Corneliu Coposu Fan Page

Instalarea comunismului văzută prin ochii unei familii

Înapoi la 2013

Destinul lui Annie Bentoiu și al familiei sale sub dictatură. Annie Bentoiu ne-a lăsat cele mai bune memorii privind instalarea comunismului în România, așa cum a fost percepută de un om obișnuit. Cele două volume din Timpul ce ni s-a dat au avantajul că îmbină perfect amănuntul autobiografic cu analiza "de jos", informată și profundă, a efectelor măsurilor dictatoriale.

instalarea comunismului

Cu tată țărănist și socru liberal, ambii trecuți prin sistemul concentraționar comunist, destinul lui Annie Bentoiu şi al familiei sale este semnificativ pentru modul în care membrii clasei de mijloc interbelice au trăit trauma venirii comuniștilor la putere. Annie Bentoiu a resimțit intens frica, acea stare care nu trece, și privațiunile – blocarea studiilor și a carierei profesionale din cauza "dosarului" prost, limitarea spațiului locativ, sărăcirea prin "stabilizările monetare", condiționarea umilitoare a accesului la mâncare și haine prin sistemul cartelelor acordate cu prețul conformismului politic, urmărirea informativă etc. Autoarea Memoriilor s-a aflat în poziția de martor privilegiat pentru a observa evenimente cheie din cronologia instaurării comunismului. Dincolo de presiunea istoriei, Annie și soțul ei, compozitorul Pascal Bentoiu, și-au construit un destin care merită povestit. Am reconstituit câteva episoade din povestea familiei Bentoiu, pornind de la memorii și dosarele inedite aflate astăzi în arhiva CNSAS.

Familie de politicieni

instalarea comunismului

Annie Bentoiu (cu numele de fată Deculescu) s-a născut în 1927, într-o familie tipică pentru clasa de mijloc interbelică. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe pendulând între Olteniţa, locul unde familia extinsă îşi avea baza, şi Bucureşti, unde a locuit cu soţul ei, compozitorul Pascal Bentoiu (s-au căsătorit în 1949). Mama, Violette Bujord, elveţiancă la origine, a trăit pe cont propriu comparaţia dintre imaginea livrescă a României şi concreteţea brutală a revoluţiilor ideologice prin care a trecut ţara începând cu 1938. Tatăl, Constantin Deculescu (n. 1889), era la bază medic, cu specializare la Paris, şi om politic de anvergură locală, respectat în zona Ilfovului. A făcut politică mulţi ani în PNŢ, unde a deţinut funcţii locale, ajungând prefect de Ilfov în anii 1928-1929 şi secretar general la Ministerul Sănătăţii, între 1931-1933, sub mandatul lui D.R. Ioaniţescu. În 1934, a migrat, împreună cu Ioaniţescu, spre Frontul Românesc al lui Vaida Voevod, unde a avut de asemenea funcţii de partid la nivel local; a candidat în 1937 pentru un post de deputat, dar nu a fost ales. După 1938, a rămas un comentator fervent al actualităţii politice, dar nu a mai făcut politică activă. I-a detestat şi pe legionari, şi pe Ion Antonescu.

Tatăl lui Pascal, Aurelian Bentoiu (n. 1892), a avut o carieră politică mai consistentă, la PNL de data aceasta. Până să intre în politică, a absolvit şcoala de ofiţeri de infanterie şi a luptat în primul război mondial, fiind şi rănit. După război, a terminat facultăţile de drept şi filosofie (unde a fost coleg cu Tudor Vianu şi Camil Petrescu) şi, la absolvire, s-a înscris în barou, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai României. A intrat în politică la îndemnul lui I.G. Duca, ocupând demnitatea de deputat guvernamental, apoi, alternativ, subsecretar de stat la Ministerul de Jus­ti­ţie şi la cel de Interne în timpul gu­vernării Gh. Tătărăscu (1935-1937). În 1939, la cererea lui Tătărăscu, s-a înscris în Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), a fost ales deputat, a ocupat poziţia de secretar pentru "Ocupaţiuni intelectuale", a girat transformarea FRN în Partidul Naţiunii şi, pentru şapte săptămâni, a fost ministru al Justiţiei în Guvernul Tătărăscu (mai-iulie 1940).

