Corneliu Coposu Fan Page

Blaj 1930 din Caiete Silvane nr-101 de Dr. M. Pop

Înapoi la 2013

Corneliu Coposu Blaj 1930

Continuăm serialul nostru dedicat scrierilor și corespondenței inedite aparținând Seniorului Corneliu Coposu cu un alt document important. Este vorba de conferința „Spiritul Blajului”, pe care Corneliu Coposu o susține cu ocazia aniversării a 53 de ani de la terminarea liceului din Blaj a promoției 1930, din care a făcut parte și el.

În anul 1923, când abia împlinise vârsta de 9 ani, Corneliu Coposu era dus de către tatăl său, preotul Valentin Coposu, la Blaj și înscris la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”. La această fragedă vârstă el nu înţelegea de ce tatăl său îl ducea la şcoală aşa departe de casă, „peste patru judeţe, în târguşorul semănat cu ziduri înnegrite de vreme... Am înţeles însă - spunea mai târziu Corneliu Coposu - învăţând povestea măreaţă a locului sfânt, care a întrupat destinul istoric al naţiei noastre. Din sufletul mare al Blajului - mare cât vrednicia lui bicentenară - , am rupt şi eu o fărâmă şi am pornit cu ea în lume, pe drumul arătat de dascălii mei” (România Nouă, nr. 104, 24 iunie 1937).

După eliberarea din temnițele comuniste și o oarecare relaxare ideologică a regimului comunist, foștii elevi din promoția 1930 au început să se reîntâlnească în cadrul unor evenimente aniversare (ele vor face parte dintr-un studiu mai amplu, pe care îl avem în lucru).

Desigur că aceste întruniri aniversare ale foștilor elevi ai Blajului nu au scăpat de „ochii vigilenți” ai Securității, mai ales că la ele participa și Corneliu Coposu, urmărit îndeaproape cu dosar informativ.

În raportul înaintat Direcției I a Securității Statului de către Serviciul I al Securității din cadrul Inspectoratului Județean Alba, pe data de 1 august 1983, aflăm că serbarea a avut loc pe data de 21 iulie și la ea au participat 20 foști elevi ai promoției 1930. Organele de securitate subliniază că au participat Corneliu Coposu și Liciniu Faina din București, Petrică Breazu și profesorul Teodor Seiceanu din Blaj și pe Alexandru Pop din Cluj, „elemente cunoscute cu antecedente politice”, alături de alți foști colegi.

Totodată, din raport reies și măsurile de urmărire întreprinse de către organele locale ale Securității pentru a afla ce mai pun la cale foștii deținuți politici. O atenție specială au acordat-o lui Corneliu Coposu, având în vedere trecutul său politic de secretar al lui Iuliu Maniu și secretar general adjunct al PNȚ. În continuare redăm câteva fragmente din respectivul raport, din care transpare modul parșiv în care lucra Securitatea, brațul înarmat al partidului unic: „Anterior întîlnirii, de către organul de securitate au fost luate măsuri menite a duce la cunoașterea preocupărilor elementelor prezente la întîlnire; mijloace speciale în sala de clasă în care a avut loc întîlnirea, la domiciliul elementelor care s-au ocupat de organizarea întîlnirii precum și la locul de cazare, filajul, precum și dirijarea a două surse informative.

Din informațiile obținute a rezultat că întîlnirea a avut un caracter colegial, rememorîndu-se anii de școală, meritul unor foști profesori ai liceului, precum și a unor foști episcopi greco-catolici, întreaga întîlnire avînd o tentă greco-catolică.

Coposu Cornel în cuvîntul său a făcut aluzie la perioada de după 23 August 1944 cînd „a avut loc o lungă și nebuloasă căutare de identitate, caracterizată prin prigoane nejustificate pe cît de inutilă pe atît de dură”, în care „unii și-au pierdut situații, alții religia și slujbe și cu toții iluziile de odinioară”.

