Corneliu Coposu Fan Page

La 99 de ani, lecţia lui Coposu. Cu o urare pentru PDL

Înapoi la 2013

Sever Voinescu

Discret, pe 20 mai, la sediul PNȚCD din piața Rosseti, s-au celebrat 99 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu. Prilej de comparații și speranțe. Pentru mulți, vremurile de acum seamănă cu începutul anilor 90.

Atunci, o putere care nu se rupea de comunism, masivă, sigură pe ea, în deplină complicitate cu defectele națiunii, sfida o oarecare opoziție, spartă în grupuscule fără  mare relevanță induviduală. Seamănă, nu? Coposu a avut intuiția corectă: doar unirea într-o mare Convenție a tuturor acestor grupuscule politice, civice, intelectuale va putea învinge democratic pe neo-comuniști. A avut și strategia corectă: unirea putea fi făcută de el, tocmai pentru că nu cerea nimic pentru sine. Nu vroia să  fie nici președintele României, nici prim-ministru, nici șef, nici șefuleț. În plus, avea toată autoritatea morală necesară să conducă procesul de unificare. Dar, mai ales, a avut tăria să creadă fără rest că el este de partea bună a istoriei, deși, înfuriat de bezna care-i stăpînea sufletul, poporul l-a urît, l-a huiduit, l-a ponegrit. Credea! Aici e diferența dintre el și orice alt lider sau lideraș al dreptei de azi. În timp ce Coposu credea, președinții dreptei de azi vor.

Concluzia imediată este simplă: nu mai avem pe nimeni așa cum a fost el. Erou cu adevărat, în politica românească a unui secol deja încheiat, în care eroii îi numeri pe degetele de la o mînă. Doar că vremurile se cer a fi privite mai răbdător. N-a fost răbdarea una din marile lecții pe care Corneliu Coposu le-a dat românilor?

Pe la începutul anilor 90 exasperarea era cam aceeași. Așa cum dreapta se tînguie astăzi că n-are prezidențiabil, că n-are lider, că n-are factor de coagulare, nu ne tînguiam la fel acum 20 de ani? Ca și acum, jucam pasionați jocul cu fatalitatea, cam cum se joacă jocul cu mărgele de sticlă într-un roman faimos. Exercițiile noastre cu fatalitatea se exprimau, atunci ca și acum, scolastic și paralizant fiind, de fapt, imense exemple ale impotenței noastre. Atunci, ziceam ”n-avem Havel” sau, alții mai îngăduitori, ziceau ”n-avem Gorbaciov” ori, cei mai culturali, ziceau ”n-avem catedrale”, ”n-avem spirit civic”, ”n-avem biserică așa cum au polonezii” și lista lucrurilor esențiale pe care nu le aveam creștea din zi în zi. Ce buni sîntem să facem inventarul marilor sau micilor noastre lipsuri! Leitmotivul era, ca acum, tot acesta: n-avem cu cine merge înainte, n-avem pe cine urma. Era, desigur, Corneliu Coposu. Dar, a trebuit să moară în 1996 și să mai curgă cîțiva ani buni pentru ca societatea românească să accepte adevărul despre el și să-l păstreze în amintire ca pe un Senior. Pe fondul acela, a apărut Emil Constantinescu. A fost limpede pentru toată lumea din prima clipă că nu este un lider puternic, carismatic, atractiv. A fost sprijinit de Convenția adunată de Corneliu Coposu și, după ce a eșuat în 1992, a cîștigat în 1996. Nici atunci și nici de-atunci încoace nu am auzit pe cineva să spună că victoria electorală din 1996 (o majoritate parlamentară fără foștii comuniști și un Ion Iliescu îndepărtat prin vot popular de funcția supremă) s-a datorat lui Emil Constantinescu. Evaluarea generală a anului 1996, și atunci și acum, este că a fost victoria unei stări de spirit. Pur și simplu, ceva trezise partea cea mai activă a societății românești și se generase în cetate dorința curajoasă (lucru rar la români!) de rupere cu trecutul. Nu Emil Constantinescu generase așa ceva, ci proiectul realizat al unei largi coalizări. Era, de fapt, gîndirea politică a lui Corneliu Coposu. Proiectul lui, la care a lucrat din 1991 pînă la sfîrșitul zilelor sale.

Astăzi, dreapta care nu e dispusă să  îngenuncheze cu capul plecat în fața urmașilor lui Ion Iliescu, nu e în stare să producă un lider credibil. E un handicap, desigur, într-o țară în care politica este personalizată în cel mai înalt grad imaginabil. Mulți dintre susținătorii dreptei se simt descurajați din cauza aceasta. Dar tocmai aceasta este lecția lui Corneliu Coposu: proiectul unei uniri politice suplinește lipsa liderului carismatic. Românii votează cu încredere coaliții, pentru că le place ideea unității și nu le place individualismul. Cine este suficient de matur din punct de vedere politic să știe acest lucru și să poată construi o coaliție politică, are prima șansă de fiecare dată. Ideea susținută de mai mulți e mult mai atractivă electoral decît ideea susținută de unul singur, indiferent cine este acela acela.

Deasemenea, biografia extraordinară a lui Corneliu Coposu ne mai spune ceva: e nevoie de persistență. Chiar dacă  coaliția eșuează la prima încercare, ea trebuie păstrată și întărită, pentru că la următoarea confruntare are prima șansă. Ceea ce a făcut cu grabă PDL imediat după decembrie 2012 este exact împotriva lecției lui Corneliu Coposu. Mă iluzionez, totuși, că mai sînt oameni politici apți să înțeleagă și să urmeze lecția Seniorului. Sper că la anul, în 2014, vom marca centenarul Coposu ca pe un moment al redeșteptării.

PS În acest week-end, se va sărbători ”ziua PDL”. Tocmai pentru că partidul trece printr-o perioadă de încrîncenată orbire, doresc pedeliștilor acum, mai mult decît oricînd, inspirație și curaj. Doresc partidului să iasă rapid de sub dictatura mediocrității sub care s-a refugiat de frică abil și ticălos manipulată. Solidaritatea profundă pe care o simt cu cei mai mulți dintre membrii acestui partid este direct proporțională cu distanța pe care o iau față de liderii săi. Pedeliștii merită mult mai mult decît le e dat să trăiască în aceste timpuri, cu acești conducători.

Articol citit de 1211 ori.

Alte articole