instalarea comunismului

instalarea comunismului

După război, a fost din ce în ce mai afectat de apropierea grupării Tătărăscu de comunişti. Îi scria, în august 1945, lui Tătărăscu o scrisoare faimoasă în care spunea: "În guvernarea desfăşurată timp de aproape 6 luni, aţi înregistrat o serie de înfrângeri grave. Vi le-am semnalat atrăgându-vă atenţia că bilanţul este falimentar pentru Ţară şi ucigător pentru Partid. Aţi amânat declararea în faliment, azi, după ce instituţiile garante de ordine au fost dezagregate cu girul Dvs., când economia ţării a fost distrusă cu girul Dvs., printr-o aplicare nedreaptă a convenţiei de armistiţiu. Ţara a fost golită de resurse“. La alegerile din 1946, Bentoiu a candidat, fără succes, din partea grupării brătieniste. A urmat, sub ameninţarea represiunii comuniste, degringolada partidelor democratice din 1947.

Martor privilegiat

instalarea comunismului

Aurelian Bentoiu în 1936, împreună cu cei doi copii, Pascal şi Martha. Foto din volumul de Aurelian Bentoiu Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

Cu tată ţărănist şi socru liberal, povestea spusă de Annie Bentoiu cuprinde în mic o bună parte din povestea României la schimbarea de regim. Fără să idealizeze perioada interbelică, cea care ne-a lăsat Timpul ce ni s-a dat scrie totuşi istoria percepţiei unui contrast. Schimbările rapide de după 1944 sunt pentru ea stupefiante şi dureroase, modificând radical stilul de viaţă al întregii familii. Ceea ce era sursă de prestigiu social înainte – cariere profesionale spectaculoase, parcursuri politice onorabile, afaceri temeinice – s-a transformat în vinovăţie odată cu răsturnarea revoluţionară a sistemului de valori.

Schimbările au fost percepute într-o gradaţie rapidă. Annie a asistat ca spectator mirat şi revoltat la răvăşirea vechii ordini în perioada 1944-1947, după care schimbările au fost resimţite, tot mai mult, personal.

Martora noastră a asistat de la balconul apartamentului în care locuia la manifestaţia comunistă din Piaţa Palatului, din 24 februarie 1945: "De la balcon, în acea după-amiază, am putut vedea manifestanţii, pancartele, steagurile roşii, apoi s-au auzit răpăieli şi oamenii s-au împrăştiat în goană, aruncându-şi însemnele pe jos". Incidentele au dus la căderea Guvernului Nicolae Rădescu.

În toamnă, Annie Bentoiu a luat parte la manifestaţia din 8 noiembrie 1945, cea din urmă adunare publică prodemocratică de anvergură. Annie a asistat la momentul în care două camioane pline cu zeci de muncitori înarmaţi cu bâte, apoi niște motocicliști au ajuns în piaţă pentru a sparge adunarea. Agresorii au fost însă copleşiţi de mulţime. După care, autorităţile – era Guvernul Petru Groza – au început să tragă în mulţime, făcând multe victime, şi să opereze arestări.

Tragedia lui Aurelian Bentoiu

instalarea comunismului

Aurelian Bentoiu, dreapta, în 1914, împreună cu prietenul Camil Petrescu, foto din volumul de Aurelian Bentoiu, Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

În 1948 a venit prima nenorocire. Aurelian Bentoiu, retras din politică, îşi petrecea timpul traducând din Puşkin şi Gorki – învăţase rusă după război "din spirit de contradicţie faţă de opresorul de atunci şi din dragoste de literatură". Simţea atmosfera încărcată şi presimţea că va fi arestat. Când lucrurile s-au precipitat, a plecat de acasă şi s-a ascuns. A fost găsit de anchetatori pe 31 octombrie 1948, după ce i-a fost sechestrată şi anchetată familia şi după ce secretarul personal, Ioan Filipescu, a fost bătut cu sălbăticie (acesta va face 11 ani de închisoare).

După arestare, familia nu a avut nicio veste de la Aurelian Bentoiu timp de opt ani. În anchetă, şi acesta declara: "Nu mai ştiu nimic nici de soţie, nici de copii din clipa arestării mele". Dosarele voluminoase de anchetă, păstrate astăzi la CNSAS, arată că Bentoiu a trecut prin interogatorii interminabile (acolo se găsesc unele dintre cele mai bune pagini despre istoria PNL scrise vreodată). Documentația de la dosar relevă că în anturajul avocatului au fost recrutate mai multe surse, unele furnizoare de informaţii precise, altele cu delaţiuni aberante. Anchetatorul principal a fost locotenentul major de Securitate Nicolae Dumitrăşconiu – un personaj cheie în anchetele îndreptate împotriva fostelor elite democratice –, care, după 1989, nu manifesta nicio urmă de regret pentru activitatea în cadrul Securităţii, după cum se vede din interviurile date presei.