Înaintăm alăturat copiile notelor T.C. „Bianu” cu numerele 001741 și 001757; „Dorina” cu nr. 001755, „Marcu” cu nr. 001756; „Casa Alba” cu nr. 001753, două note de filaj privind pe Coposu Cornel, precum și copiile a două note informative furnizate de informatorii „Crăciun” și „Sandu” din data de 22.07.1983”. Raportul este semnat de către șeful Securității din Alba, colonel Brihac Florian și de șeful Serviciului I, lt-col. Chelda Vasile (Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității [ACNSAS], Fond Documentar, dos. D 2, vol. 11, f. 253-254).

În conferința pe care a intitulat-o „Spiritul Blajului”, susținută cu această ocazie, Corneliu Coposu evocă din „cronici și hrisoave, împletite cu mai apropiate amintiri duioase, Blajul etern, încărcat de istorie românească”.

Consecvent principiilor care l-au călăuzit întreaga viaţă, deşi ne aflam în plin regim comunist, Corneliu Coposu nu a ezitat, după cum reiese şi din raportul întocmit de către organele de Securitate din judeţul Alba, să spună adevărul despre soarta generaţiei sale greu încercate, care a avut de suferit din cauza prigoanei comuniste. De asemenea, a amintit de cruntul regim de ocupaţie sovietică.

Faptul că au rezistat tuturor vicisitudinilor vremii s-a datorat, spune el, și formației profesionale solide dobândite la Blaj, a spiritului și moralității impregante de acest oraș în conștiința elevilor.

Se întreabă retoric și încearcă să explice de unde provine acest spirit etern al Blajului. „Sursa” se găsea, după părerea sa, la Vlădica Inochentie Micu Klein, a pleiadei de înalți prelați greco-catolici care i-au urmat și a întregii elite intelectuale de la școlile Blajului.

Rememorează, apoi, amintiri emoționante ale vieții de liceu, cancanurile, șotiile, „sporadicele frecventări ale cârciumelor” sau „pseudo-idilele”, care era însă „ratate din fașă”.

Înzestrat cu o memorie de excepție, zugrăvește chipurile foștilor dascăli, amintindu-și, cu haz, poreclele fiecăruia.

Constată, însă, cu tristețe, că numărul lor se rărea din ce în ce mai mult, și-i amintește pe colegii trecuți la cele veșnice. De asemenea, constată, cu nostalgie și tristețe, impactul modernității asupra vechiului Blaj, dispariția unor clădiri sau străzi. Cu toate acestea, conchide că „spiritul Blajului va dăinui” peste veacuri, fiindcă el este etern.

Corneliu Coposu Blaj 1930

În finalul conferinței mulțumește foștilor colegi Petrică Breazu și profesorului Teodor Seișeanu pentru strădaniile depuse în organizarea celei de a 53 aniversări de la terminarea liceului.

În continuare, redăm această conferință inedită, care credem că demonstrează, încă odată, că Seniorul Corneliu Coposu, pe lângă memoria de excepție, avea vaste cunoștințe de istorie și era „un condeier de mare vervă și talent”, după cum îl caracteriza bunul său prieten și colaborator apropiat, Gabriel Țepelea:

„Iubiți Colegi, ne-am adunat din nou, destul de puțini, din cei care am mai rămas, ca să evocăm, cu duioșie și tandrețe, Blajul plin de amintiri și de nostalgie, al începutului nostru de tinerețe.

Înainte cu cinci decenii și mai bine am luat, de aici, startul vieții și ne-am răspândit impetuoși, prin furtuni de îndoieli și certitudini, antrenați de entuziasm juvenil și de încredere rotundă, să înfruntăm necunoscutul care ne despărțea de tainicele noastre idealuri. Atunci credeam că ne așteaptă seninul fără sfârșit. Dar s-a întâmplat, cel puțin pentru unii dintre noi, ca viața atât de promițătoare, să fie indezirabilă și ostilă și sigur că pentru toți a fost mult mai săracă în ceasuri bune, decât în prilejuri de amărăciune și de încleștare cu necontenitele obstacole, pe care le aruncă destinul, în drumul tuturor.

