autor: Vladimir Tismăneanu, 19 septembrie 2013, sursa evz.ro
Au trecut cinci ani de la încetarea din viaţă a marelui romancier, disident şi gânditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstraţia din 25 august 1968 din Piaţa Roşie, acel moment eroic în care şapte oameni au avut curajul să sfideze ordinea totalitară şi să condamne, în numele adevărului şi onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste două decenii de la năruirea imperiului ideocratic care s-a numit URSS.
Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficial statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul Soljeniţîn a schimbat radical percepţia comunismului în Occident şi a contribuit la delegitimarea ireversibilă a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitură mortală. “Umanismul" comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Conştiinţa" bolşevică nu era esenţial diferită de aceea fascistă.
Nimeni nu a deconspirat mai convingător decât Soljeniţîn natura fundamental duplicitară, falsitatea absolută a sistemului bolşevic. Îndemnul lui Soljeniţîn de a trăi în adevăr, reluat de Jan Patocka şi Vaclav Havel, a fost acompaniat de străduinţa sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanţa sa iremediabil şi ireductibil barbară. Era, cum a scris cândva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman", deci una care se pretindea umanistă. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanţă atenuantă, era de fapt una agravantă.
Graţie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că daca ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag" de Soljeniţîn, “1984" de Orwell şi “Zero si infinitul" de Koestler.
Într-adevăr, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. În consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic: "Din cauza ideologiei secolul douăzeci a fost sortit să cunoască răul la dimensiuni care se măsoară în milioane. Acest fapt nu poate fi negat, ignorat sau cenzurat. Cum atunci avem tupeul să insistăm că torţionarii nu există? Fără călăi nu ar fi existat Arhipelagul".
Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţienesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimătoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adăugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală măsură un titan al literaturii ruse şi mondiale căruia autori de primi rang (istorici, filozofi, literaţi) i-au dedicat numeroase lucrări, care, în pofida punctelor de vedere diferite, admit în unanimitate statura intelectuală gigantică a personajului.