Deşi se afla în închisoare de mulţi ani, un mandat de arestare a fost emis abia în 1955, iar în 1956 s-a organizat un proces. Aurelian Bentoiu era acuzat de "activitate intensă contra clasei muncitoare". Mai exact, i se imputa că, din poziţia de subsecretar de stat la Interne şi Justiţie, ar fi pledat pentru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii în detrimentul clasei muncitoare, că ar fi contribuit la dizolvarea unor sindicate şi că ar fi jucat un rol în transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, partid totalitar. Sprijinul acordat de avocatul delegat Ovidiu Rădulescu-Dobrogea i-a permis lui Bentoiu – el însuşi un avocat strălucit – să se apere eficient, arătând că starea de asediu şi cenzura erau îndreptate, în timpul mandatelor sale, împotriva extremiştilor de dreapta; că a desfiinţat câteva sindicate în momentul în care au devenit o ameninţare la adresa ordinii de stat; şi că în chestiunea FRN–PN nu a avut decât un rol tehnic şi că oricum Partidul Naţiunii nu a funcţionat de facto.

Procurorul a cerut până la urmă achitarea în procesul organizat în 1956 şi Aurelian Bentoiu a fost eliberat din penitenciarul Văcăreşti pe 13 iulie 1956. A stat în libertate un an şi cinci luni, alături de Pascal şi Annie, care tocmai născuse o fată (Ioana Bentoiu). În acest timp, i-a dictat febril lui Pascal poeziile compuse în închisoare şi a început să-şi scrie amintirile.

A doua arestare a întrerupt volumul de amintiri exact când începuse să redea perioada interesantă a maturităţii sale profesionale şi politice. Poeziile şi amintirile aşternute pe hârtie aveau să fie publicate după 1989. A doua arestare a venit în contextul valului de represiune care a urmat revoluţiei din Ungaria, din 1956. A fost reţinut pe 10 noiembrie 1957, judecat în iulie-august 1958 şi condamnat la 25 de ani temniţă grea într-un lot compus din foşti liberali (alături de Hurmuz Aznavorian, Dan Amadeo Lăzărescu şi alţii). A murit la Jilava, pe 27 iunie 1962, în condiţii îngrozitoare, lipsit de tratament medical adecvat, cu rănile infectate după o operaţie de cancer făcută în sinistrul spital Văcăreşti. N. Steinhardt evocă ultimele clipe ale bătrânului avocat (a murit la 70 de ani), discuţiile în contradictoriu cu Radu Lecca (în care Lecca, susţinut discret de Steinhardt, era pro-Antonescu, iar Bentoiu, critic virulent), suferinţa de după operaţie şi indolenţa criminală a personalului închisorii, care i-a grăbit sfârşitul.

Comunismul ca umilință impusă

instalarea comunismului

Aurelian Bentoiu în 1956, între cele două detenţii, împreună cu nepoata, Ioana Bentoiu, foto din volumul lui Aurelian Bentoiu, Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

Să ne întoarcem la Annie Bentoiu. Uneori s-a simţit copleşită de necazuri, de frică, de durere, alteori era încrezătoare. Şi spune: "Totuşi, eu nu priveam lucrurile cu prea mare amărăciune. Uneori voiam să mă conving că arestarea socrului meu [era în 1949] – şi a atâtor altora – vor fi doar măsuri excepţionale menite să intimideze şi nu de lungă durată, nu chiar o caracteristică structurală a regimului".

Dar semnele schimbării în rău se vedeau peste tot. În 1949, întorcându-se să locuiască în Bucureşti, Annie a fost frapată de aspectul schimbat al Capitalei: un oraş devenit dintr-o dată mohorât, prost luminat (ca efect al "raţionalizărilor" la energia electrică), pustiu, în care megafoanele plantate pe străzi dădeau un aspect orwellian. De la acele megafoane s-a auzit în toată ţara anunţul de proclamare a republicii, pe 30 decembrie 1947, vestea provocând încremenirea cetăţenilor pe stradă ca într-un stopcadru de cinema. Megafoanele vor fi folosite şi cu ocazia morţii lui Stalin.

