În 11 noiembrie s-au împlinit 15 ani de când Corneliu Coposu a plecat dintre noi. La începutul lunii noiembrie, Doamna Flavia Coposu Bălescu şi doamna Rodica Coposu, surorile preşedintelui Corneliu Coposu, mi-au acordat un interviu în care mi-au povestit despre omul Corneliu Coposu.

Floare Comşea: V-aţi născut şi aţi crescut într-o familie cu tradiţii politice, culturale şi religioase din Ardeal, în comuna Bobota, din judeţul Sălaj, plină de istorie, comună în care a trăit sora lui Gheorghe Şincai, în care s-a născut mama lui Iuliu Maniu şi în care a poposit Barnuţiu. Vă propun pentru început, să vorbim despre educaţia în familie şi şcoală, o familie de intelectuali, într-un mediu ardelenesc tipic, despre valorile promovate în acele vremuri.

Flavia Coposu Bălescu: Ar trebui să încep cu foarte multe amănunte, dar ar fi mai bine să sintetizăm. Aş putea să spun, că în general, ceea ce a caracterizat educaţia noastră a fost, în primul rând, iubirea nespusă pe care ne-au arătat-o bunicii şi părinţii noştri. În al doilea rând, a fost încrederea în noi şi îndemnul de a face singuri o carieră, să nu cumva să ne lăsăm duşi de ideea că va trebui neapărat să avem bani, ci trebuia prin munca noastră să ne facem o carieră. Iar în al treilea rând, accentul cel mai mare şi cel mai presant a fost toleranta. Aceste trei lucruri pe care vi le-am spus acum au avut un impact extraordinar în viaţa ce a urmat. Parcă părinţii şi bunicii noştri ştiau ce ne aşteaptă şi ne-au pregătit. Trăind într-un mediu de iubire în familie şi încredere între noi, am putut să ne ajutăm unii pe alţii după ce a venit nenorocirea comunistă, iar toleranta, care este una din cele mai grele virtuţi de practicat, ne-a ajutat să-i putem tolera pe cei cu care am fost obligate să stăm faţă în faţă, şi buni şi răi, pe parcursul unei vieţi.

În ordine, care ar fi câteva dintre valorile sau principiile promovate în familia dumneavoastră?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Primul, iubirea între noi. Al doilea, ideea că n-ai voie să minţi. Al treilea, moştenit de la Tata Mare, străbunicul nostru, Vaida Gavril, care a fost primul locuitor al comunei, adică de acolo se trage familia noastră, care ne-a lăsat poruncă să nu ne certăm între noi şi să nu apună niciodată Soarele pe supărarea noastră. Aceasta este o lozincă pe care eu am auzit-o când aveam 4 ani. Şi ştiam precis că seara, înainte de culcare, înainte de a spune Îngeraşul, trebuia să mărturisim relele ce le-am făcut, şi să fie pace între noi, ca să n-apună Soarele pe mânia noastră. Între alte lucruri pe care le păstrez de atunci, lucruri care acuma sigur că nu se mai practică, în afară de acest examen al conştiintei, era preocuparea de a ridica nivelul de consideraţie pe care îl merită clasa ţărănească. Niciodată nu era voie să vorbeşti ceva rău de un ţăran din sat.

Tata şi mai ales străbunicul nostru, au întreţinut şcoala primară din satul nostru ani şi ani întregi, pentru că, în timpul ocupaţiei ungureşti până în 1918 nu existau în Ardeal şcoli cu limbă de predare românească, decât cele confesionale. Şi aceste şcoli erau întreţinute de preoţi, acolo unde aveau posibilitatea să o facă. Tata Mare s-a silit să facă această şcoală, să o întreţină şi să-i trimită pe copiii care erau mai merituoşi la şcoli mai îndepărtate ca să se ridice nivelul de cultură al naţiei. Acuma, până la 1918, nu puteai face decât Şcoală Normală sau, eventual, Teologia. Nu aveau dreptul la altceva. Şi la asta aveau dreptul numai cei care erau greco-catolici, care, datorită pactului făcut, au avut voie, prin Şcoala Ardeleană, să facă teologie şi învăţătura. A construit o şcoală în sat şi a susţinut învăţământul primar, ţinând la el acasă un învăţător pentru care a făcut un contract de întreţinere, pe care noi întâmplător l-am găsit în arhiva lui când eram copii, în care era un angajament scris că învăţătorul va primi atâtea costume de haine, atâţia pantofi, atâtea halate, atâtea cizme si ţipei, mă rog, cum se mai spunea la noi, 100 de galbeni, şi masă de prânz şi de seara. Asta am găsit noi, întâmplător, în arhiva lu` Tata Mare, când eram copii, a găsit-o de fapt, Cornel şi am memorat-o ca pe un fel de lucru original.