Unii dintre noi, secerați înainte de vreme, s-au răspândit prin cimitire, antrenând durerea, regretele și amintirile pioase ale celor apropiați; cei mai vrednici s-au jertfit glorios pe câmpurile de luptă pentru țară, sporind numărul mare de eroi, pe care o ursită vitregă l-a reclamat, fără încetare, dealungul istoriei, de la neamul nostru greu încercat. Cei care am mai rămas, cu existență notorie sau anonimă, avem îndatorirea de a-i evoca, pe cei plecați înaintea noastră, colegi, profesori și ctitori de așezăminte și de cultură românească, înnodând, în spiritul Blajului-etern, solidaritatea care leagă, prin succesiune de generații, trecutul preamărit, de viitorul pe care-l nădăjduim triumfător.

Spiritul Blajului, în care am fost educați, este zestrea noastră morală, care ne-a călăuzit pașii pe cărările vremelnic mărăcinoase, vădindu-și prezența la toate răspântiile grele care ne-au întâmpinat. Noi am învățat aici carte și ne-am însușit abecedar temeinic de cultură, dar am mai deprins, pentru școala vieții, tot aici, omenia, bunătatatea, generozitatea și tăria de caracter; am învățat dragostea de neam și ne-am rodat încrederea în semenii noștri, în noblețea simțului de dreptate și în viitorul bun al omenirii; am învățat să fim intransigenți în fața ispitelor rele și să păstrăm nezdruncinată nădejdea în biruința necondiționată a adevărului. Am petrecut aici anii care imprimă cea mai statornică influență pentru conformarea gândirii și înnobilarea sentimentelor curate. Și chiar dacă virtuțile cu care și-a înzestrat Blajul învățăceii, nu au fost, mai ales în vremurile tulburi, prețuite, ele sunt perene și transced vremelnicia, atestându-se ca valori permanente ale omului adevărat.

Spiritul Blajului a trasat în ultimul sfert de mileniu o dâră permanentă de lumină, fără echivalent în istoria românească.

Spiritul Blajului ne-a fost de folos și ne-a ajutat să înfruntăm, fără a ne încovoia, avatarurile fizice și sufletești prin care am trecut și care nu au fost puține. Căci arareori în cursul vremii, destinul a fost mai implacabil cu o generație, decât s-a întâmplat să fie cu a noastră. Ne-a fost dat să trecem prin secetă pustiitoare, generatoare de foamete, prin două catastrofale cutremure de pământ, prin două pustiitoare inundații, prin trei dramatice amputări ale teritoriului românesc, socotit inalienabil, printr-un război crâncen și nimicitor de patru ani, purtat pe rând în două direcții opuse, pe jumătate din meridianele Europei; am trecut printr-o sângeroasă rebeliune, cu amprente de război civil, printr-o revoluție care a prăbușit toate structurile ancestrale, printr-o ocupație străină prelungită, prin inflație, prin acută penurie de bunuri de strictă necesitate, printr-o lungă perioadă de aspră și neguroasă căutare de identitate, caracterizată prin prigoane nejustificate și ostilitate pe cât de violentă, pe atât de inutilă. Unii dintre noi și-au pierdut libertatea, bunurile agonisite și situațiile, alții religia și facultatea de a gândi și cu toții, iluziile de odinioară.

Am experimentat, cu alte cuvinte, încercările și izbeliștile pe care sfintele slujbe ce le ascultam în Catedrală, căutau să le îndepărteze din viața credincioșilor și de ivirea cărora se suplica prin zilnice rugăciuni, izbăvire: „Și ne ocrotește pre noi, Doamne, de secetă, de pojar, de potopul apelor, de grindină, de foc, de sabie, de năvala altor seminții asupra noastră și de războiul cel dintre noi”!. Poate că răutatea oamenilor și necredința lor, să fi atras peste capetele noastre, precum odinioară ploaia de foc și de pucioasă peste Sodoma și Gomora, - pedepsele grele cu care am fost certați; sau poate că neîndurata Pandora și-a deșertat cutia blestemată cu nenorociri, peste Dacia ce-și zicea acum 19 veacuri „Felix”.