Pentru Annie au început să apară probleme cu banii, iar stabilizarea din 1947 a înrăutăţit lucrurile. Şi ea, şi soţul şi-au căutat îndelung loc de muncă, fără succes, fiind respinşi de mai multe ori pe motiv de dosar. La un moment dat, când a avut naivitatea să încerce să obţină un post de dactilografă la România liberă, i s-a recomandat să facă un act de dezicere de clasa socială de care aparţinea, "o scrisoare de respingere a clicii lui Rădescu, aşa cum a făcut chiar fiul lui". Întrebată cum îndrăzneşte să vină, cu problemele ei la dosar, să ceară un loc de muncă la "al doilea ziar al Partidului", Annie a răspuns: "Mor de foame". Răspunsul activistului a venit sec: "Asta şi vrem!".

După foametea din 1946-1947, dar mai ales după "raţionalizările" introduse de noua putere, aprovizionarea cu alimente era o mare problemă. Accesul la mâncare şi haine era condiţionat printr-un sistem de cartele la care nu aveau acces decât cei integraţi în noul sistem. "Cine nu era «încadrat» nu avea nici un drept, nici cartelă, nici lemne, nici chiar locuinţă". Abia când a reuşit să se angajeze ca stenodactilografă la Fabrica de Cauciuc "Zorile" din Jilava a obţinut un tip de cartelă cu drepturi mai multe. Soţul a primit cartelă când a fost acceptat în Societatea Compozitorilor Români. Apăruseră restricţii şi pe utilizarea spaţiului locativ (un om avea drep­tul la doar opt metri pătraţi), găsirea unei locuinţe decente devenind o problemă cronică pentru toţi membrii familiei.

Amestecul de "frică, ură, cupiditate şi poftă de putere" la cei care au profitat de comunism revine adesea ca temă de reflecţie în Timpul ce ni s-a dat. Câteva lucruri o revoltau îndeobşte pe Annie Bentoiu: enorma cantitate de suferinţă inutilă provocată de aplicarea noului proiect ideo­logic; prezenţa cotidiană a distorsiunilor şi absurdităţilor care separau drastic lumea propagandistică de lumea reală; judecarea oamenilor în mari categorii, ceea ce pentru o fire liberală era un afront; în fine, umilirea oamenilor de valoare şi promovarea, cu urmări incalculabile, a imposturii.

În 1950, pe 24 septembrie, a fost arestat şi tatăl lui Annie Bentoiu, Constantin Deculescu, ca parte a campaniei de internări administrative îndreptate împotriva foştilor demnitari şi lideri ai partidelor democratice. Securitatea s-a bazat pe mai mul­te denunţuri făcute de surse din Olteniţa, prin intermediul cărora a aflat că Deculescu răspândea zvonuri privind iminenta venire a americanilor şi prognoza revolte în ţară ca urmare a valurilor de arestări. Conform unui informator, Deculescu a spus, în iunie 1950, că "dacă ar fi după el i-ar aresta pe toţi comuniştii care au dus ţara de râpă". Recomandarea de internare a fost făcută de locotenentul major de Securitate Dumitru Temelie. Deculescu a fost trimis la Canal, apoi la Colonia de muncă nr. 5 de la Bicaz, timp de 12 luni. La Canal, s-a regăsit cu fratele său Ion (n. 1898), care fusese "încadrat" pe 14 aprilie 1950, tot 12 luni, pentru că "are legături cu elemente reacţionare, lansează zvonuri false cu privire la un nou războiu şi se manifestă duşmănos regimului“. Constantin a fost eliberat în toamna anului 1951.

Anul înfrângerilor

instalarea comunismului

Constantin Deculescu, în timpul detenţiei. Foto CNSAS

1952 a fost un moment de vârf al tensiunilor. Anul a debutat cu reforma monetară, care a fost decisă pe neaşteptate şi i-a sărăcit pe mulţi. Annie Bentoiu observa că "toţi oamenii care aveau economii şi le-au văzut drastic reduse, iar poeţii de serviciu au semnat texte rimate în care-şi exprimau bucuria de a-i vedea pe chiaburi plângând după banii îndesaţi în saltele".