Care erau acele reguli, aşa de bine stabilite în familie încât ele nu puteau să fie încălcate niciodată?

RODICA COPOSU: O parte din ele deja le-a menţionat sora mea. În primul rând era iubirea şi faptul că trebuia, în fiecare seară, să ne facem un examen al conştiintei, să mărturisim toate lucrurile rele pe care le făcusem şi să ne cerem iertare pentru ce greşisem în ziua respectivă. Bineînţeles că era inadmisibil să spui o minciună. Când spuneai o minciună însemna că ai făcut o faptă extrem de gravă şi treaba asta, pe mine m-a călăuzit toată viaţa.

Apoi, da … de exemplu, în momentul în care, pentru prima dată de când ţin eu minte, aveam dreptul să stau la masă cu cei mari, la început pe scaun din acela telescopic, ca să ajung la masă, eram invitată la masă. Şi dacă venea femeia şi spunea colectiv: `domnişoarelor, poftiţi la masă!`` … daca nu mă chema pe mine eu mă simţeam frustrată şi nu veneam la masă decât dacă îmi spunea şi mie, special, să vin la masă. Şi-n afară de asta, la masă trebuia să stai cuminte, să nu vorbeşti decât dacă erai întrebat, iar în momentul în care mama spunea: `să vă fie de bine!``, ``să-ţi fie de bine, dragă!``, eu mă ridicam şi plecam de la masă. Însemna că nu mai aveam ce căuta, în continuare, la masă. Asta se întâmpla şi dacă, întâmplător, spuneai şi o obrăznicie, sau ceva, mama spunea: ``să-ţi fie de bine!`` şi te retrăgeai şi plecai.

Tatăl dumneavoastră a fost protopop greco-catolic. Cât a contat această formaţie religioasă?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: În Ardeal, în afară de faptul că tata era un exponent al ardelenilor patrioţi şi protopop, era cam o regulă că toţi copiii se duceau la şcoală. Ori la Blaj, ori la Beiuş, care erau cele două oraşe în care existau licee confesionale unde se dădea o educaţie cu totul şi cu totul specială. În momentul în care sora mea Doina, cea mai mare decât mine şi cu mine am ajuns să mergem la liceu s-a întrerupt tradiţia cu Blajul, unde fuseseră Cornel şi cu sora noastră cea mare, pentru că s-a făcut o nouă arondare a Episcopiei Greco-Catolice şi tata a trecut la Episcopia de Oradea. Şi când a venit în vizită episcopul de la Oradea, Valeriu Traian Frenţiu i-a spus tatei: ``dar cum poţi să nu-ţi trimiţi copiii la Beiuş, când este mult mai aproape şi când aparţii de dieceza mea?``Şi atunci, tata a făcut o călătorie până la Beiuş să vadă despre ce este vorba şi a venit de acolo foarte încântat, pentru că Episcopia îşi dădea aproape toate fondurile pentru întreţinerea celor două licee, de fete şi de băieţi şi a unei şcoli normale de fete care era dotată cu tot felul de modernisme, unde angajase nişte calugăriţe franţuzoaice, care aveau grijă de noi, ne învăţau ordinea, disciplina, formaţia noastră morală şi creştină alături de liceu, care era de stat şi unde profesorii primeau şi nişte recompense speciale şi de aceea era o selecţie foarte severă a lor. Tata a fost foarte încântat de această organizare şi pe Doina, sora mea, a dus-o, în momentul în care trebuia să înceapă clasa I, iar pe mine peste trei ani, că era o diferenţă între noi. Această şcoală a fost formidabilă din punctul de vedere al ordinii create în capul nostru, a unei comportări civilizate în societate. Ne-au explicat aceste măicuţe ce înseamnă răbdarea şi să ştiţi că nu existau pedepse corporale sau dure, ci pedepse de răbdare care te scoteau din minţi. De pildă: dacă erai dezordonat şi în sertarul tău se găseau, alandala, creioane şi caiete şi cărţi, în clipa în care veneai de la şcoală în sala de meditaţii îţi găseai sertarul deschis şi pe birou un bileţel: ``vous n`irez pas au cinéma`` (dumneata nu te duci la Cinema). Acuma, trebuie să vă spun că Beiuşul era un târg care exista prin cele trei şcoli care erau acolo şi care populau oraşul. Şi exista o singură sală de cinema unde, o dată pe săptămână se aduceau filme pentru liceul nostru, unde eram, cred că, vreo 400 de eleve, şi pentru băieţi, care erau dublu decât noi. O dată pentru ei, o dată pentru noi. Asta era unica noastră bucurie, că era totuşi un internat cu program fix, cu stricteţi, mă rog…această pedeapsă era teribil de usturătoare.

