990 să apară o opoziţie prooccidentală în plin epocă gorbaciovistă, dominată din toate punctele de vedere de modelul reformei de la Răsărit. Or astăzi, deşi împrejurările sunt schimbate, societatea românească are parcă nevoie mai mult ca oricând de tăria de caracter şi de fermitatea vizionară manifestate de Corneliu Coposu.
Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu
11.11.2010, Deutsche Welle