Dar, relele au trecut peste noi, precum vâltorile de stihii peste stâncă. Și dacă stânca, cel puțin pe alocurea, nu s-a clintit, tot spiritul Blajului este cu pricina. Ori, piatra șlefuită în școlile Blajului s-a nimerit „în capul unghiului”. Sau poate că a consolidat-o ecoul cuvintelor mari, rostite de Bărnuțiu, blăjanul cu cea mai profundă înțelegere a dimensiunii spirituale și morale a poporului român, - la 15 mai 1848, în catedrala Blajului; „Am fost cu ungurii și nu ne-am ungurit, am fost cu nemții și nu ne-am nemțit, am fost cu rușii și nu ne-am rușit ...”.

Ar trebui să ne întrebăm din ce fel de fibre necunoscute a fost împletit acest spirit al Blajului, care ne-a susținut și protejat, ca o centură de siguranță, prin grohotișul steiurilor sfărâmate, prin vâltoarea tuturor potrivniciilor, peste hăul prăpastiilor deschise sub noi, ocrotind poteca abruptă a nației noastre. Să fi fost împletit din lacrimile celor asupriți o mie de ani ? Sau din povara gândurilor pe care cărturarii martiri din vechime, le-au înălțat în chiliile lor sumbre, tencuite cu dragoste de neam ? Sau din privațiunile nenumărate, cu care a fost plătit prețul redeșteptării noastre naționale.

Să ne întoarcem evlavioși, pentru o clipă, la sursa din care s-a desprins, la început modest și timid, dar tot mai tumultos – cu trecerea anilor, spiritul Blajului; la Vlădica Inocenție Micu, care acum două veacuri și jumătate a pus temelie unei biete așezări românești, care a transgresat epocile întunecate și s-a situat cu superbie, în rândul autenticelor noastre valori naționale. Sorgintea punctului de plecare, cu prolificitate uimitoare, se află într-o cămăruță monahală care adăpostea cea mai veritabilă intransigență răsădită într-un om chinuit de abnegațiune și renunțări, cu autoritate spirituală și cu încăpățânat crez daco-roman deschis la toate durerile poporului și ermetic închis în fața amenințărilor vrășmașe. Plurivalența intelectuală a ctitorului Inocenție și mucenicia urmașilor lui întru osteneli valahe, au asigurat condiții optime de amplificare a revendicărilor naționale. Acestor dimensiuni majore, îngemănate cu virtuțile înainte-mergătorilor, - timpul le-a adăugat meritele oamenilor de erudiție și enciclopedism, pe care i-a format instituțiile Romei, - după breșa de lumină pe care unirea bisericească de la 1699 a făcut-o în lințoliul de întunerec prăbușit peste iobagii unei nații nerecunoscute de venetici și tolerate, la periferia societății medievale, în propria ei țară cotropită.

Lângă meritele neasemănate ale Episcopului Ion Inocenție Micu, s-a aliniat mai târziu cele ale iluminiștilor blăjeni, instruiți la „Propaganda Fide” și treziți la conștiință și demnitate neo-romană, între hrisoavele care certificau originea noastră falnică, descoperite în arhivele Vaticanului. De la Vlădica Petru Pavel Aron, fondatorul de școală, până la Ion Micu Moldovan și Augustin Bunea, academicienii respectați pe tot întinsul teritoriilor românești, au ostenit întru interesul națiunii, luciferii Blajului, Grigore Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior, Timotei Cipariu, Ion Budai-Deleanu, Alesandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Gheorghe Barițiu și genialul spărgător de drumuri și de nemișcare, Simion Bărnuțiu. Toți și-au înscris numele, cu litere de aur, în cartea poporului român.

Școala de obște, pornită la 1754, de vrednicia Episcopului Aron, a ajuns cel mai important centru al învățămânului românesc de pretutindeni.