Apoi, dacă făceai o trăznaie mai mare, de pildă, dacă luai o notă proastă, atunci erai pedepsită şi nu mergeai într-o excursie. Măicuţele astea erau foarte plimbăreţe şi cât era sezonul favorabil toată vremea ne duceau în excursii. Am vizitat acolo muntii… am fost la Stâna de Vale de nu ştiu câte ori, mă rog, adică ne făceau distracţie d-asta, ne duceam la Izvoarele Crişului…

Era şi o educaţie civică?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: …ne ţineau o oră de educaţie cetăţenească în fiecare sâmbătă, în care trebuia să ştim cum să salutăm, cum să ne comportăm la o masă, cum să nu ne repezim la prăjitura cea mai mare, la mărul cel mai mare, să aşteptăm să fim servite, să zicem ``mulţumim!`` pentru orice, să nu ne certăm între noi, să nu ne pârâm între noi. Asta a fost o treabă formidabilă! În momentul în care începea pâra, te puneau faţă în faţă: pârâtorul cu pârâtul, ca să vadă ele dacă repeţi aceleaşi lucruri, sau dacă minţi. Aveau o tactică deosebită, un talent şi o răbdare fantastică. Mă gândesc, ce frumos răspundeau la obrăzniciile noastre, că eram şi obraznice uneori, mai ales după ce învăţasem bine franţuzeşte, ştiam să răspundem obraznic şi în franceză

Revenind la familie, în ce fel încercau să vă orienteze în carieră?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Gândindu-se la calităţile pe care le avem. De pildă, Doina era foarte dotată pentru limbi străine, era foarte dotată pentru matematică, a fost întotdeauna premiantă, bursieră integral, avea note aproape de 10 tot liceul, n-a trebuit să o îndrume cum să înveţe. Şi ea a dorit de mică să facă farmacie. De ce a vrut ea asta? Nu ştiu. Şi asta a făcut. În ce mă priveşte pe mine, cred că tata şi-a dat seama că eram un pic mai, superficială. Eu fac parte din zodia oamenilor care nu au răbdare. Şi-atunci, ce m-a învăţat tata şi n-am să uit: m-a învăţat să citesc, explicându-mi că literatura este una din marile plăceri ale vieţii pe care dacă nu o înveţi de mic nu o mai înveţi niciodată. Şi atuncea îmi spunea: `` n-ai voie să citeşti roman poliţist şi dă-ţi cuvântul de onoare că până nu termini studiile nu citeşti nici un roman poliţist``. Pe vremea aceea erau `Submarinul Dox` şi nu stiu care. Mi-am dat cuvântul de onoare şi n-am citit niciuna. ``N-ai voie să citeşti, la o carte, sfârşitul. N-ai voie, dacă ai început o carte, să n-o termini, indiferent cât de proastă ar fi. Dacă nu-ţi place ţie, cel puţin din respect pentru cel care a scris-o``. Ei, lucrurile astea, când ţi le spune cineva la 10-11 ani, îţi rămân întipărite în cap. L-am ascultat pe tata şi, mulţumită lui acuma mă bucur de cea mai mare plăcere a vieţii mele: cititul. Dar, din nefericire pentru mine şi acuma când încep o cât de proastă carte, trebuie să o termin.

