Vladimir Tismăneanu: „Este dezolantă neputinţa dlui Constantinescu de a se menţine în postura sobră potrivită celui care a ocupat cândva cea mai înaltă funcţie a statului român”.

Fostul preşedinte al României Emil Constantinescu a ajuns favoritul televiziunilor care şi-au făcut o prioritate din atacul asupra intelectualilor care nu suferă de băsescofobie acută, acuzaţi (trist autoportret!) că ar avea “suflete de sclavi”. Aceleaşi televiziuni şi publicaţii care sau specializat în atacuri asupra Raportului Final de condamnare a dictaturii comuniste.

Eleganţa şi bunul-simţ l-ar fi putut îndemna pe dl Constantinescu să se abţină de la atacuri ad hominem, într-un context în care preopinenţii Domniei Sale nu au avut şansa dreptului la replică. Cu toţii avem drept la imagine, dar presa românească din ultima vreme nu respectă, decât cu rare excepţii, acest principiu.

Atât intervenţia sa de la Antena 3, cât şi interviul în multiple episoade din cotidianul „Gândul” sunt mostre ale frustrării unui om politic care este conştient de şansa pierdută de a rămâne în istoria ţării ca promotor al decomunizării, de eşecul personal care a antrenat şi înfrângerea speranţei care a fost proiectul CDR.

Speculaţiile self-serving ale dlui Constantinescu privind repoziţionările intelectualităţii democratice româneşti după 1996 sunt cel puţin discutabile. În primul rând, nu a fost şi nu este vorba de strategii concertate, de grupări omogene, de acţiuni coordonate. Dar aştept cu interes cartea pe care ne-o făgăduieşte, fiind vorba de o mărturie a unui personaj politic a cărui biografie a marcat istoria contemporană a României.

Riscul în asemenea cazuri este ca mărturia să nu se transforme în pledoarie pro domo şi/sau in rechizitoriu. Este dezolantă neputinţa dlui Constantinescu de a se menţine în postura sobră potrivită celui care a ocupat cândva cea mai înaltă funcţie a statului român. Dacă Ion Iliescu nu ştie cum să o facă, de la fostul lider al Convenţiei Democratice, un universitar veritabil, m-aş fi aşteptat la mai multă stăpânire de sine.

Se pare însă că resentimentul şubrezeşte memoria şi lasă loc pentru cele mai aiuritoare scenarii. Am scris amplu despre revoluţia electorală reprezentată de victoria Convenţiei Democratice (se întâmplă să fi fost primul care a propus acest concept pentru cazul românesc) şi despre semnificaţia alternanţei democratice din 1996.

Am susţinut activ strategia externă a administraţiei Constantinescu şi am insistat că tocmai principiile acestei politici, deschis şi consecvent pro-occidentală, au dus parţial la pierderea susţinerii electorale. Am serioase rezerve legate de poziţiile dlui Emil Constantinescu din ultimii ani. Le consider adeseori pătimaşe şi de un subiectivism pustiitor.

Nu pot polemiza cu dl Constantinescu din următoarele banale motive: l-am susţinut atunci când Convenţia Democratică era încă o promisiune. Am făcut-o în special din respect pentru dl Corneliu Coposu. Nu am beneficiat sub nicio formă de niciun fel de poziţie în timpul administraţiei Constantinescu (nu mai vorbesc de etapele Iliescu).

Am susţinut însă opţiunile democratice reprezentate de acea administraţie, inclusiv cu articole în presa occidentală. Am scris în “Revista 22” un articol intitulat “Pădurea şi copacii” (un mesaj citit la lansarea de la Ateneul Român a “tetralogiei” fostului preşedinte) în care îl apăram de criticii săi acerbi de după 2000.

Acum însă, oricât m-aş freca la ochi, nu-l mai recunosc pe intelectualul democratic Emil Constantinescu. O spun cât se poate de tranşant: cu fantomele şi cu fantoşele nu se polemizează. În ceea ce priveşte acuzele la adresa subsemnatului, dl Constantinescu a atins pragul calomniei făcând jenante referinţe la viaţa mea privată.

Admit surprinderea în faţa faptului că un fost preşedinte al României, care insistă asupra mizei valorilor şi principiilor, porneşte la atac prin referinţe şi atacuri la persoană. Obligat de aceste împrejurări, voi face câteva precizări, cu regretul că un fost şef de stat n-a putut rămâne la nivelul dezbaterii de idei.

Sub niciun regim al României dinainte şi după 1989 nu am beneficiat de stipendii politizate. Implicarea în Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste a rămas/rămâne şi ea complet neremunerată - fiind, cu toate acestea, supus unor atacuri neîntrerupte timp de mai bine trei ani.

În sfârşit, nu ţin pe biroul meu decât o fotografie, cea a fiului meu Adam. Nu am îndepărtat, aşa cum pretinde Emil Constantinescu, o presupusă poză a sa, pe care aş fi avut-o pe birou, a doua zi după ce nu a mai fost preşedinte. Am un apartament în care vizitatorii discreţi sau indiscreţi pot identifica diferite fotografii, amintiri de la întâlnirile mele cu prieteni, rude, dar şi persoane publice din România, Polonia, Ungaria, SUA etc.

Între acestea există şi o poză cu imaginea dlui Constantinescu (alături de mine) pe care o păstrez şi acum, cum o aveam şi acum zece ani, deasupra rafturilor din living. Fotografiile de protocol nu sunt pietre geologice şi nu trebuie studiate, în context politic, cu o pasiune ultimă.

Pentru a înţelege poziţionările mele teoretice, recomand mai curând lectura articolelor şi a cărţilor mele. Într-o lume civilizată, poţi să deteşti pe cineva, dar nu ai dreptul să fabulezi dupa cum ţi se năzare.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul tismaneanu.wordpress.com

Vladimir Tismăneanu, Miercuri, 12 August 2009, Evenimentul Zilei