Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu - rezistenţă şi libertate

Înapoi la 2013

Ioan Stanomir

Corneliu Coposu este unul dintre puţinii oameni politici de la noi prin care vocaţia libertăţii este onorată, ca un angajament cu care nu se poate realiza niciodată un compromis. În detenţie, ca şi în libertate, în tiranie, ca şi în democraţia tulbure de după 1990, Coposu a intruchipat, până la capăt, valorile prin care se defineşte catehismul demnităţii umane în veacul XX: fidelitate faţă de statul de drept, credinţă în Dumnezeu, respect faţă de patrie şi încredere în capacitatea libertăţii de a fi cărămida pe care se ridică viitorul comunităţii civice.

Coposu este, în egală măsură, unul dintre marii conservatori/ creştin democraţi ai secolului XX. Dincolo de confruntarea, implacabilă, cu fanatismul, în variatele sale chipuri, se situează viziunea unei societăţi întemeiate pe restaurarea omului în poziţia centrală uzurpată de comunism. Un om care să însemne nu doar o entitate ierbivoră, copleşită de ură sau de sărăcie, ci personalitatea capabilă să reziste asaltului Statului dominator. De aici, afinitatea intelectuală cu moştenirea anglo -americană şi germană, de la Reagan şi Thatcher până la Adenauer. Metamorfoza creştin-democrată a PNŢ nu a fost un gest gratuit, ci expresia ralierii la un curent al libertăţii din care Iuliu Maniu şi Ion Mihalache s-au hrănit, cu vigoare şi moderaţie.

Privind primele numere al noii serii din “ Dreptatea”, editate în 1990, avem întreaga imagine a temerităţii cu care Corneliu Coposu s-a dedicat acestei campanii de pedagogie a libertăţii în România. Spectacolul devastării de sedii, al ameninţărilor fizice, al insultelor şi calomniilor nu a putut submina programul de lungă durată asumat din chiar clipa în care procesul Maniu-Mihalache se încheia, în toamna lui 1947- anume acela de a a face să supravieţuiască flacăra umanităţii în întunericul dens şi otrăvitor al dictaturii. Cei care erau uimiţi de curajul lui Coposu uitau că educaţia istorică era, în cazul său, o educaţie etică şi că vecinătatea cu marile spirite ale PNŢ însemna , înainte de toate, o iniţiere în tainele demnităţii şi patriotismului. Singurătatea celui care se devotează, până la sacrificiu, libertăţii nu era un concept abstract pentru Corneliu Coposu, ci faptul cotidian trăit fără emfază şi grandilocvenţă.

Continuitatea tradiţiei este vizibilă în maniera în care Corneliu Coposu a dus mai departe încăpăţânarea profetică a lui Iuliu Maniu în lupta cu totalitarismul. Ca şi acesta, Coposu a crezut în posibilitatea de a practica o artă politică din care ambiguitatea morală şi tranzacţionarea cinică să fie eliminate, o artă politică care să fie, simultan, punct de pornire pragmatic şi asumare etică. Rezistenţa din anii postcomunişti este alimentată de această vocaţie a devoţiunii democratice. Este ca şi cum în Corneliu Coposu deceniile de suferinţă de dinaintea sa ar fi prins glas, indicând celor de astăzi drumul de urmat. Moderaţia militantă a lui Coposu presupune acceptarea acestei solitudini ce decurge din condiţia de franctiror. Nu resemnare, ci perspectivă de lungă durată:

“În general, ca principiu de comportare, sunt împotriva intrării în polemici. Am atâta de lucru cu organizarea partidului, încât nici măcar nu pot să mă opresc asupra valului de calomnii care continuă împotriva partidului şi împotriva mea, cu tendinţa de anihilare a activităţii partidului nostru şi, bineînţeles, de denigrare a conducerii lui. Mă lasă rece toată această campanie, ştiu care sunt obiectivele pe care le urmăresc şi care sunt obligaţiile mele, de la care nu mă abat” ( Interviu acordat lui Mihnea Măruţă în 1991, http://mihneamaruta.ro/2010/05/20/interviu-document-corneliu-coposu-primavara-lui-1991/).

Istoria a fost neîndurătoare cu Corneliu Coposu. I–a fost dat să asiste la prăbuşirea morală a unei întregi naţiuni, în anii de după 1944, august, atunci când oportunismul părea să fie singura opţiune valabilă. I-a fost dat să contemple condamnarea şi exterminarea celor care i-au fost mentori. I -a fost dat să trăiască ani îndelugaţi în izolarea penitenciară, spre reveni într-o Românie în care era un simplu străin. I-a fost dat să fie martor la ura ce se revărsa asupra sa, ca un val ce părea de neoprit. Şi totuşi, în pofida a a toate acestea, în contra tuturor, Corneliu Coposu nu a cedat tentaţiei disperării, construind speranţa din fragmentele de durere ale vieţii sale. Rezistenţa a fost opţiunea ce i-a luminat viaţa , asemeni unui far care nu se stinge niciodată.

Într-un colţ de oraş de provincie, pe o stradă ce evocă tihna patriarhală a trecutului, se ridică închisoarea de la Râmnicu Sărat- ultimii opt ani de detenţie au fost petrecuţi aici de Corneliu Coposu. În tăcerea îngheţată a temniţei, se poate ghici umbra suferinţei, izolării şi singurătăţii. Din acest aluat al încercărilor s-a plămădit substanţa etică a lui Corneliu Coposu. Libertatea căreia i s-a devotat este parte din acest trunchi al tragediilor secolului XX. Împotriva uitării, a complicităţilor şi a relativismului etic.

Autor: Ioan Stanomir, 14 august 2013 , lapunkt.ro

Articol citit de 1200 ori.

Alte articole