Făcând o trecere în timp şi deplasându-ne la Blaj, la liceul Sfântul Sava, liceu pe care l-a urmat Corneliu Coposu, ce vă amintiţi din relatările lui de adolescent?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Cornel a plecat foarte de tânăr la Blaj. Ceea ce-mi aduc eu aminte erau diverse întâmplări care demonstrau o extraordinar de mare dragoste de oameni pe care o avea Cornel şi o delicateţe. De pildă, îmi aduc aminte că, la un moment dat eram cu bunica şi cu mama în bucătărie şi preparam prăjituri, ca să trimitem pachet. Şi apare poştaşul cu o scrisoare de la Cornel în care scria aşa: ``dragă mamă şi măicuţă``, că aşa îi spuneam bunichii, ``vă rog frumos, pachetul ce mi-l trimiteţi să nu mai conţină prăjitura cutare şi cutare, vă rog să-mi trimiteţi gogoşi împachetate în straiţă, d-aia cu vrâste (dungi) roşii şi negre şi am să vă explic de ce, altădată``. Şi bunica zice: ``ce facem acuma?``. ``Facem gogoşi şi i le punem în straiţă``. Şi într-adevăr, au făcut gogoşi, le-au pus într-o pungă de hârtie şi în straiţă cu vrâste roşii şi negre, cum se purta la oamenii din sat de la noi şi i-a trimis prin poştă. Domnişoara de la poştă zice: ``da`, de ce trimiteţi străiţa asta, când aveaţi cutii?`` Mă rog...

Explicaţia era următoarea: la Blaj, la un moment dat, s-a făcut o selecţie între copiii foarte buni şi cei mai puţini buni. Şi s-a făcut o clasă paralelă de copii foarte buni. Între aceşti copii era Cornel, încă un coleg de-al lui, Petrică Breazu, şi restul erau toţi copii de ţărani. Toţi. Care erau cei mai străluciţi la învăţătura. Şi pentru că, ei primeau de acasă gogoşi în straiţă, să nu se simtă umiliţi de Cornel, care primea prăjituri. Şi treaba asta i-a povestit-o directorul liceului tatei, când s-a dus să-l ia acasă în vacanţă, zice: ``l-am văzut pe Cornel cu straiţa de gogoşi şi mi-a spus că n-a vrut să-l supere pe ... nu mai ţin minte cum îl chema pe unul ... care venea din Munţii Apuseni şi care căpăta numai gogoşi în straiţă.

Interesanta amintire!

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Formidabilă! Acuma altă treabă, tot din caritarismul lui: el căpăta nişte bani de acasă pentru diverse cheltuieli de-ale lui personale. Ei bine, nu cheltuia nici măcar o centimă. Şi cumpăra cadouri pentru toată lumea. Mi-aduc aminte că era elev de liceu şi venea cu pacheţele d-astea legate cu fundiţă aurie, în hârtie roşie, pentru fiecare din casă şi pentru colegii lui de la şcoală primară din sat şi pentru servitori şi pentru toată lumea. Şi el le punea... parcă văd şi acuma, era aşa o cutie mare îmbrăcată în roşu în care era cadou cu bileţel scris de mâna lui, pentru fiecare în parte. De fapt, pasiunea asta cu cadourile a avut-o totdeauna...

RODICA COPOSU: A rămas tot timpul...

FLAVIA COPOSU BĂLESCU:... cele mai frumoase lucruri, să zicem, bijuterii... dar nu erau bijuterii, mă rog... de la el le-am avut. Şi ceasul, primul ceas de la admitere şi ceasul de la bacalaureat şi inelul..mă rog, cât se putea. Pentru că noi nu am fost nişte oameni foarte bogaţi, am avut un trai decent, dar nu bogăţie.

Vă amintiţi şi situaţii interesante sau poate hazlii, din adolescenţa fratelui dumneavoastră?

RODICA COPOSU: Cornel era un om plin de umor şi făcea foarte multe lucruri amuzante. Mi-aduc aminte că eu eram mică, cred că aveam poate 6 ani, surorile mele mai mari erau deja eleve de liceu, domnişoare şi o dată, venind acasă mătuşa noastră, Babi cum îi spuneam noi, care se ocupa de noi, îi spune lui Cornel: ``dragul meu, când fetele astea, care au venit de la şcoală, spun câte o prostioară, ceva, acopere-le, ca nu cumva să se facă de ruşine în societate``. Şi la un moment dat, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mi-aduc aminte că, Cornel s-a dus la dulap, a scos un cerceaf şi l-a pus peste surorile mele. Şi toată lumea zicea: ``ce faci?`` ``Păi, n-ai spus Babi să le acopăr? Au spus o prostioara”