Al doilea eveniment care a marcat anul 1952 a fost "devierea de dreapta". Acest episod al luptei pentru putere de la vârful PMR este de acum bine cunoscut. Important pentru discuţia de faţă este de spus că această confruntare nu a rămas în sferele înalte ale puterii, ci a avut efecte capilare importante. Resuscitarea fanatismului ideologic şi vânătoarea de deviaţionişti în PMR şi UTM au stricat şi mai mult relaţiile dintre oameni în organizaţii, instituţii şi fabrici. Annie Bentoiu face şi în acest caz observaţii foarte nimerite: "Lupta împotriva deviaţiei de dreapta crease în rândurile partidului, dar nu numai, o tensiune nouă. Fiecare, simţindu-se ameninţat, se străduia să se arate cât mai zelos şi să-şi demonstreze vigilenţa revoluţionară". Autoarea Memoriilor lucra atunci pe post de dactilografă şi i s-a cerut să transcrie, într-un maraton de patru zile, şedinţele de demascare şi autocritică puse la cale pentru combaterea devierii de dreapta la Ministerul Industriei Uşoare. „Participanţii erau toţi adulţi cu experienţă, dar se dovedeau a avea mari dificultăţi în a deosebi dreapta de stânga, iar frazele lor, pe care le notam, păreau alcătuite din mici elemente fixe, prefabricate, care trebuiau brusc aşezate în altă ordine, şi ei, de frică, o făceau extraordinar de greu, şi pentru că vocabularul folosit era atât de limitat. (...) Noul stat mi se prezenta ca o piramidă de funcţii în care fiecare tremura, cel mai speriat fiind cel ce ajunsese mai sus." Vorbind de propria frică, Annie Bentoiu mărturisea "că nu numai că n-am devenit imună, ci dimpotrivă, că frica a devenit oarecum o prezenţă constantă, rămasă în preajma conştiinţei şi gata oricând să se reactiveze".

Un impact emoţional la fel de mare l-au avut şi procesele "sabotorilor" de la Canal, din august-septembrie, soldate cu multe condamnări, inclusiv condamnări la moarte.

instalarea comunismului

Coperta dosarului de urmărire informativă a lui Annie Bentoiu

1952 a fost anul cu cele mai multe arestări. A rămas în memorie mai ales "Noaptea Sfintei Marii", când s-au produs reţineri masive de ţărănişti, preoţi şi studenţi. Annie Bentoiu, din nou: "Ziua de 15 august 1952 deţine probabil recordul celui mai mare număr de arestări ce au avut loc simultan în România. Ştirea despre ele s-a răspândit după vreo trei, patru zile. Fiecare ştia doar despre câte o rudă, câte un necunoscut, câte un prieten, dar nimeni nu comenta întâmplarea în nici un fel". Pe 15 august, a fost arestat vărul lui Annie, Gheorghe (Dodel) Deculescu. Arbitrarul arestărilor se vede din faptul că la motivul reţinerii era trecut în acte când "membru PNL", când "membru PNŢ". Va fi eliberat pe 15 mai 1954, fără nicio explicaţie asupra acuzaţiilor aduse şi motivelor reţinerii.

A urmat o nouă arestare şi internare a lui Constantin Deculescu, la 21 octombrie 1952. Motivul scris în acte: "element dubios". A fost trimis în coloniile de muncă de la Bicaz şi Borzeşti. Deşi iniţial se stabilise să fie internat până în decembrie 1956, o subcomisie a MAI a decis să fie eliberat mai devreme, pe 13 aprilie 1954, şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu. După eliberare a fost urmărit ani buni de Securitate.

În fine, anul 1952 a mai adus o veste proastă pentru Annie Bentoiu. Pascal Bentoiu în­deplinea serviciul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, creată pentru a se folosi de mâna de lucru a militarilor. La un moment s-a făcut o verificare la dosare şi a fost descoperită povestea cu tatăl său arestat, motiv pentru care Pascal a fost mutat la batalion disciplinar, la balastiera Doaga–Vrancea.

Teroarea dezlănţuită, risipirea speranţelor într-o alternativă, oboseala provocată de hăituirea continuă făceau din 1952 anul înfrângerii. Aşa îl resimțea Annie Bentoiu: "În acel an 1952, în care discursul oficial se impunea cu tot mai multă insistenţă, erau tot mai numeroşi cei ce-şi obţineau liniştea interioară lăsându-se convinşi de afirmaţiile pe care erau puşi să le tot repete. (...) Acţiunea de dărâmare, distrugere şi suprimare a vechii societăţi era aproape sfârşită. Supravieţuitorii, aflaţi în închisori sau într-o cu totul relativă libertate, trebuiau bine struniţi, deşi nu mai reprezentau cine ştie ce pericol. Marea masă gâfâia, mânată cu biciul, aiurită de vorbe, şi părea că nu aspiră decât la un ceas de somn în plus, cam aşa cum se întâmpla cu mine".

de Adrian Cioflanca 28.05.2013

Articol citit de 1606 ori.

Alte articole