De la 1736 încoace, toate drumurile nației noastre au trecut prin Blaj. Aici, la Blaj, s-a urzit cartea durerilor românești „Supplex Libellus Valachorum”. Aici s-a tipărit prima carte cu caractere latine. Aici s-au întocmit primele cărți de istorie națională. Aici s-a plămădit catechismul conștiiinței românești și inventarul drepturilor noastre nesocotite. Aici a fost decretată drept „nație autohtonă și suverană”, mulțimea desconsiderată a iobagilor încălecați. Aici s-a afirmat dorința de unire a românilor transilvăneni, cu frații lor de peste Carpați. Aici a fost metodic rânduită Magna chartă a revendicărilor românești, Memorandul. Aici s-a născut Partidul Național, conducătorul luptei de afirmare și emancipare. De aici a pornit revoluția lui Avram Iancu. În fruntea oștirilor lui Iancu au luptat eroic patru prefecți, 22 de tribuni și 119 centurioni, toți preoți și teologi crescuți în școlile Blajului. Aici au fost întocmite memoriile de protest împotriva uniunii forțate cu Ungaria. Aici s-a pus la cale protestul împotriva maghiarizării prin arondarea tendențioasă a episcopiei Hajdudorog-ului. Aici s-a elaborat tactica activistă a luptei parlamentare, purtată de români în Dieta de la Budapesta. Aici a fost pregătită, în bună parte, unirea de la Alba-Iulia. Președintele primului guvern românesc al Ardealului, a fost ales dintre blăjeni.

În Blaj au păstorit, cu credință și evlavie, mitropoliții uniți de cucernică pomenire, care și-au gospodărit cu onestitate întinderile arhidiecezane, dar în acelaș timp au fost prezenți în toate momentele de răscruce ale trecutului nostru. Sunt multe și ilustre numele și faptele celor care au onorat și sporit prestigiul Blajului. Se pare că ne este dat să lăsăm în sarcina celor care vin, grija de a dăltui în granit gratitudinea românească, pentru meritele lor, pentru lupta lor pilduitoare, pentru viața lor vrednică de laudă. Poate că ei vor fi mai harnici decât noi. Totuși cred că s-ar impune și pentru noi, măcar osteneala pioasă de a ridica în Piața Catedralei o statuie decentă a Episcopului Inocenție Micu și în fața școlii pe care a ctitorit-o, chipul turnat în bronzul recunoștinței societăților civilizate !

Dar, vorba poetului: „De-așa vremi se-nvredniciră, cronicarii și rapsozii ...”! Să ne apropiem de epoca noastră.

Pe când clasa din care am făcut parte, absolvea abia gimnaziul, s-a întâmplat să-și încropească, zece ani după terminarea școlii, tabloul de absolvire, foștiii elevi pe care războiul îi împiedecase să-l facă, în 1916. Dintr-o clasă pe sfert cât a noastră, unsprezece fotografii de soldați în chenar de doliu, certifica decimarea acelei generații antecesoare. Cine ar fi crezut că se va repeta istoria și cu noi, „abiturienții” de mai târziu.

Pentru a evoca Blajul stagiului nostru de „alumni”, trebuie să adunăm din aleele cimitirelor amintirea figurilor dispărute de colegi, profesori, care au împodobit cadrul anilor fericiți ai școlarității noastre. Pe vremea aceea, toți blăjenii se cunoșteau între ei. Dealtfel, în afară de elementul „studios”, nu erau prea mulți. Numele lor nu trecuse decât arareori peste frontiera „gremiului”. Iuliu Hossu, fost alumn al Blajului, nu era încă îmbrăcat în purpura de cardinal; Alexandru Nicolescu păstorea dieceza Lugojului, dar nu ajunsese mitropolit. Dr. Alexandru Rusu și Dr. Ioan Bălan, erau canonici, ca și fericitul martir Dr. Vasile Aftenie. Nelucu Suciu și Todea erau încă elevi. Toți cinci au fost înălțați pe treaptă arhierească pe care au onorat-o cu prisosință. Marele orator, care fermeca mulțimile, de la înălțimea tribunei și a amvonului, Dr. Ioan Coltor, nu era încă ministru. Acești strălucitori blăjeni au urcat scara ierarhică a demnităților, mult mai târziu. – Bătrânul Elie Domșia, ultimul călugăr bazilitan de la Blaj, își mai ocupa chilia lui monahală, de lângă biblioteca liceului nostru. El nu-și mai exterioriza uimirea, dacă atunci când te întreba de „ubicațiune” îi răspundeai indicând locurile îndepărtate de unde veneai, care nu mai erau precum odinioară, doar Veza, Ciufudul și Sîncelul. Școlile Blajului dobândiseră faima care atrăgea elevi de dincolo de arhidieceză, din tot cuprinsul meleagurilor românești. – Aveam și noi, la liceu, „regățenii” noștri, în afară de Ghițeștii „indigenizați”; veniseră din Valea Prahovei, Călărașu și Ioniță, din regiunea Buzăului Samuil Petrescu, de la Focșani – Anghel, din mijlocul Olteniei – Bistriceanu Nicolae. Și mai veniseră „feciori de domni” din orașe cu pretenții, care aveau acasă școlile lor, părăsite din opțiune pentru Spiritul Blajului; Boca și Mezei de la Dej, Silași de la Gherla, Cigăreanu de la Timișoara, Brebenaru de la Petroșani, Mioc de la Deva, Cerghizan de la Turda, Vlas-Boeriu de la Sibii, Cozgarea de la Făgăraș, Aciu de la Șimleu. Școlile Blajului erau „regnicolare”!