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: La noi, joaca era mai fructuoasă şi mai frumoasă în vacanţă, când fraţii noştri mari veneau şi ei acasă. Ei făceau şcoala secundară, liceul, la Blaj. Într-o vacanţă, mi-aduc aminte că a organizat Cornel un joc istoric, de-a Sobieski şi plăieşii. Acţiunea, Cetatea Sucevei, era coşarul de porumb care era clădit pe nişte piloni cam la un metru şi jumătate deasupra solului şi era făcut din nişte bare de lemn, ca să fie aerisit porumbul. Acolo, ocupau cetatea plăieşii şi Ştefan cel Mare. Ştefan cel mare era Cornel, Aprodu Purice era vărul nostru Iuliu Bărnuţ, că aşa îl chema, şi noi eram plăieşii. Noi, care eram mărunţişurile, Doina şi cu mine, eram cei care adunam muniţia. Iar Sobieski era băiatul directorului de la mina de cărbuni (care era austriac), pe care îl chema Ştefan şi îi ziceau Pistuko, dimpreună cu o ceată de leşi, de polonezi, care erau băieţii minerilor care lucrau subalterni de-ai tatălui lui. Şi a început războiul şi noi bombardam de sus cu scaieţi, că asta erau muniţia şi la un moment dat, unul dintre copiii minerilor, care era mult mai agil, s-a căţărat cu picioarele pe cosar şi a intrat în Cetate. Şi după el au năvălit leşii. Oricum, în istorie este clar că a învins Ştefan cel Mare… a fost un protest general... şi au fost izgoniţi, cu mare greutate, din Cetate. Am început un bombardament teribil, cu scaieţi. Bineînţeles, s-a terminat cum scrie la carte. Ştefan cel Mare a învins. A doua zi am primit vizita domnului director Konig de la mina, cu soţia şi cu Pistuco ras în cap. Pentru că el avea un păr creţ şi s-a umplut de ciulini de oi. N-a putut să-i scoată. Şi doamna Konig i-a spus, zice: ``când vin în vacanţă, cu copilul, de-acuma încolo îl rad în cap”…

Ce-şi propunea adolescentul Corneliu Coposu să devină?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Cred că el s-a orientat, de la început spre Drept. Dar eu cred că a greşit puţin pentru că el a fost un scormonitor şi un cercetător extraordinar de aplicat. Pe vremea Austro-Ungariei nu exista arhivă normală. Era numai în limba maghiară, naşteri, decese ş.a.m.d. Tata Mare, străbunicul nostru, avea o cameră în care, de sus până jos erau rafturi cu arhivă, o arhivă uriaşă în care erau înregistrate toate evenimentele politice din judeţ plus fel de fel de cercetări pe care le-a făcut. Şi a descoperit o serie întreagă de lucruri pe care Cornel le-a redescoperit. El a descoperit şi nişte obiceiuri ale austriecilor care eliberau ţăranii care făceau ceva acte de vitejie pe nenumăratele fronturi şi le dădeau culori şi denumiri. Aceşti oameni se chemau LIBERŢI. Tata Mare a descoperit şi Cornel a redescoperit treaba cu Liberţii, care aveau bunda aia a lor ţărănească cu fel de fel de culori. O familie era numai în albastru, una numai în roşu, aicea la guler, una numai în negru. Şi Tata Mare s-a întrebat de ce? Ei nu ştiau de ce. Şi constatând şi cercetând nu ştiu ce, scria el, a avut o serie întreagă de adnotări. Din nefericire, tot ce a muncit acest om s-a făcut praf în momentul în care au intrat armatele ungureşti în sat, au ars toată biblioteca lui Tata Mare, toată arhiva, toată, plus i-au...

Când s-a cedat Ardealul de Nord.

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Da. În ziua în care au intrat ungurii în sat la noi, au spart uşa, au intrat în casă, au luat biblioteca, au răsturnat-o în mijlocul curţii şi i-au dat foc. Au mers şi au dinamitat mormântul lui, care avea o piatră mare, un granit negru pe care scria...mă rog...şi mormintele celelalte, au dărâmat statuia lui Gheorghe Şincai făcută de Cornel, de notarul din sat şi de intelectuali ai satului, în `38. Şi păcat, că a fost o întreagă corespondenţă cu Gheorghe Pop de Baseşti, toate întrunirile care au avut loc la Bobota pentru `Astra`, pentru Partidul Naţional...mă rog, o mulţime de activităţi din astea. Au fost nişte pierderi care-s definitive.