Corneliu Coposu Blaj 1930

Ne amintim cu nostalgie, de atmosfera de atunci, de „cancanurile” orașului, de strășnicia profesorilor și de „fit”-ul și „șotiile” elevilor. Ne amintim de emoționantele serbări de la 15 Mai, cu competițiile lor sportive și de lupta antrenantă pentru „steag”, „cupă” și „medalii”, care o comanda cu atâta fală, elegantul nostru coleg Boca, frumos ca un actor și împodobit cu uniformă și acareturi aduse de la Cluj, ca un ofițer de legiune străină. Ne amintim de sporadicele frecventări clandestine ale cârciumelor, reprimate cu severitate de autoritatea școlară, de plimbările prin „Berc”, de scăldătoarea din Târnava înnămolită, de lipitorile din „Chereteu”, de pseudo-idilele noastre, ratate din fașă.

Pe vremea noastră era director Augustin Căliani, care a fost mutat la București, pentru a onora slujbele mai înalte. Așa cum a fost promovat și Traian Gherman, directorul liceului de fete. Diriginții claselor noastre paralele erau Ion Popu-Câmpeanu și Ștefan Pop - Ștefăniță-Vodă, cum i se spunea la „Casină” și în conversațiile dintre elevi, acestui admirabil și iubit pedagog. În ultimul nostru an de școală, încredințându-i-se direcția liceului, „Baciu Ștefăniță” și-a predat clasa părintelui Moldovan, zis „Popa Coadă”, ajuns mai apoi primar, deputat și canonic. Între profesorii de atunci se număra Iuliu Maior, care ne teroriza cu tarke, schwake și gemischte-deklination”, - ajuns și el canonic capitular. Părintele călugăr Iosif Emil Evrard, - trecut în ultimii ani ai vieții în cinul trapiștilor, ne învăța franțuzește și etala, adeseori un patriotism înaripat, de erou al luptelor de la Verdun, în care fusese decorat cu „Crucea de Război”. Așezământul călugărilor „Asunsioniști” numit „Casa Domnului”, care a îmbrățișat și devotamente și voturi românești, ne-a mai trimis profesori pe părinții Dunavis și Merx.

Din rândurile, de atunci mereu subțiate, - până la totala lor sublimare, - ale profesorilor noștri dragi, se desprinde amintirea părintelui Băgăianu, cu puzderia lui de copii, Baciu Papiu, cel cu glas de argint și cu temeinice cunoștințe de „tipic”, eruditul Gizdavu, personificarea ținutei didactice și adept al perceptelor de igienă, - de la „orele” căruia scăpam, - atunci când nu aveam dispoziție să scandăm în limba elină versetele din Odisseia, - sacrificând, pe rând, în soba clasei, câte un cauciuc „Palma”, de la călcâiele încălțămintelor și provocând o atmosferă în care profesorul refuza să-și țină cursul. Istoria am învățat-o de la Laurean Puia și de la Coriolan Suciu, acesta din urmă suplinind și catedra de franceză la clasele mici, dobândise porecla de „Quesquece”. Ca să nu fim ascultați la lecțiile mai antipatice, cu inventivitatea drăcească de copii înzestrați cu simțul observației, meșteream la cuierul atârnat pe perete, de care se serveau profesorii, debranșându-l, pentru a se prăbuși la utilizare, de preferință cu paltonul negru a lui „Quesquece”; astfel aveam certitudinea că bietul om va petrece ora întreagă, curățindu-și meticulos haina doborâtă în păcura care imbiba parchetul sălii. – Cunoștințele de geografie le-am acumulat din cursurile temeinice și atractive ale savantului Manciulea, singurul supraviețuitor de astăzi dintr-un buchet minunat de dascăli emeriți. Matematica o preda Octavian Modorcea și Nicolae Țarină, cel din urmă utilizând adesea și nuiaua, ca imbold pentru însușirea teoremelor algebrice. În rândurile profesorilor generoși și sincer respectați, după Ion Popu-Câmpeanu, care propunea științele naturale și Ștefan Pop, profesorul de „română”, îi număram pe delicatul Hopârteanu, pe ermeticul Pădureanu, pe talentatul Cherebețiu, pe chimistul cu renume Lațiu, pe inginerul fizician Barbu, pe istoricul Niculiță Pop, pe logicianul Medveșanu, - iar elevii ortodocși, scutiți de exigențele lui Popa Coadă, profesorul de Dogmatică și Apologetică, beneficiau de simulacrul de învățământ religios asigurat de părintele Sabo, zis Popa Șamica. Doctorul Băican ne învăța, în lecții pedante, fiziologie și igienă. Baciul Flaviu Domșa, pictor de biserici și enoriaș al lui Bachus, ne învăța „perspectiva”, dar și maniera de a economisi „țeruza”, ocrotind-o cu apărătoare. Furtunosul Heltman, muzicolog rafinat și priceput dirijor de cor și orchestră, era groaza copiilor mai mici, intimidați de înălțimea lui și handicapați de excesiva lui nervozitate. Coriștii și instrumentiștii liceului, scăpau anevoie de plesniturile frecvente ale baghetei lui. Printre redingotele profesorilor, era omniprezent Badea Manoilă, pedelul marțial, plin de importanță, al cărui prestigiu se învecina cu cel al cadrelor didactice.

Trecând succint firul amintirilor peste incinta școlii, întâlnim figurile dominante ale micro-cosmosului extra-școlar al Blajului. În fruntea lor, marele mitropolit Dr. Vasile Suciu, - Burul, guvernatorul fără ucaz al orașului, înconjurat de veneratul său capitlu, - care se înfățișa cu pași măsurați, cu gesturi calculate, după rang și vechime, la slujbele sacre, ocupând stranele din biserică, rezervate demnitarilor, după schițarea unei mai adânci sau mai superficiale înclinații de salut adresate, în ordinea importanței, celor prezenți. Mai aproape de altar se instala prepozitul Iacob Popa, apoi vicarul mitropolitan Victor Macavei, și „Măriile Lor” Marcu, Uilăcan, Sânpăleanu, Bălan, Rusu, Florian, Tătar, Aftenie, Coltor, Roșianu, Neda. Dintre fețele bisericești și didactice, rămân neșterse în amintire figurile impunătoare ale înzestraților condeieri ai Blajului; Protopopul Aurel C. Domșa, nobil exemplar de luptător național și patriot desăvârșit, cu bună priză la cele spirituale, dar și la cele pământești, prieten nelipsit al lui Coșbuc, Caragiale și Vlahuță; talentatul scriitor, ajuns director al liceului de fete, Alexandru Lupeanu-Melin; incisivul polemist, gazetar și politician de frunte Augustin Popa. Caleidoscopul chipurilor de blăjeni ar fi incomplet fără părintele Suciu, Guttenberg, - directorul librăriei și tiparniței, cu aspect de împărat asirian, metodicul matematician, leit Spiru-Haret, Faina, - venerabilul părinte Negruțiu care semăna cu portretul lui Alexandru cel Bun, Doamna Chiajna Blajului, Anastasia Pop, teroarea vie a liceenelor și a soțului ei și atemporala domnișoară Eliza Bodocan. Dar, Blajul vremii noastre avea și notabilitățile lui „țivile”; Avocatul Bianu, Denghel, Ordacea, Holom, Doctorul Solomon, Măcelaru, Leon Maior, cel cu fete frumoase, dirigintele Ghițescu, Borșan, Daniel, Hodoșeștile, Ciunganii, Busoiu și Schisel, farmaciștii, Moldovan-parohul de la bisericuță și Bucur, popa din sat, apoi Victor Munteanu, directorul Băncii „Patria”, eternul „viitor primar al Blajului”, - cum era scris pe ziduri în preajma alegerilor administrative, dar niciodată ales, din cauza popularității de care se bucura în anumite medii periferice Ștefi Dragoș, marele elector.