Pe lângă familie, care au fost alte persoane care l-au influenţat pe Corneliu Coposu în prima tinereţe, în valorile, în credinţele pe care le-a avut ulterior şi le-a păstrat o viaţă?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: De departe, primul a fost Iuliu Maniu. După tata, Cornel l-a iubit pe Iuliu Maniu cel mai mult. De la el a învăţat o mulţime de lucruri. Maniu l-a iubit ca pe copilul lui. De pe la 12 ani el mergea la Bădăcin şi punea la punct biblioteca lui Maniu, aveau conversaţii şi îi dădea importanţă. Făcând acum o paranteză, Iuliu Maniu a fost un om înzestrat de Dumnezeu cu nişte calităţi cum.n-am văzut la nimeni. Ştia să vorbească cu orice vârstă. Vorbea cu mine care aveam 5-6 ani şi ştia să mă întrebe cum m-am jucat şi am făcut şotron sau pietricică. Ştia să vorbească cu orice ţăran care venea la el, ştia să vorbească cu orice episcop care venea în casa lui. Fără ifose şi fără să-ţi dai seama că face efort. Şi avea o privire...nişte ochi albaştri care aveai impresia că pătrund până în mintea ta şi nu poţi să minţi.

Eu am nişte amintiri de la Maniu foarte interesante. Când am intrat la facultate, am dat admitere şi la Drept şi la Academia de Studii Comerciale şi am reuşit la ambele, mi-am cumpărat insignă şi am cumpărat pentru ASE, că era mai frumoasă, pe fond albastru, cobalt cu şarpe auriu, şi mi-am pus-o aicea, la rever şi m-am dus la domnul Maniu să-i spun că sunt studentă. Până atunci, noi îi spuneam ``Sărut-mâna``. Nota bene. Aşa ziceam.``Sărut-mâna``. În momentul în care am intrat pe uşă, s-a uitat aşa, la mine şi zice: ``a apărut o insignă de student``. S-a ridicat în picioare şi mi-a sărutat mâna. Nu pot să uit nici acuma emoţia ce am avut-o. ``Eşti studentă, acuma răspunzi de faptele tale, eşti o domnişoară şi eu îţi sărut mâna``. Îţi dai seama?

Credeţi că asta l-a influenţat să urmeze şi o carieră politică?

FLAVIA COPOSU BĂLESCU: Cred că da. Bine, pe el l-a influenţat şi tata, pentru că şi tata a fost un luptător, a fost închis de unguri, a fost eliberat de armata română care a intrat la Budapesta, a fost la Alba Iulia ca reprezentant al Comitatului Silvaniei şi a semnat actul Unirii... adică era băgat în... lumea politică, categoric... Dar fără discuţie, Maniu a avut un impact extraordinar asupra lui Cornel. L-a şi iubit foarte mult, l-a respectat... Era un om care nu-ţi făcea niciun fel de dubii când vorbeai cu el. Exact ce-l întrebai, aia îţi răspundea. Omul ăsta n-a făcut nicio şopârlăraie, cum se cheamă acuma, să-l întrebi una şi să-ţi răspundă alta. Se uita în ochii tăi fix şi îţi răspundea la întrebare.

Cornel l-a urmat întocmai pe Iuliu Maniu şi în viaţă şi în politică. El niciodată nu a vânat o poziţie. Niciodată n-a vrut o funcţie în partid. Niciodată. Să ştiţi că n-a aspirat… sincer, nu este un lucru fals. El n-a vrut demnităţi în partid. Nici n-a cerut niciodată. I s-au dat fără să le ceară. Ca probă este că, în momentul de după aşa-zisa Revoluţie, el n-a vrut să candideze în Parlament. Şi fiindcă era înscris în Internaţionala Creştin Democrată, cei de la Internaţională i-au spus: ``da`, nu se poate să fiţi preşedintele unui partid creştin democrat cu participare în Parlament şi să nu candidaţi!``El nu dorea. El dorea să revigoreze acest partid pe principii morale şi pe principii austere, ca să facă în ţara asta ceea ce trebuie făcut.

Interviu realizat de Floare Comşea, 16 noiembrie 2010, Revista 22