Pe lângă profesori, ecleziaști și elevi, Blajul epocii pomenite mai avea un mănunchiu de vrednici meșteșugari și comercianți, indestructibil legați de viața noastră de fiecare zi; Handrea, Trifan, Novac, Moga, Moldovan, Martin, Nyergeș, Nicolae, Olteanu, Puia, Zeiler, Hoza, Sălăjanu, Bărbat, Vesely, Iclozan, Matei, Barna, Rusu, Chicidean, Teodorovici, Aron, Deva, Mărgineanu, Mendel, Eisikovics, Schwartz, Schuster, - care se cade să fie pomeniți și ei, în cadrul lumii de atunci. Poate că au mai fost și alții, ale căror nume au fost acoperite de cortina uitării. Din fresca multicoloră a Blajului vechiu, cred că nu pot să lipsească popularele apariții ale lui Lăcătuș, Deneș, Potop, Jumară, Gane.

O explicabilă emoție îmi stârnește dorința de a evoca pe dragii mei colegi. Pe cei aici de față, îi îmbrățișez într-o acoladă colectivă. Pe cei care din cuvioase cauze nu au putut răspunde la apel, îi invit să fie de față la proxima întâlnire. Pentru cei care nu mai sunt, o lacrimă discretă și un regret sincer și frățesc. Adresez, în numele tuturor speciale mulțumiri mereu-tânărului și harnicului Petrică Breazu și inimosului Toader Seiceanu, care ne-au organizat încântătorul prilej de a revedea, atâția câți am putut răspunde la afectuoasa lor chemare.

Numărul nostru se rărește, cu fiecare zi. Cei mai buni dintre noi, în frunte cu doctorul Duca, șeful promoției și cu poetul subtil Radu Brateș, prețuitul nostru cap de coloană Ghițiu Biriș, s-au mutat pe meleagurile în care nu mai au parte de lumeștile noastre întristări, ci de viață fără de sfârșit. S-a nimerit ca ei să-și păstreze locul, tot în fruntea colegilor care au apucat pe drumul fără întoarcere. Cu strângere de inimă ne dumirim că absența lor, se confundă cu anii noștri tineri.

Din Blajul de odinioară, se pierd, odată cu noi, tradițiile bătrâne, care au stăruit peste centenare. Ulițele vechi ale Blajului, cedează pasul asaltului de blocuri. Nu peste mult, copiii de mâine se vor întreba nedumiriți unde a fost „ulița grecilor”, unde-i „su hurupii”, drumul de „după graduri”, „hula” ori cartierul „ștudențesc” de „su curte”. Vechile așezăminte vor dispare, dar cred că spiritul Blajului va dăinui.

Căci Blajul a fost, este și va rămânea depozitarul unor virtuți morale definitorii pentru poporul român. În modesta lui așezare s-a zămislit senzul vieții noastre naționale și premizele lui au fost transmise, în succesiune neîntreruptă, nenumăratelor generații de școlari.

Idealurile dominante, care au frământat permanent sufletul românesc, și-au găsit aici reședința și au perzistat statornic, în clipele de durere dintre furtunile aspre ale trecutului, în perioada visului neîmplinit și în vălmășagul săbiilor încrucișate.

Blajul a fost fântână de viață și de crez național. Sufletul veșnic al neamului și permanențele prioritare ale istoriei, aici au fost adăpostite !

Evocăm, astăzi, din cronici și hrisoave, împletite cu mai apropiate amintiri duioase, Blajul etern, încărcat de istorie românească !

Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D 2, vol 10, f. 70-76

Cercetător științific dr. Marin Pop, articol apărut în revista „Caiete Silvane”, nr. 101, iunie 2013,

Articol citit de 2181 ori.

Alte articole